Autorul lui,, Absalom, Absalom!,,W. Faulkner îşi creează romanul prin naraţiunea Rosei într-o după masă de septembrie printr-un flux al conştiinţei ce ţine mai mult de W. James decât de Proust, identitatea, continuitatea o dă senzorialitatea şi nu memoria, recurge când la evenimente reale, cînd la ocurenţe şi impresii ce ţin de timpul subiectiv, se trece de la timpul real, istoric, obiectiv, la timpul subiectiv, un du-te vino de la un nivel la altul, între care se inserează alte personaje, perspective, reflecţii metafizice ale eurilor contradictorii şi tensionate ale autorului. Th.Sutpen, numele eroului reuşitei, este un monument de vitalitate păgână, sălbatică, întreprinzătoare şi cuceritoare, ascultând de glasul sângelui şi pământului, de glasul Naturii,,care-pe-care’’, el fiind bărbatul-căpcăunul-demonul, şi, în aceeaşi măsură , de Soartă, predestinare, opreşte căsătoria lui Charles, fiu din altă căsătorie, cu Ellen, fiica legitimă, etica puritană axată pe voinţă , muncă, răbdare, supunerea totală a sclavilor, a femeii şi copiilor faţă de bărbat. Astfel Ellen, fiica unui pastor depozitar a moralei, cinstei si valorilor crestinismului puritan, metodismul, ca soţie a lui Sutpen nefiind nici iubită, nici soţie, nici mamă, ci , pentru el,un mijloc de onorabilitate, în realitate un recipient... chestie cu iz psihanalitic, un fluture pentru care ordinea timpului se inversează, , se retrage în coconul protector dar înstrăinat, al copilăriei ca o suspendare a timpului, plătind,, poliţa pe care tovarăşa Soartei, Natura, îi înscrisese numele’’. Sutpen, ca un Tată pantocrator, un fel de Yahve nemilos, resentimentar, crud, mânat doar de dorinţa de a învinge pentru a fi făuritor de civilizaţie, şef de turmă de clan, întemeiator de comunitate ce transgresează moralul şi religiosul pentru a institui o lume, o ordine prin forţă şi reuşită. Spiritul lui Faulkner ,stilul, are ceva din D-zeul biblic al începuturilor, credinţa se impune prin violenţa forţei,,simţim decretul şi glasul poruncitor al vrerii Legii, supunerea şi fatalitatea sclavului, femeii, copilului, răzbunarea violentă, dar şi apusul valorilor patriarhale îndulcite de Evanghelia Iubirii.,,Se pare că acest demon, colonelul Sutpen,, care a venit nu se ştie de unde(în cea de a doua parte avem o poveste itologică a coloniştilor , aventurieri şi întemeiatori) - A smuls cu violenţă din pământ o plantaţie, s-a căsătorit cu Ellen, sora Rosei, a zămislit un fiu şi o fiică, fără iubire...’’. Suntem în ,,starea naturală’’a lui Hobbes homo hominis lupus, căci ,,dacă i se oferă prilejul şi se iveşte nevoia, omul acesta e-n stare stare să facă orice şi chiar face’’. Este trama şi drama, epopeea şi legendele miturilor Naşterii Americii prin voinţă, credinţă, Biblie, violenţă, crime, război, civilizaţie, ca un fluviu ce intră treptat în matcă, dar având conştiinţa sfâşiată a păcatului şi vinei, de esenţă creştină, inocenţa recuperată în idealismul şi cinismul ,,drepturilor omului’’- după ce omul, populaţii întregi au fost călcate prin foc şi sânge. Sutpen este cuceritorul mereu călare, urmaşii lui, Henry şi Charles Bon, fiind primul, un dandy romantic, cel de-al doilea,unul fatalist, dar ambii decăzuţi, pe când el ESTE, cu o armată de sclavi negrii de care dispune cum vrea, se luptă cu ei la modul fizic în prezenţa copiilor şi soţiei pentru a impresiona şi transmite modelul său de comportament, le violează femeile , înşeală fără scrupule, instituie tabuul incestului, căsătoria între fraţi...,Bon şi Ellen, şi după moartea nebună a lui Ellen, se ,,căsătoreşte” cu Rosa, sora ei ,,mâna lăsată pe creştetul meu în camera de culcare a fiică-sii; un ucaz, un decret, o laudă de sine senină şi pompoasă asemenea unei sentinţe’’, Henry îl ucide pe Charles Bon, el moare răpus de o coasă ruginită, mâna destinului fiind unul din oamenii de pe moşie căruia i-a modelat viaţa... Romanul are o scriitură cu straturi ce ţin de istoria dramatică a unei naţiuni, întemeierea, războiul civil, ..., de psihologie, copilăria şi adolescenţa, marcate de absenţa iubirii, violenţe, eşecuri şi destine avortate, fractura valorilor întemeiatoare şi tradiţional umane, de ,,teologia păcatului", voinţei şi ispăşirii. Mai multe nivele de discurs, mai multe voci , naraţiuni ce se realizează prin povestire, povestiri, scrisori, amintiri, de fapt o metapovestire, Rosa însăşi, autorul, plasându-se în oricare dintre stadiile şi planurile reale sau imaginare ale vieţii şi visului. Scenariul romanului, arhetip de tragedie antică, cu imersiuni şi sondări dostoievskiene, Faulkner însuşi fiind un călăreţ ce-şi cabrează calul, romanul, când stăpân, când nervos, când îl scapă de sub control sub presiunea demonismului propriu sau lipsei de măsură a Istoriei. Faulkner este nu numai scriitor, ci şi filozof, ba chiar un teolog al răului şi sensului în Istorie. În faţa violenţei vieţii sau Istoriei, unii se repliază în starea de dinainte de naştere, în copilărie, Rosa, în pod, Coldfield, în coconul de fluture, Ellen, în credinţa creştină, puritană, Henry care când vede păcatul, bordelul rosteşte:,,Am să cred! Am să cred! Să cred! Chiar dacă este adevărat sau nu,am să cred!’’, Judith privind fotografia şi fiind ulterior văduvă fără a fi mireasa lui Bon, alţii ca Sutpen îşi face propria lui nişă, familia, ferma,,Suta lui Sutpen’’.Un D-zeu ce a stabilit principiul falocratic masculuin înainte de creaţia sexelor, sau pe cel civilizator al rasei albe şi care a lăsat, poate, şi vrăbii neînsemnte, dar care poate a îmbătrânit şi nu se mai preocupă de modul cum onoarea, decenţa şi umanitatea se aplică la pofta sexuală,,El a plantat sămânţa care a făcut să înflorească sângele alb, care să dea formă şi pigment frumuseţii feminine’’. Clytie, sora negresă din incest, deşi liberă nu poate fi liberă, iar ea, Rosa , observator şi narator, când obiectiv când subiectiv, un alter-ego a lui Faulkner, invocă nestartonicia naturală a femeii, o situaţie sau teama de a muri fără a cunoaşte bărbatul, rezultate dintr-un metabolism al spiritului sau al viscerelor care ne face să acceptăm fără să iubim, inacceptabilul, luîndu-i locul lui Ellen, din cumnată şi mătuşă soţie şi mamă!Avem o metafizică organicistă, vitalistă, întunericul, pământul, focul, apa, pofta sexuală, una protestantă, predestinare, păcat, datorie muncă,, şi una culturalistă, uşor psihanalitcă, fluturele, coconul, casa(cu coloane), scara, maternitatea, super-egoul-ul tiranic al vinei eticiste, civilizaţia ca nişă a învingătorului. Casa, ba chiar ferma, este un loc, pentru Faulkner , un topos, al tragediei, eşecului şi derelecţiunii fiinţei, unde eşuează familia, Ellen în coconul ei, Judith privind fotografia şi cosându-şi mereu trusoul de logodnă, patul lui procust unde se-ntâlnesc copii legitimi şi nelegitimi, spaţiul recluziunii vinovate pentru crimă, dar şi al nebuniei lui Henry...Sudul este pământului făgăduinţei şi al damnării, ,, sute de mile pătrate de pământ liniştit,, unde Sutpen smulge din Nimic, ca nişte cărţi de joc...,casa, ferma, Să fie Suta lui Sutpen după, Să fie Lumină!!!, pământul, receptacol ca trupul, pentru demoni ca Sutpen, societatea comerţului şi sclaviei negre unde oamenii sunt vrăbii însemnate, vite de muncă şi prăsilă, femeile, individul, comunitate în care fiecare este legat cu sfori de celălalt, tărâm al damnării şi ispăşirii voinţei de păcat, personajele alegând violarea legii morale, optând în cunoştiinţă de cauză pentru fărădelegea îmbogăţirii cu pământ, pentru carne de femeie sub imperiulu poftei, pentru incest şi crimă. Omul ştie că este predestinat întrun joc de popice, că onoarea, mândria, puterea dobândite se dovedesc abstracţii goale faţă de instinct, că odată gândit planul te duce prin crimă, incest, vânătoare de oameni, şi astfel tragicul este asumat întro lume în care ,,Cerul însuşi, ca scenă pentru violenţa şi vărsarea de sânge şi toate concupiscenţele satanice ale poftei şi lăcomiei omeneşti ...ca să aştepte cea din urmă furie deznădăjduită a celor refuzaţi dezmoşteniţilor şi damnaţilor, la jumătatea drumului între civilizaţie şi junglă, dintre sângele negru, oasele, gândurile şi amintirile şi speranţele negre, smulse şi răpite cu brutalitate..., sorocul blestemului, devenise prea josnică pentru a putea fi privită în faţă”. Pentru autor, respectiv personajele lui, războiul şi înfrângerea Sudului apar ca o ispăşire a unui păcat, a unei greşeli, atât în sens antic, grec, cât şi în sens creştin, violarea limitei, transgresarea cu bună ştiinţă a moralei, numai din voinţa de status social, de reuşită, de mândrie şi respectabilitate socială şi blestemul negru...? Dealtfel, doctrina metodistă cu un D-zeu aspru se îmbină cu ideea că trupul este doar un instrument pentru spirit sau suflet, ba conştiinţa este un flux de trăiri, iar eul este recognoscibil prin instincte, senzaţii, sentimente şi nu prin memorie ca la John LockeŞ: ,,Pentru că este ceva în atingerea cărnii peste carne, care nimiceşte, taie brutal...căile ocolite ale ordinii convenţionale,..atingerea, violarea citadelei care este cel mai lăuntric Eu-Sânt..., nu spiritul, sufletul; căci de fapt e mintea fluidă şi oricine poate să o ia în stăpânire. Numai să se atingă o clipă carnea de carne, trupul de alt trup, şi ai să vezi cum cad în lături toate deosebirile, fraglile ca o coajă de ou, de castă, de culoare.”. Ideologiile, religiile, cultura au creat un spirit şi un eu artificial, ca să justifice forţa, proprietatea, legea, ierarhia, statul şi alte mituri despre valori şi onoare proprii unei stări sociale ce are înrădăcinarea în starea naturală, în blestemul sângelui, eredităţii, omul din ambiţie nemăsurată a violat natura şi ordinea creştină, de iubire nici vorbă la personajele lui Faulkner.
Putem spune că romanul său este o ,,teodicee a răului” ce se insinuează nu atât teologal, creştin, sau biologic, cât demonic, în sens antic, metafizic, sau în cel modern, Faustul lui Goethe, dar rezultând şi din mândria şi nebunia omului,,e ceva din nebunie şi demonism, de care Satan fuge înspăimântat de propria sa lucrătură, peste care D-zeu îşi lasă privirile pline de milă- scânteie, o firimitură care să fecundeze şi să răscumpere carnea acesta articulată, vorbirea, privirea, auzul, gustul, creatura căreia noi îi spunem fiinţă omenească” În fond avem în scriitura lui o tramă metafizică, demonică, a naturii umane, a răului, a exitenţei, şi a timpului. Faulkner exploatează ontic şi ontologic verbul a fi ,,Eram-nu fiinţa mea, prezenţa mea: doar existenţa mea...”, sau trecutu, a fost ce ţine de ordinea lucrurilor... A fost :este doar o condiţie a elefanţilor...ceea- ce- a- fost e un lucru, şi acum numai este..şi Este e altceva nu exista pe atunci (Absalom, Absalom)...şi fiindcă somnul este nu este şi ploaia şi sînt a fost, ea nu-i. Totuşi căruţa este, fiindcă atunci când căruţa este a fost.”( Pe patul de moarte). Cât priveşte timpul, avem mai multe modele şi orizonturi temporale.Timpul liniar istoric, cronologic, războiul, orele, ciclurile vieţii, unele ale copilăriei, eredităţii, mediului şi învăţaii. Faulkner scrie pagini psihologice, fluxul vieţii reale pentru unii :,, strânşi unul de altul, cărora noi le aspunem menorie, eu recognoscibil, în fond schimbându-se de la fază la fază aşa cum fluturele se schimbă odată ce şi-a lepădat coconul, nemaiducând nimic din ceea ce a fost în ceea ce este...” Avem însă şi tipul ciclic, al naturi în care Sutpen, omul crede că o poate lua mereu de la capăt printr-o nouă femeie, un alt băiat, o altă fermă, căci nici o întâmplare ,,nu e niciodată singură, ci poate precum cercurile de apă după ce a căzut piatra, cercurile mişcându-se mai departe lărgindu-se în iazul acela legat de un fir îngust de apă, ombilical de iazul de alături pe care tot primul îl hrăneşte”. Naratorii se deplasează, revin, antcipează într-un orizont temporal sau altul, oferind în ,,partea a doua” perspective diferite, mereu reluate şi interpretate, recreate, asupra aceloraşi întâmplări, povestiind, niciodată nu se ştie care-i adevărul, o viziune când prezentă când trecută, când proprie când auzită, imaginaţia-i mai tare ca realitatea, descriind mai mult umbrele faptelor decât faptele, ecoul lor în amintire,în reverie sau în vis. Naraţiunea până la mijlocul cărţii, este povestea spusă şi completată de Rosa cu scrisori, iz de document storic..., întro după masă de septembrie în stările induse de culorile toamnei şi mai ales de mirosul glicinei,, Glasul ei nu se oprea...Era semiîntunericul tulbure, cu miros de coşciug, dulceg, de la glicina adoua oară înflorit cu miresma difuză, hiperdistilată, în care izbucnea din când în când fluturarea vie, norocoasă a vrăbiilor, asemeni unui toiag gros rotit în aer...” Intră însă în trama romanului alţi naratori, reluând şi completând, oferind alte şi alte istorii, umbre şi justificări ale faptelor, căci poveştile fascinante, ale Sudului, ne supravieţuiesc, de fapt e ca pietricica aruncată în apă ce produce unde, ochiuri ce se reiau până se pierd evanescent ca existenţele noastre în Oceanul lumii. Un roman polifonic... o poveste mereu reluată, o pluralitate de perspective ce aproximează adevărul, pe fondul conştiinţei obsesive, eticiste, creştin-metodiste a păcatului, carnea sau, şi lipsa de măsură, hybrisul specific tragicului grec, omul prin voinţa lui trebuie să aleagă deşi ştie că alegerea este destin, predestinare şi ispăşire!
Cătunul de William Faulkner, Ed. RAO - o teodicee a răului social
Cătunul, Oraşul şi Casa cu coloane alcătuiesc o trilogie a răului social, rău generat de spiritul capitalismului ce bulversează lumea Sudului(Americii),lume bazată pe aristocraţia mândriei şi onoarei, pe valorile puritanismului întemeietor, un sistem patriarhal falocratic, axat pe dominaţia bărbatului asupra femeii şi a proprietarului de pământ asupra sclavilor negri. Romanul este un concert în patru părţi, cărţi, prima, Flem, reprezentând venirea clanului Snopes de nicăieri, care prin violenţă, înşelăciune, spirit mercantil şi violarea regulilor morale comunitare, ajunge în toate straturile sociale, Flem din vânzător în prăvălia stăpânului absolut al locului, Eck, fierar, I.O.Snopes, învăţător, Ab, negustor de cai. Cartea a doua despre iubirea imposibilă, Eula, nume predestinat la Faulkner, este povestea naturalistă a împlinirii erotice a trupului, fixaţia şi violul de posesie a învăţătorului Labove, seducţia de Don Juan a lui McCarron şi soluţia, Eula devine nevasta impotentului Flem, marcă a noului său statut social. Lunga vară fierbinte este marcată de sentimentul naturii în cele două episoade, a peţitului vacii, perversiune naturală şi sacră, de Ike Snopes, şi crima sacră a lui Mink, îl ucide pe Houston, motivat de sentimentul că individul, omul trebuie să acţioneze pentru onoare şi dreptate! Este vorba de hybrisul grec, sfidarea zeilor, lipsa de măsură ce trebuie fatalmente pedepsită! În fine,Ţăranii ne prezintă o formă capitalistă de vânzare a cailor, licitaţia, pe fondul atât de texan al îmblânzirii cailor, marcă a spiritului luptător şi învingător american, pe când ţăranii, păcăliţi de Flem, sapă şi iar sapă după o comoară, eternul vis al îmbogăţirii miraculoase.
Pentru cadrul geografic al romanelor sale, Faulkner pin toponime sugerează un anumit trecut cultural şi istoric, Moşia( Râpa) francezului, pentru cătun, Yoknapatawpha, nume cu rezonanţe indiene, pentru ţinut, iar Sudul, paradisul mitic şi aristocratic al Americii, este învins de capitalismul Nordului, bazat pe reuşită şi nu pe valori. Nu există o morală a mijloacelor, se ştie că ales scopul, să învingi social, să fii vizibil, înseamnă să dobândeşti mândrie, onoare, dragoste, onorabilitate socială chiar şi prin violenţă! Snopesii ,,pot să vină. Snopesii pot să plece”, spune Varner amnezic de trecutul aristocratic şi puritan, abulic parcă, da, dar ei reconfigurează comunitatea, o transformă în societate, vechii aristocraţi fiind uzurpaţi de burghezia banului. Un nou limbaj, expresie a spiritului capitalist, este folosit ca scriitură, dobândă, poliţă, ipotecă, licitaţie: ,,dacă plătesc zece dolari pentru el, ai tu grijă ca tutore. Iar dacă iau zece dolari de la tine, va trebui să mai plasezi odată poliţa. Asta înseamnă că va fi încasată de trei ori’’. Sorin Alexandrescu în William Faulkner aplică o schemă spengleriană, Snopesii ar funda, după el, o civilizaţie cu stabilitate, prima fază, după care urmează celelate două: criza şi decăderea, iar Flem, ar fi omul de afaceri, arivist, cu enegia demonică a reuşitei, care prin,, disimulare şi ambiţie, câştigă încrederea, slăbeşte adversarul, îl paralizează”. Astfel Varner este scos înafară din joc, îi dă lui Flem, îi ia Flem, proprietatea, puterea, fiica, onoarea, iar ceilalţi, săracii, Ike şi Mink sunt marginali, mereu în salopetă, salopeta fiind marca umilinţeii sociale, a muncii brute. Am avea o linie, când exponenţială, când organică, dar cu trend ascendent, a progresului explicit, uneori implicit a lui Flem, a spiritului capitalismului. Violenţa rămâne însă pentru oameni ultima soluţie de a rezolva problemele insolubile dintre ei! Pe axa tematică, semantică a evenimentelor se structurează axa sintagmatică, textul romanului, naraţiunea, printr-o abordare descriptivă, prin relatarea unor personaje, ca Ratliff şi, pe alocuri, comentarii ale vocii auctoriale. Vocile narative, polifonice, sunt fie martori a evenimentelor, fie recurg la amintiri, interpretări a celor văzute sau auzite, şi astfel din mai multe perspective, prin aproximări, se stabilesc faptele, adevărul. Autorul foloseşte observaţia directă, arta clasică a dialogului pentru a reda relaţiile afective, sociale sau cele agonice, recurge la tehnica aproximării prin construcţii sintactice de genul, ca şi cum, nu…dar, astfel Houston,, nu numai că privea acest chip toată ziua, dar îl şi purta cu sine acasă…”. În Pe patul de moarte dialogul este redat de un al treilea, martor sau participant la evenimentele comunicării, cu o gramatică ce recurge abuziv la apostrof, într-o vorbire dialectală, parcimoniasă, cuvântul fiind auxiliar pattern-ului comportamental. În Cătunul, dialogul are loc în timpul narării acţiunii, este direct şi relevant, ortografia ordonând ortoepica oralităţii. S-a vorbit de povestirea cu sertăraşe, căci în fiecare carte avem mai multe poveşti, astfel în Eula, povestea ironică a reuşitei sociale prin voinţă şi muncă, Labove, cam redundantă povestea Eulei, a iubirilor sale, iar în partea a patra, povestea molimei texane, îmblânzirea cailor, căutarea comorii şi exit-ul lui Flem. Faulkner are geniu epic nu numai prin oralitatea şi bogăţia lexicală, ci şi prin bricolajul sintaxei în funcţie de intenţiile explicite sau ascunse, de atitudinile personajelor, şi mai ales, după cum structurează spaţiul şi îndeosebi timpul romanelor lui. De la târgul căsătoriei lui Flem cu Eula se trece în ficţionalul imagistic şi apoi în fantastic:,,Văzu din nou faţa. Tragică nu fusese niciodată, acum nu avea nici măcar ceva diabolic, îndărătul ei un alt inamic al speciei bărbăteşti….Şi pumnalul şi pistolul tâlharului la drumul mare lucesc frumos în mâna lui…Spune Prinţul că înţelegerea-i înţelegere. Că a făcut schimbul pe bună credinţă şi onoare…”. Spaţiul este când labirintic, drumul, cărarea, când marcat de lumină, pământ, întuneric, de umbrele oamenilor şi lucrurilor, poveştile fiind ele însele umbre ale faptelor. ,, Umbra inconsistentă, dungată a trecerii zilei plutea deasupra lor,…, în cupa de azur a înserării, în fântâna fără vânt a nopţii….Se făcuse zi de-a binelea. Soarele se înălţase pe cer. Aerul încă mai răsuna de glasul păsărilor, dar cântul lor nu mai semăna cu strofele şi antistrofele unei corale misterioase…Soarele era o coloană galbenă perpendiculară”. Avem la Faulkner o metafizică a luminii iniţiale, hristică, dumnezeiască, ba chiar păgână, un joc maniheic, estetic şi plastic al luminii şi umbrei, ce ţine de dialectica spectrală , când păgână, tragică, când creştină, metodistă, îmbinare leibniziană de predestinare şi liber arbitru. Plastica personajelor, a iluziei sau a accelerării mişcării se realizează prin verbe ale devenirii, începu, izbucni, sau ale privirii şi înţelegerii, a asculta, a înţelege, şi prin procedeul lentitudinii sau accelerării tempoului frazei:,,Nu se produse nici o mişcare, nu se auzi nici un sunet….Atunci doamna Armstid se ridică în picioare. Mai rămase o clipă privind în gol, cu mâinile încrucişate pe burtă….Atunci se produse în mijlocul lor un zgomot înfiorător,…urmă o clipă de oroare statică, când oameni şi animale se priviră faţă-în-faţă…Herghelia mătură toată curtea şi izbi poarta întredeschisă…Apoi toată acea masă inextricabilă se izbi de căruţe şi se învârteji în loc…’’. Aşa cum arată Sorin Alexandrescu, Faulkner videază spaţiul pentru a dezvălui hăul ameţior al timpului, Houston nu îşi pierde conştiinţa când este împuşcat de Mink: ,,Auzi împuşcătura şi o clipă mai târziu, după ce simţi lovitura….Apoi scurgerea firească a timpului…se inversă. Văzu atunci hăul alb, abisul…” Inversarea timpului se aplică şi timpului natural:,, Acum zilele şi nopţile lui se inversară’’Timpul subiectiv, psihologic, deşi este redat prin succesiune discontinuuă de momente, el este trăit ca durată printr-un flux al conştiinţei care fie aduce trecutul în prezent, fie suspendă timpul, în sensul fiosofiei vieţii şi conştiinţei,W.James. Tehnica monologului interior ce reflectă gândurile cele mai intime, apropiate de inconştient, într-o sintaxă minimă( Joyce, este mai rar folosită în Cătunul, dar prezentă la unele personaje ca Armstid, Ike, Mink. Astfel Ratliff ,,se simţea vlăguit, se complăcea în moliciunea de-o voluptate supremă a covalescenţei în care timpul, graba nu existau, secundele, minutele şi orele care se acumulau şi cărora trupul le era sclav atunci când e sănătos,…,acum se inversaseră, şi timpul era servitorul umil al trupului, în loc ca trupul să se supună trecerii inexorabile a timpului”. Ike, cu idioţenia lui dostoievskiană, are o viziune cosmogonică în care întunericul, pământul, nasc lumina, şi căderea în timp este suspendarea trecutului într-un prezent al duratei continuue, a lui Este,, Că în zorii zilei, lumina nu cade pe pământ din cer, ci emană ca un suspin chiar din pământ. Sub baldachinul împletit din rădăcinile oarbe, lucioase ale buruienilor, bezna neagră a nămolului şi putregaiului său abundent, hrana constantă a viermilor nesăţioşi şi amalgam de oase celebre: Elena din Troia şi nimfele şi episcopii sforăind cu mitra pe cap, mântuitorii şi victimele şi regii-lumina se trezeşte… Globul silenţios de aramă incendiază iarba uscată şi aruncă mult înaintea lui umbra sa culcată pe burtă”. Mecanismul temporal este orientat spre trecut, fie spre timpul mitic, primordial, fie spre trecutul îndepărtat sau apropiat, conştiinţa suspendă trecutul, îl recuperează în prezent, pe a fost, în este, este înseamnă durată, jocul metafizic cu verbul a fi ne duce cu gândul la exitenţalism şi la diferenţa ontologică, este/există. Spirala naraţiunii este formată din instantanee şi linii continuue de durată. De altfel ritmul naraţiunii, a romanului este la început lent, tragic şi dramatic în Eula, apoi tensionat şi allegro, iar finalul îi deschis spre următorul roman al trilogiei..
Acest roman deşi mai puţin metafizic decât Absalom, Absalom!, are ca toposuri, elemente naturale, cu o valoare metaforică sau simbolică, arhetipică, precum catârul, calul, focul, lumina şi umbra. Catârul este animalul cuminte, harnic, asociat plugului sau căruţei, pe când calul este asociat,cabrioletei, pionierului, cuceritorului, învingătorului, aristocratului, Houston, militarului, războinicului. Faulkner îi admiră forţa, viteza, curajul, gambitul şi galopul, iar coapsele calului sunt mai prezente şi mai estetic prezentate decât coapsele femeii (crupa calului fiind canonul estetic al frumuseţii forţei vitale):,,Ia aruncaţi-vă privirile la el, gâfâi texanul întorcându-şi faţa congestionată…Uitaţi-vă repede la el. Coapsele-astea…Calul luă foc din nou; din nou texanul pluti pentru o clipă deasupra pământului cu toate că mai vorbea încă…”. Mustangiul este rasa de cai sălbatică, vitală, nobilă simbolizând împreună cu cowboy-ul spiritul american, libertatea şi voinţa de a învinge! Focul este prezent în fiecare roman, arzând casa, conacul, ferma, pus din răzbunare sau pur-şi-simplu, există o plăcere estetică, metafizică şi justiţiară a focului, a flăcărilor, ca exorcizare, eliberare de păcatul trecutului, de sinele predestinat, mai ales, spune un personaj, dacă arde şi cel damnat în el! Dar lumina este totul la Faulkner, lumina de dimineaţă, lumina amiezii, cea din amurg, lumina de aprilie, cea de august, dar mai ales lumina toamnei, a lunii, dar şi cea a ochilor: ,,Prin aprilie, era deja o geană inconsistentă de lumină precedând revărsatul de ziuă în care putea să vadă şi să-şi dea seama că este o entitate solidă, închegată, vizibilă care luase locul senzaţiei de teroare fluidă când se simţea înfricoşat de ostilitatea primară, invizibilă….Poarta cu gratii a asfinţitului căzuse ca o ghilotină în urma lor…Era lună plină…”. Jocul luminii şi umbrei, plasticitatea imaginilor, lirismul lor, dau o frumuseţeţe metafizică, cosmică, metaforelor şi stilului, el fiind un poet de unghiuri şi aglutinări cinematografice. Faulkner este un autor prea prezent, dar mai ales omnipotent, temele şi personajele fiind ipostaze şi destine a unei trame metafizice ce ţine de de păcatul transgresării armoniei valorilor eroismului puritan, întemeiator. Autorul le ţese în plasa sa ca un zeu intransigent prin judecată, justificare şi predestinare, ele aleg deşi ştiu că alegerea este păcat, rău, şi că vor ispăşi, autorul nu le lasă nicio şansă! Aproape deloc joc, gratuitate, spontaneitate, bucurie, concretul şi aleatorul nu au loc în preconceptul metafizic şi aproape fatalist al creaţiei sale. Câtă inerţie metafizică! Câtă noutate şi forţă stilistică! Poetica creaţiei este tragedia greacă, substanţa morală este însă religioasă, păcatul şi pedeapsa nu se datorează numai hybrisului, ci şi, în sens gnostic, obscurităţii şi răului consubstanţial lumii şi omului. El crede că înfrângerea nu poate distruge omul, dar omul trebuie să plătească pentru privilegiul de a alege ceea-ce-trebuie-să-aleagă, pentru violarea armoniei inţiale şi a ethosului onoarei, cinstei, şi dragostei, căci tragicul este consubstanţial decizilor umane, diferenţa dintre voinţă şi capacitatea de a acţiona fiind fatală. Houston, eroul tragic,,voia să ajungă la mare…poate din dorinţa de a repudia pământul, câmpul, unde trupul şi mintea lui dăduseră greş în faţa voinţei-de-a-face-ceva, căutând ceva din oferta spaţiului…refuzând să taie firele amintirii, ar fi pedepsit mintea şi trupul care îl dezamăgiseră…”. Faulkner poate este prea justiţiar, prea veterotestamentar şi mai puţin hristic, dar crezul său mărturisit este umanist şi creştin:,,Eu cred că omul nu numai va dura, ci va învinge…Este privilegiul scriitorului de a-l ajuta pe om să reziste, îmbărbătându-i inima, amintindu-i curajul şi onoarea, şi speranţa, şi mândria, şi compasiunea, şi mila, şi sacrificiul…’’ VASILE AL. RUS ,
