CONSTANTIN NOICA - un filozof căzut în uitare

La 4 decembrie 1987 a intrat în nefiinţă la Păltiniş ultimul mohican al metafizicii spiritului românesc, cu iluzia că ,,devenirea întru fiinţă” va fi însemnând contribuţia sa în filozofie:,,În întru am concentrat, divinul, românescul, speculaţia, experienţa mea de viaţă şi nebunia mea”(Noica,Jurnal de idei). Spiritul metafizic stă între ,,Totul curge”, a lui Heraclit, şi ,,Fiinţa este mereu identică cu sine”, a lui Parmenide. Astfel la Platon, Binele ca Idee este ,,Fiinţă mai presus de fiinţă” , mereu identic cu sine, iar la Hegel ,,existenţa este devenire” sau, la Nietzsche, ,,mereu se face şi se desface inelul fiinţei”. Tratatul său ,,Devenirea întru fiinţă”, prin operatorul filozofic <întru>, vrea să le ,,împace”, înlocuind schema triadică hegeliană ,,teză-antiteză-sinteză” (fiinţă-esenţă-concept, Idee-Natură-Spirit) cu ,,temă-antitemă-teză-temă”, astfel că avem un cerc dialectic:,,Fiinţa se dezminte în devenire, dar se reface în devenirea întru fiinţă”; ceea ce pui este la urmă şi ,,devenirea întru fiinţă” devine iar temă, modelul său ontologic având ca modele ontice ,,închiderea care se deschide”şi ,,limitaţia ce nu limiteză”, un sistem dialectic ce se vrea orientat şi progresiv. Noica prezervă cercul din ontologia lui Hegel şi din ,,veşnica reîntoarcere” a lui Nietzsche, dar şi din hermeneutica fiinţei a lui Heidegger. În locul contradicţiei hegeliene, contradicţia unilaterală căci ,,nu fiinţa contrazice devenirea, ci devenirea contrazice fiinţa”. ,,Devenirea întru devenire” este oarbă, dar ,,Filosofia urmăreşte ,,devenirea întru fiinţă”…Ea începe cu omul doar pentru că ,,devenirea întru fiinţă” se iveşte prin el…Prin om filosofia gândeşte umanul dincolo de el”.Sunt închideri ontologice ce blochează ca etnocentrismul, totalitarismul, paranoia, şi ,,închideri ce se deschid” ca ,,închiderea într-o idee şi deschiderea în hermeneutică, închiderea gândului asupră-şi ca idee, deschiderea prin spirit,închiderea oamenilor în comunităţi, deschiderea în istorie”.În ,,Trei introduceri la devenirea întru fiinţă”, Noica consideră că ,,Timpul se iveşte dintr-o situaţie”,el este coextensiv fiinţei şi lucrurilor şi nu un cadru de sine stătător. Timpul real este ireversibil pe când cel logic se poate desfăşura, în amândouă sensurile, primul e rotitor, mecanic, cel de-al doilea e timp rostitor:,,Rotitor e sufletul, rostitor e spiritul….Rotitor e destinul femeii, revenind la aceleaşi sensuri, rostitor e destinul bărbatului, încercând să aducă o devenire întru fiinţă, în devenirea întru devenire a lumii”. Avem în discursul lui Noica gravitatea şi încărcătura barocă, uşor scolastică prin terminologie dar excesivă prin expresie, proprie limbajului hegelian şi stilul oral şi ludic întâlnit la Nietzsche, dar şi în melosul limbii şi folclorului românesc.
De la Hegel pe care l-a povestit atât de frumos în ,,Povestiri despre om”, arătând că este traductibil şi inteligibil în limba română, a preluat schema ,,universal-general-particular” care la el devine general-determinaţii-individual”, respectiv,G.-D-I. În spirit hegelian el preferă ,,determinaţiile” categoriilor, definind raţiunea, conştiinţa ,,devenirii întru fiinţă”. Pe acest model ontologic Noica stabileşte precarităţile ontologice ale fiinţei, omului şi culturii, crezând că filozofia trebuie să fie o ,,medicina mundi” în răspăr cu cei care văd în ea
,,un abuz semantic”, ,,o boală a limbajului”, ca neopozitiviştii şi Wittgenstein. În ,,Şase maladii ale spiritului contemporan” identifică sase tipuri de maladii culturale: catholită, absenţa G. ,,fac ce-mi place”, Don Juan; todetită, lipseşte I.; horetită, absenţa determinaţiilor, Faust, Luceafărul; ahoretie, determinaţiile I. se convertesc la G. , absurdul din ,,Aşteptându-l pe Godot”; atodetie, maladie a lucidităţii, G. îşi suspendă D., ex. Hegel, Kant, Platon; acatholie, refuzul generalului, cultura devine informaţie ,,sunet şi lumină”, civilizaţie, contează faptele, stimulii, plăcerea, deci asistăm la,,moartea transcendenţei”. Noica este un filozof al culturii cu simţul limbilor clasice, traducător din greacă, Platon, dar şi a celor moderne, franceză şi germană care-i permit tipologii,desigur discutabile, totuşi înscriind-se pe linia contribuţiilor lui Spengler, Blaga, Toynbee. El face parte din categoria acelor filozofi a căror gând nu poate fi redat decât prin propria lor limbă, ca Heidegger, Nietzsche, aristocraţi ai spiritului, maeştri ai limbii, hermeneuţi. Noica are proprietatea semantică,etimologică dar şi poetică a fiecărei expresii, claritatea spiritului cartezian, speculaţia celui hegelian, oralitatea şi muzicalitatea poetică a stilului eminescian.
Noica spunea că filosofia cere şi nebunie, şi s-a apucat să ,,reabiliteze” logica filosofică, cea ontologică, după Aristotel şi Hegel, într-o vreme în care logica s-a degrevat de ontologie, de conţinut, devenind, logică formală, matematică: calculul propoziţional, logica predicatelor, logică modală, fiind un „Don Quijote”, permiţându-şi să fie uşor,,ridicol” afirmând: ,,Riscul teribil al culturii europene de-a confunda exactitatea cu adevărul” (Jurnal de idei). Unii au văzut în această aserţiune un pericol pentru o cultură ca a noastră ce amestecă criteriile şi nu străluceşte prin reguli şi precizie, alţii, în mod pertinent arată că în logică adevărul unei propoziţii, a unui sistem axiomatic nu rămâne numai la validitate, la aspectul sintactic, ci se realizează prin interpretarea materială, semantică. Există la Noica ca şi la Platon un complex faţă de matematică şi, în consecinţă, privilegiază Ideea, filosofia, dar se poate accepta că exactitatea ţine de ştiinţă, pe când adevărul de interpretare, de metalimbajul ei. În ,,Scrisori despre logica lui Hermes” şi nu numai, filozoful român opune logicii lui Ares, a extensivului , unde sub un concept sau simbol omul este o simplă variabilă, un element statistic, logica lui Hermes, în care individul este un element, un holomer ce poartă în sine, reprezintă întregul: ,,…logica lui Ares era cea a războiului, logica lui Hermes ar fi cea a interpretării”. Astfel individul devine ins,o oglindă a întregii umanităţi ,Socrate reprezintă spiritul filozofic, individualul, nu este decât o condensare de generaluri. Celula prin genele sale prefigurează în sine întregul organism, monada lui Leibniz, întregul Univers, imaginea holografică, obiectul real, tridimensional. În propoziţia ,, Petru este elev”, Petru poartă în sine întreg predicatul. Matematica reduce totul la cantitate, pe când, în logica filosofică unitatea este calitativă ca în ,,teoria mulţimilor secunde” unde avem ,,mulţimea mulţimilor cu un singur element” în care partea este egală cu întregul:„O limbă poartă cu ea întregul Logos, chiar dacă nu e universală. Viaţa se exprimă în fiecare individ al unei specii, chiar dacă individul nu este viaţa”. Noica vrea nu o logică a conjuncţiei, ci una a prepoziţiei <întru> ce arată caracterul orientat al devenirii ce înseamnă şi < în> şi < în spre> , rostul ontologic al lucrurilor.
El a văzut în limba română, în gramatica, lexicul şi stilistica ei o filozofie, iar verbul prin abstractul verbal poartă în sine ,,universalitatea concretă” iar prin ,,rostire” se acoperă echivocul fecund al lui,,logos”. Modulaţiile fiinţei puse în joc de ,,rostirea filozofică românească” sunt: neîmpliniri de real, n-a fost să fie; o tentativă de real, era să fie, ce ţine de lipsa unor condiţii de ordin particular; va fi fiind, modul prezumtiv; ar fi să fie, este să fie, a fost să fie ,,o absolutizare de real”, ele exprimând nu numai necesarul şi realul, ci însăşi lumea posibilităţilor logice şi ontologice (Sentimentul românesc al fiinţei). Dacă ,,fire” exprima ceva între ins şi fiinţă, rost, rostire se referă la sens, tâlc ,,noimă,vorbire, rânduială,ordine,rostirea omului şi rostul lucrurilor”.Capacitatea limbii române de a rosti “chipul fiinţei” este sub influenţa lui Heidegger care credea că filozofii „răstignesc fiinţa pe lemnul conceptului”, numai poeţii pot rosti prin metafore „dangătul liniştii fiinţei”. De altfel, prepoziţia <întru> are un iz religios, arhaic, „întru Cel de SUS” sau, la Blaga ,,existenţa întru mister şi revelarea lui”., <întru> şi <> dau câmpuri lexicale şi permit jocuri stilistice ce fac ,,cât un sistem filosofic”. Modelul ontologic la români este, după el, Luceafărul lui Eminescu unde Hyperion este fiinţa, generalul, iar Cătălina individualul unei lumi a ,,devenirii întru devenire”. Cele două realităţi încearcă să-şi dea determinaţii, să se întâlnească „ Ea îl privea cu un surâs/El tremura-n oglindă”, se caută, dar fiecare cu legea lui, cu determinaţiile proprii. Încă o dată spiritul românesc ratează fiinţa, rostul, rămânând sub semnul contingenţei şi nenorocului. „Există în viziunea aceasta românească o dulce continuitate între fiinţă şi spirit….o curioasă sete de armonie care…paradoxal se rupe” (Pagini despre sufletul românesc). Filozoful român crede că românii au scris o pagină modestă în cultura universală şi mereu o iau de la capăt în tentativa de a se sincroniza cu culturile occidentului.
Noica credea că este posibilă Filozofia printr-o pedagogie a unui grup de tineri de elită la care el să le fie antrenor pe când în Germania „a învins untul”!!! Filozof de vocaţie cu ascendenţe boiereşti, aromâne, poate greceşti, a vrut să facă posibilă filozofia şi-n limba română, având o scriitură filozofică cum rar se mai întâlneşte în operele filozofilor, luându-l ca model pe Eminescu ,,omul deplin al culturii româneşti”. El s-a întrebat ca Blaga şi Eliade dacă poporul şi limba română vor dăinui, ceea ce este atât de actual!!! Multe dintre cărţile sale poartă cuvântul românesc în titlu, a pedalat poate excesiv pe specificul naţional şi peste toate astea, în tinereţe a simpatizat cu legionarii: ,,Sunt de faţă” care i-au atras interpretări şi acuzaţii de naţionalism. Printre alţii, Claude Karnoouh vede în el şi Blaga ,,metafizicenii naţiunii etnice” şi A. Laignel Lavastine ,,Filozofie şi naţionalism - Paradoxul Noica”crede că opera sa poate fi citită atât ca o critică a raţiunii modernităţii, cât şi ca o exaltare a naţionalismului. Nu intru în supoziţiile acestor autori dar, coroborând naţionalismul lui Ceauşescu cu cel legionar, ”li s-a pus pata” şi operează cu o grilă ideologică resentimentară. Pentru mine, Noica a reprezentat FILOZOFUL prin excelenţă, pentru mulţi era un reper spiritual într-un sistem totalitar ce a violat ISTORIA noastră, a deformat limba şi ne-a marcat gândirea. Astăzi lumea s-a schimbat radical, oglinda spiritului s-a spart, bunurile, banii şi consumul ca surse ale plăcerii reprezintă singurele „valori” ce ne mai motivează, iar multimedia ne face să trăim, mai degrabă, în virtual decât în real, imaginile şi sunetele făcând superfluuă iluzia sensului transcendent a omului şi lumii. Limba s-a desacralizat, cuvântul ,,a murit, este un simplu semn”, iar plăcerea şi drepturile omului sunt noile filozofeme. Noi, românii vrem cu orice preţ să scăpăm de trecut, de istorie, într-o amnezie colectivă şi spirit inchizitorial, punem pe seama lor frustrările şi eşecurile noastre, individuale şi colective. Noica numai arareori, şi pentru puţini, constituie un model exemplar, original de gândire şi filozofie, de limbă românească, o lecţie de identitate şi universalitate creatoare.

Rus A. Vasile