LUCIAN BLAGA. OMUL ŞI OPERA

LUCIAN BLAGA. OMUL ŞI OPERA

Motto:,, Omul este animalul metaforizant. Omul, şi numai el, are destin creator…nu există numai întru imediat şi pentru securitate, ci şi întru mister şi revelarea lui…stilurile reprezintă pe plan metafizic tot atâtea cadre prin care spiritul uman încearcă să reveleze misterele.” În Poemele luminii, 1919, cel născut pe 9 mai 1995, în Lancrăm, exprimă crezul poetic şi filosofic:,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/…/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -/” Iorga salută prin tânărul poet Ardealul:,,Din Ardeal ne vin frumoase versuri…Sunt bucăţi de suflet, E şi filozofie înăuntru, o melancolie,…E aici un tânăr care întinde braţe de energie către tainele lumii…( Neamul românesc)”. Tot atunci Pietre pentru templul meu, Blaga propunându-şi să dea un sistem filosofic, cinci Trilogii, căci, A fi ardelean înseamnă a merge până la capăt. Hronicul şi cântecul vârstelor este biografia sa, copilăria şi adolescenţa, familia, satul, jocul, şcoala, lecturile, îndoielile existenţiale, fiorii dragostei, primele încercări poetice, războiul, România dodoloaţă. Mut ca o lebădă, până la patru ani, cu zarea ,,cuprinsă de Coasta cu viile şi râpele roşii….Munţii Apuseni…Mama îmi spunea că în Munţii Apuseni ar mai fi o ţară: Ţara Vâlvelor…” Şcoala germană, Herr Roth ,,mă prinde de sfârcul urechii,…mă duce hăt în fundul clasei”, dar, din umilire ,,Se trezea în mine, în chip surprinzător chiar pentru mine, mândria”, primul în clasă?! Excursiile făcute cu tatăl prin Celălalt Tărâm:,,Satul era pentru mine o zonă de minunate interferenţe: aici realitatea…se întâlnea cu povestea şi mitologia biblică…Îngerul şi Tartarul dracilor, erau pentru mine fiinţe…” Satului îi va dedica poezii, Sufletul satului:,,Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.”, idei filosofice: satul este univers suficient sieşi, un,,cosmoid”, ţine de preistorie şi,, palpită în subconştientul nostru”, Fiinţa istorică, şi discursul de la intrarea în Academie:,, Elogiul satului românesc”. Căldura mamei ce,,suferea de o religiozitate cu adiacenţe folclorice şi superstiţioase…Chiar în graiul ei…se amesteca, plină de aluzii, şoapte exclamaţii şi formule arhaice, o magie de aspecte pitoreşti....” De unde simpatia organică pentru cultura populară, gândirea mitică şi cea magică, Spaţiul mioritic, Gândire magică şi religie,…Încă din timpul liceului curiozitatea îl mână spre filozofie şi ştiinţă, citeşte Kant, Platon, Schopenhauer, Bergson, cărţi ştiinţifice cu geometriile neeuclidiene, teoria relativităţii. Pasiunea pentru ştiinţă a avut-o toată viaţa, se vede în opera filosofică, în lucrarea Experimentul şi spiritul matematic, şi, atunci când era interzis, a rugat un tânăr student (I. Aluaş) să-i aducă o carte de Heisenberg de la Moscova. Îi citeşte pe Goethe, Hölderlin, Shelley, Byron, dintre care Goethe cu Faust îl va marca, cu ideea de ,,fenomen originar” şi cu Daimonul său (…), cu spiritul păgân al creaţiei sale. Pentru el totul era o taină, iar tata, preot ortodox, în Lancrăm,mărturiseşte Blaga :,,purta în sine,..,aleanul altor orizonturi…El care citea pe Kant, Scopenhauer, David Strauss…”,stătea culcat pe spate şi-l citea pe Kant în germană, Nu credea, (?!), era ,,liber cugetător… presimţeam instinctiv areligios.” Oricărui copil căruia îi picură în suflet credinţa, are în adolescenţă, îndoieli, se revoltă, i s-a întâmplat şi lui Tolstoi, ca pe urmă să-L caute cu disperare. Încă de la 11 ani am avut ( scrie Blaga),,o reacţie împotriva împotriva unor atari sentimente…ce ameninţau cu formele lor să-mi ia aerul din de la gură ca o pădure prea deasă.” O spune în Hronic: între mine şi teologie am pus o tablă de azbest-izolator” (?!). De prin 1916 descoperă Viena, inconştientul, un concept drag, apoi pe Cornelia Brediceanu, ce ce-l citea pe Dostoievski, studentă la medicină, din marea familie Brediceanu. La Viena se reîntâlnesc:,,mă duc la Bibliotecă….Cobor sub colonade…văd la capătul celălalt…o domnişoară…Mă sărută:-Ce-i cu tine? Arăţi foarte rău…Ştii în curând ne vom căsători?” Şi doamna Cornelia Blaga a fost îngerul lui păzitor,l-a susţinut, l-a înţeles, lui Blaga îi plăcea să aibă în jur femei, îi fecundau spiritul, Domniţa Gherghinescu, Lucia Mureşean, (Luntrea lui Caron), câte o studentă căreia să-i dicteze, ea să bată la maşină, poezii, a tradus poezii, i-a vegheat viaţa, creaţia, suferinţa şi sfârşitul. Lucian Blaga apare în fel şi chip. Unii îl descriu rece, dacă nu arogant, nu intra uşor în discuţii, decât cu cei afini, cu cei cu care rezona, care-i apreciau opera, o lăudau îndeosebi. Edgar Papu:,,Era un om de mare distincţie, dar în acelaşi timp lipsit de poză….Vorbirea lui era simplă, dar foarte atrăgătoare,, naturală. Distincţia lui era de structură,…în privinţa portretului fizic, era frumuseţea chipului lui…Avea o frumuseţe naturală, …Deşi părul era complet castaniu închis, puţin ondulat, sprâncenele erau albite. O fire mai curând retrasă, însă foarte expresivă…O bărbie puţin ascuţită, nas puţin ascuţit, ceea ce arată bunul simţ şi antene de pătrundere în miezul lucrurilor ( v. I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani).” Vasile Băncilă, un admirator a lui Blaga, Lucian Blaga-energie românească, vede în el,,un om cu multă distincţie sufletească,…din punct de vedere a tonului sufletesc, al ţinutei…A fost un om cu un registru cultural vast.” M. Avramescu: ,,…el era un timid şi un delicat şi un sfios, dublat de un conştient al valorii lui…Era foarte ţestos. Avea o anumită rigiditate…Atât era de subţire şi de lung, că aveai impresia că se frânge…” A lucrat atâţia ani în diplomaţie, din 1926 până în 1939, era de seriozitate şi corectitudine rară, observator şi analist fin al realităţilor, simpatizat de Titulescu, simţea pericolul revizionismului şi unui nou război. În 1937 intră în Academie, greu, după intervenţiile regelui, apoi şi mai greu este numit profesor ( Bogdan Duică a fost unul din cei ce s-au opus sistematic?!) de filosofia culturii la o catedră universitară, la Cluj. După Dictatul de la Viena se mută cu Universitatea clujeană la Sibiu, colaborează la Gândirea. Scoate el însuşi câteva numere din Seculum, unde îl face pe Constantin Rădulescu Motru un fel de amalgamator de texte, scriind ironic în loc de Motru, Mortu?! Dan Botta l-a acuzat susţinând că spaţiul mioritic dezvoltă oarecum ideile lui, Blaga răspunzându-i cu articolul Hazul ţărănesc al imperialului Dan Botta. Profesor fiind era, spun studenţii, prea sobru, monoton, nu ridica privirea de pe cursuri, cursuri ce erau în esenţă cărţile lui. Supus criticii de presa şi ideologii noului regim comunist, Blaga trece prin perioade grele, pe fondul unei labilităţi nervoase, îi era frică să nu fie arestat, mai ales ca nu cumva să-i ia securitatea manuscrisele. Este îndepărtat de la catedră, lucrează ca cercetător (…), traducător, Faust, Goethe. Cel mai mult l-a durut atacul lui M. Beniuc, ardelean, în Pe muchie de cuţit, în care îi atribuia lui Blaga vorbe, cum că cafeaua nu ştiu cum, şi ruşii vor pierde războiul (v. Grigore Popa în M. Oprişan, …). Nu ştim care au fost mai mulţi admiratorii, epigonii, sau detractorii, duşmanii care profitând de limbajul metaforic al operei sale, mister, cunoaştere paradisiacă/cunoaştere luciferică, Eon dogmatic, Marele Anonim, l-au făcut mistic, trăirist, legionar, şi asta până în anii *60, când o nouă generaţie de poeţi, se afirmă, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru,…Este reconsiderat şi de către unii dintre detractorii lui (ce şulfe sunt uneori/unii intelectuali?!) ca apoi să fie folosit de ideologii comunismului naţionalist?! Opera poetică a lui Blaga este un univers de teme, motive, metafore, sonorităţi în care eul poetic devine cosmologic. Metafora luminii străbate spaţiul poetic, este toposul cel mai recurent, motiv central din care explodează toate universurile poetice. Eul este omul în singularitatea lui ontologică tragică şi măreaţă, de existenţă întru mister şi revelarea lui. Poezia ţine de cunoaşterea luciferică, mai degrabă de minus-cunoaştere, ce adânceşte misterul:,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/…/ Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric,/dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină/…/şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n înţelesuri şi mai mari /sub ochii mei- /căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Aici e toată substanţa poeziei lui?! Câmpul semantic al luminii este radiaţia poetică remanentă, lumina, Soarele, stelele, cerul, luna, focul, arderile transfigurează natura, întunericul, pământul, ca un fulger într-un miez de noapte: ,,Lumina, ce-o simt năvălindu-mi/ în piept când te văd--minunat-o,/ e poate că ultimul strop/ din lumina creată în ziua dintâi (Lumina)”. Sau în Ardere:,,Fiinţă tu-găsi-voi cândva cuvântul/ sunet de-argint, de foc şi ritul/ unei rostiri egale/ în veci arderii tale? /…/Pumn de lumină-tu, pumn de pământ.” Eminescu se simte în căutarea cuvântului ce să pătrundă taina lumii. Printre culori (Postumă) Consacră beţia orgiastică a luminii:,,O, aceste frumuseţi, o, culorile/ireductibile, sfinte ca zeii !/…/ Printre culori-iată dunga de zare, dunga de dor,/ dobândeşte-o părere sens.” Iubirea este ca şi cunoaşterea lumină, căci,,Lemn moale, lemn sfânt! / Viori sunt femeile,/ Vibraţie fără cuvânt/ viori aprinse sub arc/ în flăcări şi fum…(Viori Aprinse, Femeile).” Femeia e misterul: ,,că vălul, ce preface în mister/ tot largul lumii urzit/ din părul tău-/şi strig/ şi strig / şi-ntâia oară simt/ întreaga vrajă,…”Iubirea este un sentiment cosmic, un eros bucolic: ,,Iubeşti- când ulciorul de-aramă/ se umple pe rând de la sine/ aproape de flori şi de toamnă, /de foc, de-anotimpul ce vine(Iubire).” Un vitalism expresionist se simte în eul său poetic, fiinţial, jocul fiind metafora libertăţii depline:,,O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu/ în mine /un rob în temniţă încătuşat. (Vreau să joc).” Mai evident:,,Daţi-mi un trup/ voi munţilor,/ mărilor/ daţi-mi un lat trup să-mi descarc nebunia/ în plin / Pământule larg fii trupul meu…/ fii amfora eului meu îndărădnic.”Eul poetului este preaplin de forţă, energie, viaţă, este Dionysos, un avatar al Supraomului lui Nietzsche?! Blaga are un puternic sentiment al naturii, în natură se simte prezenţa lui Pan, a lui Dumnezeu, îi cântă munţii, anotimpurile, îndeosebi toamna, schimbările, elementele, vântul, ploaia, bradul,…A rămas copilul fascinat de natură din Hronicul…când după ce urcară spre înalturi o luminiţă pe o coamă de măgură, casa părintelui, după cină,,Până către miezul nopţii am tot urmărit hora focului pe pereţi…( Peştera lui Platon…?!, n.n.).” La ce mă gândeam? La un poem?..” sau în Cântec pentru anul 2000: ,,Pe aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.” Un tărâm de basm şi mit:,,Miroase a foi strivite în copite/ Prin crânguri trecu calul pintenog./ Aud muntàriţe cântând din tulnic,/ tăiat în vis, din corn de inorog. ( Drum de toamnă).” Metaforele luminii, metaforele auditive, şi sufixe pentru rime?! El este poetul vieţii şi-n Mirabila sămânţă, 1960, vede în seminţe izvoade:,,Am văzut nu o dată sămânţa mirabilă / ce-nchide în sine supreme puteri/…/Culori luminate, doar ele destăinuie trepte şi har..”şi rodirea:,,Jinduiesc la taine coapte/ guri sosite-n miez de noapte/…./- Las să vie, să culeagă,/ Vara mea rămâne întreagă. (Belşug).” Numai că poetul din copil inocent, din tânărul plin de energie şi avânt ajunge un pribeag călător, melancolic, atins de o tristeţe metafizică:,,Mă plimb pe pământ,/enigmă-n cuvânt,/ făptură în haină,/ e o taină în taină,/…” Expresionismul devine dominant. Zeul Pan, Zamolxe, pustnicul, umbra, timpul, moartea devin motive dominante, simboluri şi metafore a unui univers în destrămare. În Paşii profetului Pan, zeu păgân, este orb şi bătrân, este zeul peşterii, al mugurilor şi frunzelor, al nopţii şi munţilor, este un zeu decreptit, ce aduce ceva din Dionysos, ceva din Oedip, dar şi din Zarathustra, Aşa grăit-a Zarathustra ( se simte influenţa lui Nietzsche…?!). G. Călinescu în Istoria Literaturii Române…,vorbeşte de panteismul lui Blaga, de,,panismul” să, realizat în consonanţă cu tradiţia agricolă, rurală:,,..Un Pan pierdut în frunze…Este peste tot o beţie de vegetal,...,de animalitate rece,” care are ceva din,,elementele bucolicei virgiliene” Pan,,E trist: Se- înmulţesc prin codrii mănăstirile/…Pan descoperi mirat/ că prietenul avea pe spate-o cruce/ Bătrânul zeu încremeni fără grai/ în noaptea cu căderi de stele.” În marea trecere eul, omul, poetul atins angoasa ca Iov ,,Nimic nu vrea să fie altfel decât este./ Numai sângele meu strigă prin păduri/ ca un cerb bătrân/ după ciuta pierdută în moarte.” Ciclul, poemul are ca motto:,,Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire,- şi totuşi te rog: Opreşte Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.” Timpul devine boală, decădere, destrămare, moarte. Parcă-i Strigătul lui Ed . Munch. Încă din Gorunul,, ,,Gorunule din margine de codru,/…/O, cine ştie?- Poate că/ din trupul tău îmi voi ciopli/ nu peste mult sicriul/…/ascult cum creşte trupul tău sicriul,/ sicriul meu/…” se simte presentimentul morţii, o teamă şi-o spaimă îl stăpâneau uneori din tinereţe?! Filosofia lui Blaga pune în Trilogia cunoaşterii toate problemele de metodă, concept, cunoaştere. Blaga găseşte prea limitat raţionalismul şi propune ,,dogmaticul” ca mod de cunoaştere, translogic. Filosoful român are o slăbiciune pentru dedublări conceptuale: spirit conştient/spirit inconştient; categorii abisale/ categoriile receptivităţii conştiente; paradisiac/luciferic; intelect enstatic/intelect ecstatic. Cel enstatic este logic, abstract, al doilea, cel ecstatic,, în afară de sine, evadarea centrului în afară de cerc”, operează dogmatic. Transcendentul, misterul nu este întrutotul raţionalizabil şi nici uşor formulabil. Dogma formulează transcendentul în mod paradoxal, antinomic. În teologie avem dogma trinităţii care logic este o contradicţie, dar prin antinomia transfigurată ea este formulabilă, comprehensivă:: D-zeu ca esenţă este unul ca ,,fiinţă”, multiplu ca ,,persoană”. Acest lucru se produce prin scindarea noţiunilor de ,,fiinţă” şi ,,persoană”. Antinomia transfigurată, ţine de dogmatic, şi logic,,reprezintă un zero sau nimic,…poate să reprezinte şi echivalentul intelectual al unui mister.” Blaga este în consonanţă cu epistemologia fizicii cuantice, dualitatea corpuscul-undă, Louis de Broglie, principiul complementarităţii, Niels Bohr, şi vine cu soluţia, antinomia transfigurată: lumina e ,,ondulaţie ca act (continuitate)”, aspectul ondulatoriu / ,,este alcătuită din cvante de energie (aspectul corpuscular, n.n.)” Blaga propune Eonul dogmatic, o lume spirituală de lungă durată…Cunoaşterea ce ţine de intelectul enstatic este cunoaştere paradisiacă, se situează în orizontul I, întru imediat şi securitate, operează cu categoriile logice, kantiene, transformă necunoscutul în cunoscut. În orizontul II, cunoaştere luciferică ţine de intelectul ecstatic, de paradoxia dogmei, vizează revelarea misterului, îndeosebi prin categorii abisale, stilistice şi metafore. Cunoaşterea luciferică are trei ipostaze: plus-cunoaştere, reduce misterele; zero-cunoaştere,…3. minus-cunoaştere, potenţează misterele. Această cunoaştere despică obiectul cunoaşterii în fanic şi criptic, şi cu ,,o idee teorică” se produce saltul, din faptic în criptic (?!), ex ,ideea caracterului ondulatoriu a luminii, a particulelor, la Blaga cu ideea stilului, (opera, creaţia, aspectul fanic,stilul mănunchi de accente, forme, stigmate, atmosferă, este determinat de matricea stilistică, ideea teorică, din inconştient, cripticul?!). Filosofia culturii este punctul cel mai original şi se materializează în Trilogia culturii, Trilogia valorilor, Trilogia cosmologică, în care Blaga defineşte omul prin cultură, cultura prin stil, stilul prin matricea stilistică ce ţine de un spirit inconştient, individual şi colectiv. Inconştientul din psihanaliză i se pare prea psihologic, haotic, moară de refulări. Jung l-a influenţat ideea de inconştient colectiv, de spirit inconştient,dar crede că arhetipurile se originează prea mult în ancestral, înnăscute chiar. Deci,,în afară de structurile şi aspectele psihice( stări afective, trăiri, imagini)…noi admitem şi structuri spirituale ale inconştientului (…funcţii categoriale specifice).” De la Spengler, morfologia culturii, ia ideea de stil ce caracterizează toate creaţiile umane, literare, artistice, ştiinţifice, religioase.. Va respinge ideea de ,,suflet metafizic” şi de simbol specific al unei culturi. Omul este,,un animal stilistic”, modul de a fi se caracterizează prin două orizonturi. Orizontul I, întru imediat şi securitate, în care omul prin categorii kantiene, ale receptivităţii, cunoaştere I, paradisiacă, ştiinţă, tehnică, creează civilizaţie. Orizontul II, întru mister şi revelarea lui, în care omul înzestrat cu categorii stilistice, încearcă să reveleze misterul. Omul, inconştientul îşi dă orizonturi, izbucnesc în el categorii abisale, factori, vectori stilistici, ce alcătuiesc o matrice stilistică, un ,,cosmoid”, care prin ,,,personanţă” , în actul de creaţie, se imprimă operelor, literare, ştiinţifice, determinând stilul unei creţii, opere, culturi. Fiecare cultură are la bază o matrice stilistică, un câmp stilistic, cu locuri categoriale, în care avem: 1.Orizont spaţial: spaţiu finit, infinit: ex. cel european, infinit, tridimensional, la noi, spaţiu mioritic: spaţiu matrice, ondulat, deal-vale. 2. Orizont temporal, havuz (orientat spre viitor), cascadă, fluviu… 3.Atitudine anabasică, de înaintare, catabasică, …Astfel spiritul european este faustic, expansiv, cel indic se repliază în sine, iar românul, nici încrezător.., nici fatalist, el ,,trăieşte sub zodii dulci-amare”. 4.Accent axiologic, negativ indul, pozitiv europeanul, solidaritate organică, românul. 5Năzuinţă formativă, stilul…La greci, tipicul, la inzi, stihialul, la germani, individualul ( nibelungii…, monadele, Leibniz), la români stihialul, grâul cristoforic, culori vii,…Spaţiu mioritic, spaţiul plai, este matricea poporului român, ţine ca limba de fiinţa lui, şi se exprimă în doină, în dor, în melancolia unui suflet ,,ce urcă şi coboară, ce are de trecut încă un deal ca obstacol al sorţii.” Dar factorii stilistici nu pot converti total misterul, pentru că Marele Anonim (un mit cosmogonic creat de autor) exercită o ,,censură transcendentă” prin categoriile abisale, şi prin cele ,,kantiene”, apărându-şi centralitatea misterelor. Tocmai acest lucru asigură,,singularitatea ontologică a omului”, tragică şi măreaţă, creator de cultură prin încercări, mereu reluate de revelare a misterului. Un rol important îl joacă metafora, cuvintele, culorile, sunetele, formele geometrice sunt metafore:,,omul este un animal metaforizant.” Blaga va privilegia metafora în locul simbolului, îndeosebi metaforele revelatorii, şi miturile trans-semnificative, care revelează misterul. Datul condiţiei umane este misterul, lumea-i un complex de mistere, şi astfel filosofia sa, antropologia lui culturală, devine o metafizică. Ideea de spirit inconştient, cu structură specifică, o întâlnim las Claude Lévi-Strauss, un inconştient ce are un cod binar, structuri omoloage, şi-şi exercită rolul prin funcţia simbolică, limbaj, cultură (un inconştient logic şi semiologic). Nu există vid stilistic, Blaga. Nu există vid simbolic, Lévi-Strauss. Lucian Blaga se stinge la 6 mai î961 într-un climat care-i era ostil. Azi el mai rămâne pentru noi Mut ca o lebădă: ,,Apoi ca frunza cobori / Şi ţărâna / ţi-o tragi peste ochi / ca o gravă pleoapă, / Mumele sfintele--/ luminile mii / mume sub glii / îţi iau cuvintele. / Încă o dată te-adapă (Epitaf).” Vasile Al. Rus, Colegiul Naţional Unirea- Tg.Mureş