Am terminat de citit o carte genială ,,Ultimul suspin al maurului” , de SALMAN RUSHDIE, având ca laitmotiv ,,mama INDIA” ce-şi caută identitatea pe un background de hinduism, cu o mulţime de zei, de fiinţe, vaca, elefantul, şopârla,...,curve, hoţi, eroi, regi, pictori, scriitori, oameni de afaceri, mafioţi, trecând la lupta de eliberare cu Ghandi, Nehru, Indira Ghandi reduşi la viciile lor mărunte. Cartea este un carnaval de culturi, religii, ce pornesc din Spania ultimului maur cu o cohortă de evrei, musulmani, creştini, spanioli, portughezi, englezi, ce vor să modeleze o naţiune. Scriitorul surprinde şi influenţele marxiste, dezvoltarea capitalismului indian, computerizarea şi talmeş-balmeşul de ideologii şi războaie în care vinovaţi sunt ceilalţi. Realul este ascuns, societăţile sunt augmentări stratificate de culturi, pattern-uri sexuale, credinţe, iar oamenii sunt creaturi compozite, identităţi multiple, ce-şi caută şi-şi asumă printr-o linie, printr-un gest, printr-un tablou una din identităţi, ciocnindu-se şi jupuindu-le pe celelalte, timpul istoric şi timpul ontogenezei personalităţii, cel subiectiv fiind ,,viol”, şi încrucişare, ,, melting pot” de culturi .Rushdie are forţă epică, stil baroc, ba postmodern, ba oriental în genul celor ,,O MIE ŞI UNA DE NOPŢI”, are un organ filosofic pantagruelic, perfect adecvat relativismului cultural şi transformării culturii în informaţie, în bani, reuşită socială, actorie politică, sex, violenţă ce-ţi relevă abisul căderii la,,Madona cu un sân dezgolit, fără prunc, dar cu corp, uneori de şopârlă, arhetipul mamei naturi izvor de atât de violenţă, crimă şi sânge, dar şi de iubire. Oamenii se amestecă, comunică, dar sunt sclavii eredităţii biologice şi culturale, nu se pot elibera de blestemul părinţilor şi istoriei, de LANŢUL KARMEI. Or RUSHDIE vrea să scape individul de acest ,,gunoi cultural şi istoric”, căci omul îşi caută viitorul în trecut. Experienţa, inteligenţa, ştiinţa şi tehnica sunt, se pare, faruri oarbe, şi, luând viaţa de la început, rescriind Istoria, am face aceleaşi şi la fel de multe erori. Toate logicile, istoriile şi lumile posibile sunt ,,ECHIVALENTE”, dar fără cunoaşterea lor nu am dobândi, descifrând trecutul, conştiinţa de SINE. Paradoxal, oamenii caută mai mult explicaţii şi justificări în trecut, decât proiecte de viitor.
Tablourile AUROREI sunt suprapuneri de lumi contrare, de peisaje marine şi dealuri, de scene cosmice şi mitologice cu animale vorace, eroi şi ,,cioturi de oameni”, colaje de culturi, istorii, momente istorice sau acte de iubire hiperbolizate şi alegorizate în arhetipuri poliedrice ,,Această mare, acest deal,..., grădini suspendate, grădini acvatice,...,turnuri de pază dar şi turnuri ale tăcerii. Locul unde lumile se ciocnesc, curg una într-alta, apoi dispar,..., un univers, o dimensiune, o ţară, un vis, lovindu-se de altele sau ajungând dedesubtul sau deasupra lor. Poţi să-i spui PALIMPSTINA ,,De fapt toate personajele sunt ca miturile, ca scriiturile, tablouri pictate peste tablouri, PLIMPSESTE de euri aculturate” şi, dacă răzuieşti bine dai straturi de identitate, şi, la ,,urmă”, ,,identitatea secretă, păgână, sau poate animalică”. Autorul, scriitor sau pictor, nu face decât să traseze o linie, un contur, o graniţă uneori rigidă, alteori fluctuantă sau permeabilă, ordinea lumii fiind relativă căci lumile sunt plurale şi echivalente. Căutarea identităţii este acută într-o lume axată pe computer, mâncare, sex şi bani. De aceea parcurgerea în sens invers a istoriilor biografice, sau a celor culturale este o iluzie multiculturală pe care RUSHDIE o pastişează cu înţelegere dar şi cu ironie, căci la capătul căutării,dacă există, la origini găseşti obsesia sexuală a sânului matern din tabloul Aurorei. Madona cu sânul dezgolit, fără prunc, sub Călăreţul cu lacrimi „fără lacrimi”, simbolizează că YOGOIBY, maurul, evreul, ,,diformul” o caută pe CHIMENE, de fapt identitatea prin IUBIRE, dar vai, nu poate spune decât ,,Eu sunt cel ce sunt, la naiba cu rădăcinile..., Numele Domnului se dovedi şi al nostru. Sunt, sunt..., ISTORIA, CULTURA, DIFERENŢELE şi IDEOLOGIILE AU TOATE LA BAZĂ ADULTER, CRIMĂ, SÂNGE şi acesta este preţul înrădăcinării identităţii culturale în ,,cloaca biologică” ce viermuieşte succesiunile şi amestecurile de civilizaţii. La capătul căutării de sine AUTORUL constată: căutăm păsările prezentului, poate ale viitorului, în cuiburile de ieri „dar pe lespezi scrie ODIHNEASCĂ-SE ÎN PACE, şi întinzându-mă pe ele aştept, asemeni celor adormiţi, SĂ NE TREZIM ÎNTRO LUME MAI BUNĂ”.
joi, 27 decembrie 2007
marți, 25 decembrie 2007
Salman Rushdie - PĂMÂNTUL DE SUB TĂLPILE EI
SALMAN RUSHDIE cu „PĂMÂNTUL DE SUB TĂLPILE EI” mă „prinde” căci „există un puternic conflict între fantezia numită Acasă şi fantezia numită Departe”...că toate graniţele vor cădea în faţa vrăjitoriei muzicii. Vei trece dincolo, dincolo de peticul tău de iarbă, dincolo de familie şi de clan...peste câmpurile mintale ale tabuurilor, până când vei ajunge la ultima poartă, şi cea mai oprită dintre toate porţile. Unde sângele îţi cântă în urechi NICI SĂ NU-ŢI TREACĂ PRIN MINTE. Dar îţi...străbaţi graniţa finală, şi poate că... LA GRANIŢA EPIDERMEI. La graniţa epidermei nu există câini de pază...La graniţa epidermei unde totul e vrajă. Unde sfârşesc eu şi începi tu. Unde lunec din tabu în tabu. Lasă orice speranţă şi pătrunde. Sufletul mi-l nimiceşte...dar ...la graniţa epidermei străjuiesc câini nebuni... Câini care te sfâşie dacă nu ştii să-i îmbuni. Tu nu poţi ieşi, eu nu pot intra. De cum ai început, ai şi sfârşit Sau sufletul ţi-e nimicit. La graniţa epidermei drumul e străjuit”. Chiar nu putem trece dincolo de sine, nu putem şti ce gândesc alte minţi, comunicarea dintre culturi etnice este imposibilă iar, individualizarea şi identitatea, duc la solipsism. RUSHDIE are geniu şi o lumină , o prismă ce transfigurează, reflectă ţi refractă, toate arhetipurile şi simbolurile, toate umbrele monadelor inconştientelor etnice, UNDERGROUNDUL şi BACKGROUNDUL lor. Preţul individualizării omului să fie SCHIZOFRENIA COMUNICĂRII. Nu am citit niciun scriitor ce să surprindă atât de bine problema cognitivă şi psihologică a intercunoaşterii şi intercomunicării EURILOR şi culturilor etnice, rasiale. Filosofic, modelul lui LEIBNIZ, Universul, o pluralitate de monade între care există o armonie prestabilită, MULTICULTURALISMUL, ori, LUMEA VIEŢII, EGALITATEA ONTOLOGICĂ A EURILOR CE CONSTITUIE LUMEA, comunicarea lor, la HUSSERL, hai să fim „la modă” INTERCULTURALITATEA
Din nou S. RUSHDIE cu, poate cea mai bună carte „Pământul de sub tălpile ei” în care dedublarea, dualitatea, metamorfoza personajelor şi valorilor, multiplicare planurilor, suprapunerea şi intersectarea lor, un du-te-vino de la evenimentele şi situaţiile cotidiene la mituri şi simboluri indiene, iraniene, greceşti într-o aculturaţie nebună, carnală, barocă de carnaval în care eul auctorial este când proteic, când un balaur cu mai multe capete având simţurile vii căci există la el o bucurie a vederii fotografice şi picturale, a sunetului şi a mirosului, o sinergie a simţurilor şi a culturilor. Civilizaţia este UNIVERSUL ÎNSUŞI cu BING-BANGUL şi metrica lui, culturile fiind ,,LINII DE UNIVERS” aflate când în limitare şi coliziune, când în comunicare şi armonie căci MUZICA este esenţa LUMII, FIINŢA însăşi, dar şi „SUNETUL IUBIRII”. Culturile, religiile ne dau identitate, ne individualizează dar ele sunt şi epiderma care ne limitează şi separă, ne spală creierul şi ne „îndoctrinează”. De aceea eul narator, personajele, numele lor, multiplicarea lor se face după principiul „fratelui geamăn” şi al „diadei”, astfel lui ORMUS îi place muzica, este numai muzică „ROCK’N ROLL” dar şi AMESTECUL TUTUROR STILURILOR, care dau expresie protestelor, angoaselor, puseurilor de iubire şi nevoii de identitate şi de sens, de iubire şi înţelegere a tinerilor, a oamenilor, pe când RAI este dominat de vizual, de fotografie, de „momentul morţii”. ORMUS ESTE stânca iar VINA este IUBIREA, când empatetică şi pură, când erotomană şi exhibiţionistă, oricum ea este principiul dinamic, contradicţia, anamorfoza dar şi MUZA lui ORMUS, prin muzică şi iubire EA este LIBERTATEA. „Când te rupi şi te îndepărtezi de nava-mamă”, când desprinzi lanţul când luneci afară din hartă,...eşti liber să acţionezi!Să duci o viaţă pe care nimeni nu-ţi spune cum să o trăieşti sau şi de ce. O VIAŢĂ ÎN CARE NIMENI NU-ŢI ORDONĂ SĂ MORI PENTRU EI, SAU PENTRU Dumnezeu, o viaţă în care nimeni nu vine să te înhaţe pentru că ai încălcat o vreo lege, ... sau faci parte din cei, din raţiuni ascunse ţie, INTERZIŞI. RUSHDIE crede că „acasă” a devenit un concept vag, religiile spală mai mult creierul, iar înaintea lor oamenii au inventat metafora şi mitul pentru a exprima necunoscutul Ormus, asemeni lui Orfeu, coboară în moarte clinică, respectiv în comă, pentru a o salva pe Vina ce prin numele ei reprezintă „criza” imaginaţiei, a creativităţii, şi, printr-un ,,du-te vino” face trecerea de la OCCIDENT la ORIENT, iar cele trei morţi ale ei reprezintă nodurile metamorfozei imaginaţiei într-o lume ce nu „e ciclică, nu e eternă şi imuabilă, ci se transformă neîncetat şi ireversibil, ...cântecele tale sunt planetele tale. Trăieşte pe ele, dar nu ţi le face cămin. Cântă împotriva morţii. ,,Între melancolia înrădăcinării şi „donhuanismul” globalizării şi schimbării, între „misterul” Asiei, al Orientului, şi „sesamul” Americii există „actul iubirii, naşterea unui copil, contemplarea marii arte, prezenţa morţii, şi ascultarea vocii umane înălţate în cântec”. Autorul se vrea un când un fotograf un „voyeurist”, cînd un personaj din povestirile sale „când trubadurul INDIEI, al Orientului sau cel al tuturor dezrădăcinaţilor, al spiritului dionisiac al lumii în care orice lucru trece în contrariul său, negrul e frumos, din alb-negru ţâşnesc culorile, totul e stilul, nu există substanţă „frontierele sunt pe cale de dizolvare...fiecare dintre noi are o existenţă alternativă, iar drumurile nu duc nicăieri. NU mai depinde de tine, nu mai poţi distinge între bine şi rău, alegerea e imposibilă, coşmarul s-a adeverit...Pământul rock’n roll dansează, muzica lui te anihilează”, când viscerală, când spirituală, dar „mesajul, deşi nihilist, ambalajul e pătrunzător, excită tineretul” ...urlete de lupi. Fanii posedaţi de demonul muzicii îşi sfâşie hainele, şi unii pe alţii „fetele călăresc pe umerii iubiţilor,..., şi se produce fojgăială şi gâfâială ţi scurgere de bale şi multe grohăieli porcine. POATE ne pierdem controlul asupra umanităţii noastre,....Când în cele din urmă ,ce o să ne împiedice să ne transformăm în şacali, DANSAŢI AZI PE MUZICĂ, VINE CUTREMURUL, ...PE TOŢI NE VA ÎNGHIŢII”. RUSHIDE are toate simţurile vii, simte voluptuos, miroase ideile, ismele ideologice „teoriile, culturile pe care le topeşte într-un creuzet cu ajutorul imaginaţiei ce are propria ei lege, joc de oglinzi ovale şi dreptunghice ce se reflectă una în alta..., joc de imagini video, iluzii, evenimentele diacronice devenind sincronice, istoriile alternative universuri paralele, moartea o metaforă, imaginile o impresie de real, universul un circ de lumini şi imagini. MULTIMEDIA creează TRANSCENDENTALUL, ZEII sunt înlocuiţi de vipuriştii V.T.O., verticalitatea trupului tânăr, noua RELIGIE a plăcerii şi violenţei, a excitaţiei şi voyeurismului , ORMUS fiind un CONCEPT ANIMATRONIC, un mit mediatic. VINA, cu morţile şi metamorfozele ei când iubitoare, când exhibiţionistă, cu o mie una de feţe reprezintă IUBIREA, pe care ORMUS, alias ORFEU vrea să o salveze prin MUZICĂ, el fratele geamăn al lui RUSHDIE dar care nu înţelege că VINA reprezintă nu misterul morţii ci misterul VIEŢII „Ormus alunecă tot mai adânc în hăul fără fund, nu în abisul VINEI ci în abisul lui personal. Nu poate crede în întinarea VINEI...Vede în închipuire cadavrul ei cape o făclie scânteietoare, nemânjită de nimic”, DRAGOSTEA LUI O iluminează. O caută bâjbâind în bezna nopţii. „În fond muzica deşi metalizată, creolizată, babilonizată este PUNTEA dintre lumi , iar RAI, rai însemnă muzică, rai este sunetul nedumnezeiesc, interzis, al bucuriei”. Stă în puterea scriitorului, a lui RUSHIDE să creeze lumi, să le introducă una în alta, să le mixeze cum vrea, dar pentru a înţelege lumea, opera, pe noi înşine, trebuie să ieşim din cadru. Astfel fiecare om e povestea ce se spune despre el, imaginea video, DVD-ul, CD-ROM-ul sau blog-ul său. Cu telecomanda omul are senzaţia că este nu doar un iluzionist, ci însăşi, D-ZEU, un D-ZEU ce-şi caută DISPERAT identitatea. Creaţia este o fractură în real, realul este lupul, iar formele noastre plutitoare se topesc în neant „IMAGINEA video începe să se deterioreze...Imaginea saltă, se distorsionează, sunetul pârâie, ţiuie....Pe bandă se produce o schimbare”. În locul ei apare imaginea unei păpuşi aşezate pe un scaun, ţinând în poală o oglindă rotundă în care se reflectă o oglindă dreptunghiulară, în care se reflectă o altă păpuşă „...scriitorul, creatorul fiind fotograful şi cântăreţul alter-ego-ului fiecăruia dintre noi, autorul unei lumi în oglindă o iluzie ce ne transfigurează realitatea, ba chiar ne creează o altă realitate pentru ca înţelegerea de sine să fie posibilă. Deci, un nou metafizician al lumii, singurul de altfel”.
Din nou S. RUSHDIE cu, poate cea mai bună carte „Pământul de sub tălpile ei” în care dedublarea, dualitatea, metamorfoza personajelor şi valorilor, multiplicare planurilor, suprapunerea şi intersectarea lor, un du-te-vino de la evenimentele şi situaţiile cotidiene la mituri şi simboluri indiene, iraniene, greceşti într-o aculturaţie nebună, carnală, barocă de carnaval în care eul auctorial este când proteic, când un balaur cu mai multe capete având simţurile vii căci există la el o bucurie a vederii fotografice şi picturale, a sunetului şi a mirosului, o sinergie a simţurilor şi a culturilor. Civilizaţia este UNIVERSUL ÎNSUŞI cu BING-BANGUL şi metrica lui, culturile fiind ,,LINII DE UNIVERS” aflate când în limitare şi coliziune, când în comunicare şi armonie căci MUZICA este esenţa LUMII, FIINŢA însăşi, dar şi „SUNETUL IUBIRII”. Culturile, religiile ne dau identitate, ne individualizează dar ele sunt şi epiderma care ne limitează şi separă, ne spală creierul şi ne „îndoctrinează”. De aceea eul narator, personajele, numele lor, multiplicarea lor se face după principiul „fratelui geamăn” şi al „diadei”, astfel lui ORMUS îi place muzica, este numai muzică „ROCK’N ROLL” dar şi AMESTECUL TUTUROR STILURILOR, care dau expresie protestelor, angoaselor, puseurilor de iubire şi nevoii de identitate şi de sens, de iubire şi înţelegere a tinerilor, a oamenilor, pe când RAI este dominat de vizual, de fotografie, de „momentul morţii”. ORMUS ESTE stânca iar VINA este IUBIREA, când empatetică şi pură, când erotomană şi exhibiţionistă, oricum ea este principiul dinamic, contradicţia, anamorfoza dar şi MUZA lui ORMUS, prin muzică şi iubire EA este LIBERTATEA. „Când te rupi şi te îndepărtezi de nava-mamă”, când desprinzi lanţul când luneci afară din hartă,...eşti liber să acţionezi!Să duci o viaţă pe care nimeni nu-ţi spune cum să o trăieşti sau şi de ce. O VIAŢĂ ÎN CARE NIMENI NU-ŢI ORDONĂ SĂ MORI PENTRU EI, SAU PENTRU Dumnezeu, o viaţă în care nimeni nu vine să te înhaţe pentru că ai încălcat o vreo lege, ... sau faci parte din cei, din raţiuni ascunse ţie, INTERZIŞI. RUSHDIE crede că „acasă” a devenit un concept vag, religiile spală mai mult creierul, iar înaintea lor oamenii au inventat metafora şi mitul pentru a exprima necunoscutul Ormus, asemeni lui Orfeu, coboară în moarte clinică, respectiv în comă, pentru a o salva pe Vina ce prin numele ei reprezintă „criza” imaginaţiei, a creativităţii, şi, printr-un ,,du-te vino” face trecerea de la OCCIDENT la ORIENT, iar cele trei morţi ale ei reprezintă nodurile metamorfozei imaginaţiei într-o lume ce nu „e ciclică, nu e eternă şi imuabilă, ci se transformă neîncetat şi ireversibil, ...cântecele tale sunt planetele tale. Trăieşte pe ele, dar nu ţi le face cămin. Cântă împotriva morţii. ,,Între melancolia înrădăcinării şi „donhuanismul” globalizării şi schimbării, între „misterul” Asiei, al Orientului, şi „sesamul” Americii există „actul iubirii, naşterea unui copil, contemplarea marii arte, prezenţa morţii, şi ascultarea vocii umane înălţate în cântec”. Autorul se vrea un când un fotograf un „voyeurist”, cînd un personaj din povestirile sale „când trubadurul INDIEI, al Orientului sau cel al tuturor dezrădăcinaţilor, al spiritului dionisiac al lumii în care orice lucru trece în contrariul său, negrul e frumos, din alb-negru ţâşnesc culorile, totul e stilul, nu există substanţă „frontierele sunt pe cale de dizolvare...fiecare dintre noi are o existenţă alternativă, iar drumurile nu duc nicăieri. NU mai depinde de tine, nu mai poţi distinge între bine şi rău, alegerea e imposibilă, coşmarul s-a adeverit...Pământul rock’n roll dansează, muzica lui te anihilează”, când viscerală, când spirituală, dar „mesajul, deşi nihilist, ambalajul e pătrunzător, excită tineretul” ...urlete de lupi. Fanii posedaţi de demonul muzicii îşi sfâşie hainele, şi unii pe alţii „fetele călăresc pe umerii iubiţilor,..., şi se produce fojgăială şi gâfâială ţi scurgere de bale şi multe grohăieli porcine. POATE ne pierdem controlul asupra umanităţii noastre,....Când în cele din urmă ,ce o să ne împiedice să ne transformăm în şacali, DANSAŢI AZI PE MUZICĂ, VINE CUTREMURUL, ...PE TOŢI NE VA ÎNGHIŢII”. RUSHIDE are toate simţurile vii, simte voluptuos, miroase ideile, ismele ideologice „teoriile, culturile pe care le topeşte într-un creuzet cu ajutorul imaginaţiei ce are propria ei lege, joc de oglinzi ovale şi dreptunghice ce se reflectă una în alta..., joc de imagini video, iluzii, evenimentele diacronice devenind sincronice, istoriile alternative universuri paralele, moartea o metaforă, imaginile o impresie de real, universul un circ de lumini şi imagini. MULTIMEDIA creează TRANSCENDENTALUL, ZEII sunt înlocuiţi de vipuriştii V.T.O., verticalitatea trupului tânăr, noua RELIGIE a plăcerii şi violenţei, a excitaţiei şi voyeurismului , ORMUS fiind un CONCEPT ANIMATRONIC, un mit mediatic. VINA, cu morţile şi metamorfozele ei când iubitoare, când exhibiţionistă, cu o mie una de feţe reprezintă IUBIREA, pe care ORMUS, alias ORFEU vrea să o salveze prin MUZICĂ, el fratele geamăn al lui RUSHDIE dar care nu înţelege că VINA reprezintă nu misterul morţii ci misterul VIEŢII „Ormus alunecă tot mai adânc în hăul fără fund, nu în abisul VINEI ci în abisul lui personal. Nu poate crede în întinarea VINEI...Vede în închipuire cadavrul ei cape o făclie scânteietoare, nemânjită de nimic”, DRAGOSTEA LUI O iluminează. O caută bâjbâind în bezna nopţii. „În fond muzica deşi metalizată, creolizată, babilonizată este PUNTEA dintre lumi , iar RAI, rai însemnă muzică, rai este sunetul nedumnezeiesc, interzis, al bucuriei”. Stă în puterea scriitorului, a lui RUSHIDE să creeze lumi, să le introducă una în alta, să le mixeze cum vrea, dar pentru a înţelege lumea, opera, pe noi înşine, trebuie să ieşim din cadru. Astfel fiecare om e povestea ce se spune despre el, imaginea video, DVD-ul, CD-ROM-ul sau blog-ul său. Cu telecomanda omul are senzaţia că este nu doar un iluzionist, ci însăşi, D-ZEU, un D-ZEU ce-şi caută DISPERAT identitatea. Creaţia este o fractură în real, realul este lupul, iar formele noastre plutitoare se topesc în neant „IMAGINEA video începe să se deterioreze...Imaginea saltă, se distorsionează, sunetul pârâie, ţiuie....Pe bandă se produce o schimbare”. În locul ei apare imaginea unei păpuşi aşezate pe un scaun, ţinând în poală o oglindă rotundă în care se reflectă o oglindă dreptunghiulară, în care se reflectă o altă păpuşă „...scriitorul, creatorul fiind fotograful şi cântăreţul alter-ego-ului fiecăruia dintre noi, autorul unei lumi în oglindă o iluzie ce ne transfigurează realitatea, ba chiar ne creează o altă realitate pentru ca înţelegerea de sine să fie posibilă. Deci, un nou metafizician al lumii, singurul de altfel”.
CONSTANTIN NOICA - un filozof căzut în uitare
La 4 decembrie 1987 a intrat în nefiinţă la Păltiniş ultimul mohican al metafizicii spiritului românesc, cu iluzia că ,,devenirea întru fiinţă” va fi însemnând contribuţia sa în filozofie:,,În întru am concentrat, divinul, românescul, speculaţia, experienţa mea de viaţă şi nebunia mea”(Noica,Jurnal de idei). Spiritul metafizic stă între ,,Totul curge”, a lui Heraclit, şi ,,Fiinţa este mereu identică cu sine”, a lui Parmenide. Astfel la Platon, Binele ca Idee este ,,Fiinţă mai presus de fiinţă” , mereu identic cu sine, iar la Hegel ,,existenţa este devenire” sau, la Nietzsche, ,,mereu se face şi se desface inelul fiinţei”. Tratatul său ,,Devenirea întru fiinţă”, prin operatorul filozofic <întru>, vrea să le ,,împace”, înlocuind schema triadică hegeliană ,,teză-antiteză-sinteză” (fiinţă-esenţă-concept, Idee-Natură-Spirit) cu ,,temă-antitemă-teză-temă”, astfel că avem un cerc dialectic:,,Fiinţa se dezminte în devenire, dar se reface în devenirea întru fiinţă”; ceea ce pui este la urmă şi ,,devenirea întru fiinţă” devine iar temă, modelul său ontologic având ca modele ontice ,,închiderea care se deschide”şi ,,limitaţia ce nu limiteză”, un sistem dialectic ce se vrea orientat şi progresiv. Noica prezervă cercul din ontologia lui Hegel şi din ,,veşnica reîntoarcere” a lui Nietzsche, dar şi din hermeneutica fiinţei a lui Heidegger. În locul contradicţiei hegeliene, contradicţia unilaterală căci ,,nu fiinţa contrazice devenirea, ci devenirea contrazice fiinţa”. ,,Devenirea întru devenire” este oarbă, dar ,,Filosofia urmăreşte ,,devenirea întru fiinţă”…Ea începe cu omul doar pentru că ,,devenirea întru fiinţă” se iveşte prin el…Prin om filosofia gândeşte umanul dincolo de el”.Sunt închideri ontologice ce blochează ca etnocentrismul, totalitarismul, paranoia, şi ,,închideri ce se deschid” ca ,,închiderea într-o idee şi deschiderea în hermeneutică, închiderea gândului asupră-şi ca idee, deschiderea prin spirit,închiderea oamenilor în comunităţi, deschiderea în istorie”.În ,,Trei introduceri la devenirea întru fiinţă”, Noica consideră că ,,Timpul se iveşte dintr-o situaţie”,el este coextensiv fiinţei şi lucrurilor şi nu un cadru de sine stătător. Timpul real este ireversibil pe când cel logic se poate desfăşura, în amândouă sensurile, primul e rotitor, mecanic, cel de-al doilea e timp rostitor:,,Rotitor e sufletul, rostitor e spiritul….Rotitor e destinul femeii, revenind la aceleaşi sensuri, rostitor e destinul bărbatului, încercând să aducă o devenire întru fiinţă, în devenirea întru devenire a lumii”. Avem în discursul lui Noica gravitatea şi încărcătura barocă, uşor scolastică prin terminologie dar excesivă prin expresie, proprie limbajului hegelian şi stilul oral şi ludic întâlnit la Nietzsche, dar şi în melosul limbii şi folclorului românesc.
De la Hegel pe care l-a povestit atât de frumos în ,,Povestiri despre om”, arătând că este traductibil şi inteligibil în limba română, a preluat schema ,,universal-general-particular” care la el devine general-determinaţii-individual”, respectiv,G.-D-I. În spirit hegelian el preferă ,,determinaţiile” categoriilor, definind raţiunea, conştiinţa ,,devenirii întru fiinţă”. Pe acest model ontologic Noica stabileşte precarităţile ontologice ale fiinţei, omului şi culturii, crezând că filozofia trebuie să fie o ,,medicina mundi” în răspăr cu cei care văd în ea
,,un abuz semantic”, ,,o boală a limbajului”, ca neopozitiviştii şi Wittgenstein. În ,,Şase maladii ale spiritului contemporan” identifică sase tipuri de maladii culturale: catholită, absenţa G. ,,fac ce-mi place”, Don Juan; todetită, lipseşte I.; horetită, absenţa determinaţiilor, Faust, Luceafărul; ahoretie, determinaţiile I. se convertesc la G. , absurdul din ,,Aşteptându-l pe Godot”; atodetie, maladie a lucidităţii, G. îşi suspendă D., ex. Hegel, Kant, Platon; acatholie, refuzul generalului, cultura devine informaţie ,,sunet şi lumină”, civilizaţie, contează faptele, stimulii, plăcerea, deci asistăm la,,moartea transcendenţei”. Noica este un filozof al culturii cu simţul limbilor clasice, traducător din greacă, Platon, dar şi a celor moderne, franceză şi germană care-i permit tipologii,desigur discutabile, totuşi înscriind-se pe linia contribuţiilor lui Spengler, Blaga, Toynbee. El face parte din categoria acelor filozofi a căror gând nu poate fi redat decât prin propria lor limbă, ca Heidegger, Nietzsche, aristocraţi ai spiritului, maeştri ai limbii, hermeneuţi. Noica are proprietatea semantică,etimologică dar şi poetică a fiecărei expresii, claritatea spiritului cartezian, speculaţia celui hegelian, oralitatea şi muzicalitatea poetică a stilului eminescian.
Noica spunea că filosofia cere şi nebunie, şi s-a apucat să ,,reabiliteze” logica filosofică, cea ontologică, după Aristotel şi Hegel, într-o vreme în care logica s-a degrevat de ontologie, de conţinut, devenind, logică formală, matematică: calculul propoziţional, logica predicatelor, logică modală, fiind un „Don Quijote”, permiţându-şi să fie uşor,,ridicol” afirmând: ,,Riscul teribil al culturii europene de-a confunda exactitatea cu adevărul” (Jurnal de idei). Unii au văzut în această aserţiune un pericol pentru o cultură ca a noastră ce amestecă criteriile şi nu străluceşte prin reguli şi precizie, alţii, în mod pertinent arată că în logică adevărul unei propoziţii, a unui sistem axiomatic nu rămâne numai la validitate, la aspectul sintactic, ci se realizează prin interpretarea materială, semantică. Există la Noica ca şi la Platon un complex faţă de matematică şi, în consecinţă, privilegiază Ideea, filosofia, dar se poate accepta că exactitatea ţine de ştiinţă, pe când adevărul de interpretare, de metalimbajul ei. În ,,Scrisori despre logica lui Hermes” şi nu numai, filozoful român opune logicii lui Ares, a extensivului , unde sub un concept sau simbol omul este o simplă variabilă, un element statistic, logica lui Hermes, în care individul este un element, un holomer ce poartă în sine, reprezintă întregul: ,,…logica lui Ares era cea a războiului, logica lui Hermes ar fi cea a interpretării”. Astfel individul devine ins,o oglindă a întregii umanităţi ,Socrate reprezintă spiritul filozofic, individualul, nu este decât o condensare de generaluri. Celula prin genele sale prefigurează în sine întregul organism, monada lui Leibniz, întregul Univers, imaginea holografică, obiectul real, tridimensional. În propoziţia ,, Petru este elev”, Petru poartă în sine întreg predicatul. Matematica reduce totul la cantitate, pe când, în logica filosofică unitatea este calitativă ca în ,,teoria mulţimilor secunde” unde avem ,,mulţimea mulţimilor cu un singur element” în care partea este egală cu întregul:„O limbă poartă cu ea întregul Logos, chiar dacă nu e universală. Viaţa se exprimă în fiecare individ al unei specii, chiar dacă individul nu este viaţa”. Noica vrea nu o logică a conjuncţiei, ci una a prepoziţiei <întru> ce arată caracterul orientat al devenirii ce înseamnă şi < în> şi < în spre> , rostul ontologic al lucrurilor.
El a văzut în limba română, în gramatica, lexicul şi stilistica ei o filozofie, iar verbul prin abstractul verbal poartă în sine ,,universalitatea concretă” iar prin ,,rostire” se acoperă echivocul fecund al lui,,logos”. Modulaţiile fiinţei puse în joc de ,,rostirea filozofică românească” sunt: neîmpliniri de real, n-a fost să fie; o tentativă de real, era să fie, ce ţine de lipsa unor condiţii de ordin particular; va fi fiind, modul prezumtiv; ar fi să fie, este să fie, a fost să fie ,,o absolutizare de real”, ele exprimând nu numai necesarul şi realul, ci însăşi lumea posibilităţilor logice şi ontologice (Sentimentul românesc al fiinţei). Dacă ,,fire” exprima ceva între ins şi fiinţă, rost, rostire se referă la sens, tâlc ,,noimă,vorbire, rânduială,ordine,rostirea omului şi rostul lucrurilor”.Capacitatea limbii române de a rosti “chipul fiinţei” este sub influenţa lui Heidegger care credea că filozofii „răstignesc fiinţa pe lemnul conceptului”, numai poeţii pot rosti prin metafore „dangătul liniştii fiinţei”. De altfel, prepoziţia <întru> are un iz religios, arhaic, „întru Cel de SUS” sau, la Blaga ,,existenţa întru mister şi revelarea lui”., <întru> şi <> dau câmpuri lexicale şi permit jocuri stilistice ce fac ,,cât un sistem filosofic”. Modelul ontologic la români este, după el, Luceafărul lui Eminescu unde Hyperion este fiinţa, generalul, iar Cătălina individualul unei lumi a ,,devenirii întru devenire”. Cele două realităţi încearcă să-şi dea determinaţii, să se întâlnească „ Ea îl privea cu un surâs/El tremura-n oglindă”, se caută, dar fiecare cu legea lui, cu determinaţiile proprii. Încă o dată spiritul românesc ratează fiinţa, rostul, rămânând sub semnul contingenţei şi nenorocului. „Există în viziunea aceasta românească o dulce continuitate între fiinţă şi spirit….o curioasă sete de armonie care…paradoxal se rupe” (Pagini despre sufletul românesc). Filozoful român crede că românii au scris o pagină modestă în cultura universală şi mereu o iau de la capăt în tentativa de a se sincroniza cu culturile occidentului.
Noica credea că este posibilă Filozofia printr-o pedagogie a unui grup de tineri de elită la care el să le fie antrenor pe când în Germania „a învins untul”!!! Filozof de vocaţie cu ascendenţe boiereşti, aromâne, poate greceşti, a vrut să facă posibilă filozofia şi-n limba română, având o scriitură filozofică cum rar se mai întâlneşte în operele filozofilor, luându-l ca model pe Eminescu ,,omul deplin al culturii româneşti”. El s-a întrebat ca Blaga şi Eliade dacă poporul şi limba română vor dăinui, ceea ce este atât de actual!!! Multe dintre cărţile sale poartă cuvântul românesc în titlu, a pedalat poate excesiv pe specificul naţional şi peste toate astea, în tinereţe a simpatizat cu legionarii: ,,Sunt de faţă” care i-au atras interpretări şi acuzaţii de naţionalism. Printre alţii, Claude Karnoouh vede în el şi Blaga ,,metafizicenii naţiunii etnice” şi A. Laignel Lavastine ,,Filozofie şi naţionalism - Paradoxul Noica”crede că opera sa poate fi citită atât ca o critică a raţiunii modernităţii, cât şi ca o exaltare a naţionalismului. Nu intru în supoziţiile acestor autori dar, coroborând naţionalismul lui Ceauşescu cu cel legionar, ”li s-a pus pata” şi operează cu o grilă ideologică resentimentară. Pentru mine, Noica a reprezentat FILOZOFUL prin excelenţă, pentru mulţi era un reper spiritual într-un sistem totalitar ce a violat ISTORIA noastră, a deformat limba şi ne-a marcat gândirea. Astăzi lumea s-a schimbat radical, oglinda spiritului s-a spart, bunurile, banii şi consumul ca surse ale plăcerii reprezintă singurele „valori” ce ne mai motivează, iar multimedia ne face să trăim, mai degrabă, în virtual decât în real, imaginile şi sunetele făcând superfluuă iluzia sensului transcendent a omului şi lumii. Limba s-a desacralizat, cuvântul ,,a murit, este un simplu semn”, iar plăcerea şi drepturile omului sunt noile filozofeme. Noi, românii vrem cu orice preţ să scăpăm de trecut, de istorie, într-o amnezie colectivă şi spirit inchizitorial, punem pe seama lor frustrările şi eşecurile noastre, individuale şi colective. Noica numai arareori, şi pentru puţini, constituie un model exemplar, original de gândire şi filozofie, de limbă românească, o lecţie de identitate şi universalitate creatoare.
Rus A. Vasile
De la Hegel pe care l-a povestit atât de frumos în ,,Povestiri despre om”, arătând că este traductibil şi inteligibil în limba română, a preluat schema ,,universal-general-particular” care la el devine general-determinaţii-individual”, respectiv,G.-D-I. În spirit hegelian el preferă ,,determinaţiile” categoriilor, definind raţiunea, conştiinţa ,,devenirii întru fiinţă”. Pe acest model ontologic Noica stabileşte precarităţile ontologice ale fiinţei, omului şi culturii, crezând că filozofia trebuie să fie o ,,medicina mundi” în răspăr cu cei care văd în ea
,,un abuz semantic”, ,,o boală a limbajului”, ca neopozitiviştii şi Wittgenstein. În ,,Şase maladii ale spiritului contemporan” identifică sase tipuri de maladii culturale: catholită, absenţa G. ,,fac ce-mi place”, Don Juan; todetită, lipseşte I.; horetită, absenţa determinaţiilor, Faust, Luceafărul; ahoretie, determinaţiile I. se convertesc la G. , absurdul din ,,Aşteptându-l pe Godot”; atodetie, maladie a lucidităţii, G. îşi suspendă D., ex. Hegel, Kant, Platon; acatholie, refuzul generalului, cultura devine informaţie ,,sunet şi lumină”, civilizaţie, contează faptele, stimulii, plăcerea, deci asistăm la,,moartea transcendenţei”. Noica este un filozof al culturii cu simţul limbilor clasice, traducător din greacă, Platon, dar şi a celor moderne, franceză şi germană care-i permit tipologii,desigur discutabile, totuşi înscriind-se pe linia contribuţiilor lui Spengler, Blaga, Toynbee. El face parte din categoria acelor filozofi a căror gând nu poate fi redat decât prin propria lor limbă, ca Heidegger, Nietzsche, aristocraţi ai spiritului, maeştri ai limbii, hermeneuţi. Noica are proprietatea semantică,etimologică dar şi poetică a fiecărei expresii, claritatea spiritului cartezian, speculaţia celui hegelian, oralitatea şi muzicalitatea poetică a stilului eminescian.
Noica spunea că filosofia cere şi nebunie, şi s-a apucat să ,,reabiliteze” logica filosofică, cea ontologică, după Aristotel şi Hegel, într-o vreme în care logica s-a degrevat de ontologie, de conţinut, devenind, logică formală, matematică: calculul propoziţional, logica predicatelor, logică modală, fiind un „Don Quijote”, permiţându-şi să fie uşor,,ridicol” afirmând: ,,Riscul teribil al culturii europene de-a confunda exactitatea cu adevărul” (Jurnal de idei). Unii au văzut în această aserţiune un pericol pentru o cultură ca a noastră ce amestecă criteriile şi nu străluceşte prin reguli şi precizie, alţii, în mod pertinent arată că în logică adevărul unei propoziţii, a unui sistem axiomatic nu rămâne numai la validitate, la aspectul sintactic, ci se realizează prin interpretarea materială, semantică. Există la Noica ca şi la Platon un complex faţă de matematică şi, în consecinţă, privilegiază Ideea, filosofia, dar se poate accepta că exactitatea ţine de ştiinţă, pe când adevărul de interpretare, de metalimbajul ei. În ,,Scrisori despre logica lui Hermes” şi nu numai, filozoful român opune logicii lui Ares, a extensivului , unde sub un concept sau simbol omul este o simplă variabilă, un element statistic, logica lui Hermes, în care individul este un element, un holomer ce poartă în sine, reprezintă întregul: ,,…logica lui Ares era cea a războiului, logica lui Hermes ar fi cea a interpretării”. Astfel individul devine ins,o oglindă a întregii umanităţi ,Socrate reprezintă spiritul filozofic, individualul, nu este decât o condensare de generaluri. Celula prin genele sale prefigurează în sine întregul organism, monada lui Leibniz, întregul Univers, imaginea holografică, obiectul real, tridimensional. În propoziţia ,, Petru este elev”, Petru poartă în sine întreg predicatul. Matematica reduce totul la cantitate, pe când, în logica filosofică unitatea este calitativă ca în ,,teoria mulţimilor secunde” unde avem ,,mulţimea mulţimilor cu un singur element” în care partea este egală cu întregul:„O limbă poartă cu ea întregul Logos, chiar dacă nu e universală. Viaţa se exprimă în fiecare individ al unei specii, chiar dacă individul nu este viaţa”. Noica vrea nu o logică a conjuncţiei, ci una a prepoziţiei <întru> ce arată caracterul orientat al devenirii ce înseamnă şi < în> şi < în spre> , rostul ontologic al lucrurilor.
El a văzut în limba română, în gramatica, lexicul şi stilistica ei o filozofie, iar verbul prin abstractul verbal
Noica credea că este posibilă Filozofia printr-o pedagogie a unui grup de tineri de elită la care el să le fie antrenor pe când în Germania „a învins untul”!!! Filozof de vocaţie cu ascendenţe boiereşti, aromâne, poate greceşti, a vrut să facă posibilă filozofia şi-n limba română, având o scriitură filozofică cum rar se mai întâlneşte în operele filozofilor, luându-l ca model pe Eminescu ,,omul deplin al culturii româneşti”. El s-a întrebat ca Blaga şi Eliade dacă poporul şi limba română vor dăinui, ceea ce este atât de actual!!! Multe dintre cărţile sale poartă cuvântul românesc în titlu, a pedalat poate excesiv pe specificul naţional şi peste toate astea, în tinereţe a simpatizat cu legionarii: ,,Sunt de faţă” care i-au atras interpretări şi acuzaţii de naţionalism. Printre alţii, Claude Karnoouh vede în el şi Blaga ,,metafizicenii naţiunii etnice” şi A. Laignel Lavastine ,,Filozofie şi naţionalism - Paradoxul Noica”crede că opera sa poate fi citită atât ca o critică a raţiunii modernităţii, cât şi ca o exaltare a naţionalismului. Nu intru în supoziţiile acestor autori dar, coroborând naţionalismul lui Ceauşescu cu cel legionar, ”li s-a pus pata” şi operează cu o grilă ideologică resentimentară. Pentru mine, Noica a reprezentat FILOZOFUL prin excelenţă, pentru mulţi era un reper spiritual într-un sistem totalitar ce a violat ISTORIA noastră, a deformat limba şi ne-a marcat gândirea. Astăzi lumea s-a schimbat radical, oglinda spiritului s-a spart, bunurile, banii şi consumul ca surse ale plăcerii reprezintă singurele „valori” ce ne mai motivează, iar multimedia ne face să trăim, mai degrabă, în virtual decât în real, imaginile şi sunetele făcând superfluuă iluzia sensului transcendent a omului şi lumii. Limba s-a desacralizat, cuvântul ,,a murit, este un simplu semn”, iar plăcerea şi drepturile omului sunt noile filozofeme. Noi, românii vrem cu orice preţ să scăpăm de trecut, de istorie, într-o amnezie colectivă şi spirit inchizitorial, punem pe seama lor frustrările şi eşecurile noastre, individuale şi colective. Noica numai arareori, şi pentru puţini, constituie un model exemplar, original de gândire şi filozofie, de limbă românească, o lecţie de identitate şi universalitate creatoare.
Rus A. Vasile
Abonați-vă la:
Postări (Atom)