Markerii naturii, vieţii şi locuirii
- recurenţe, toposuri, simboluri şi metafore - în poetica lui Dostoievski
Pentru Dostoievski Petersburgul era ,,cel mai abstract şi premeditat oraş…”am zice noi predestinat?! Avem în vedere atât natura, vietăţile, anotimpurile, clima, zilele şi nopţile, lumina şi întunericul, cât şi oraşul, spaţiu urban cu străzile, podurile, casele, scările, treptele, pragurile, camerele cu arhitectua lor interioară, mobilier, obiecte casnice, tablouri. S-a şi spus că era mai mult un scriitor nocturn, lunar, scria noaptea, cu buzele strânse, spre deosebire de Tolstoi care era un scriitor diurn, solar, care scria ziua, cu ferestrele larg deschise (Ştefan Zweig…). Personajele lui Dostoievski au ceva abisal, inconştient, întunecos, un clar-obscur, pe când a lui Tolstoi chiar şi în dramatismul acţiunilor şi suferinţelor lor sunt transparente. Reproducem câteva imagini din Mitul Petersburgului, Ettore Lo Gatoo (Secolul XX, 301-303, 1969): Puşkin ,,crepusculul gânditor al nopţilor albe”; Saltîkov-Şcedrin: ,,…în spatele meu se întindea oglinda Nevei inundată de scânteierea placidă a nopţii albe de mai”; Goncearov referindu-se la Prospect Nevski, atât de prezent şi la Dostoievski spune: ,,Priviţi crepusculul de iarnă pe stradă. Lumina luptă cu întunericul, uneori fulgii de zăpadă intră şi ei în luptă favorizând lumina cu candoarea lor şi mărind obscuritatea prin ceaţa lor….casele ca nişte giganţi s-au ascuns în tenebre; nu există nici cea mai mică lumină nicăieri… Aceasta nu e noapte...Ar trebui să se inventeze un alt nume, de pildă: penumbra…” În Nopţile albe întâlnirea romantică a ,,eroului” cu Nastenka se desfăşoară noaptea: ,,Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să fie oameni posomorâţi ori cu toane?” Viaţa de-acum lui într-un ungher, într-o odaie, mizerie” dar are melancolia infinită a despărţirii de Nastenka sub semnul nopţii luminoase. ,, Fie ca bolta înstelată a cerului, pe sub care tu călătoreşti, să strălucească de-a pururi limpede; fie ca zâmbetul tău gingaş să fie numai lumină şi împăcare!”
Nopţile albe apar treptat mai rar în operele lui, în Adolescentul, penultimul roman, în Fraţii Karamazov simbolizând cu tristă ironie visele pierdute. Aleoşa Karamazov în priveghi la duhovnicul său, Părintele Zosima, în genunchi în faţa sicriului, adoarme şi are visul Nunţii din Gana Galileii, din care se trezeşte ,,mistuit de o vâlvătaie, plin peste margini,…,şi lacrimi de fericire i se prelingeau…” Auzindu-i glasul părintelui Zosima ieşi şi ,,sufletul său era setos de libertate, avea nevoie de spaţiu, de tot cuprinsul lumii. Bolta cerească, presărată cu stele scăpărătoare, se desfăşura nemărginită deasupra lui”.
Totul este nemărginit la Dostoievski, spaţiul, Rusia, sufletul omului, sufletul Rusiei, este prea larg, suferinţa şi compasiunea, ura şi iubirea, tristeţea sun nemărginite. Aleoşa este extaziat căci ,,Din zenit până la orizont curgea aburoasă Calea Lactee. Răcoarea şi liniştea nopţii învăluiau pământul. Turlele albe şi cupolele aurite ale bisericii străluceau pe cerul de safir…Pacea statornicită pe pământ se îngemăna cu cea revărsată din înălţimi, taina gliei se împerechea cu taina stelelor…căzu jos secerat. Nu ştia de ce îmbrăţişează pământul, nu înţelegea de ce simte o dorinţă atât de fierbinte să-şi lipească buzele de el, şi-l săruta întruna plângând, stropindu-l cu lacrimi şi jurând frenetic iubire, iubire pe veci Udă pământul cu roua lacrimilor tale de bucurie…, răsuna un glas din adâncul lui…” Un creştinism cosmic, transfigurarea gliei, a cerului: ,,…simţea că aievea, aproape palpabil, coborând în sufletul lui o putere nestrămutată, cu bolta spuzită de stele. ” Din copilul slab, neajutorat se ridică un om care să lupte dârz…Niciodată Aleoşa n-avea să uite această clipă. „Cineva a coborât în sufletul meu” Îşi văuse umbra… N-avea chemare, nu era ales. De şi natura îi mai puţin prezentă şi importantă în opera lui decât la Tolstoi, Dostoievski o vede transfigurată de un sentiment panteist, mistic, hristic chiar ca pământul rus de urmele lui Hristos. În Adolescentul, tatăl legal a lui Arkadi Dolgoruki, Makar Ivanovici, este ca un pelerin magic şi înţelept. După boală, care-i şi-o criză identitară, Arkadi îşi revine într-o zi senină sub semnul luminii: ,,Era o zi senină…când soarele va coborî spre asfinţit, o rază roşie va pătrunde pieziş pe fereastră…proiectând o pată puternică de lumină.” Pe un scaun şedea un moşneag alb, Makar Ivanovici, bătrânul înţelept care-i sune că totu-i o taină ,,în toate se ascunde o taină dumnezeiască: în fiecare copac, în orice fir de iarbă, în pântecul unei păsărele cât de micuţe, în puzderia de stele ce strălucesc noaptea pe cer...” Bătrânul mărturiseşte adolescentului cum după o noapte pe câmp, în zori:,,Am ridicat capul, m-am uitat de jur împrejur şi am oftat, atât era de frumoasă lumea lui Dumnezeu!” Părintele Zosima proclamă legea iubirii ca temei al lumii, a chenozei şi prezenţei teandrice a lui Dumnezeu: ,,Iubiţi toată plăsmuirea ziditorului acestei lumi, în întregimea ei, precum şi în fiecare grăunte de nisip în parte. Cătaţi cu drag la fiecare frunzuliţă, la fiecare rază de soare. Iubiţi dobitoacele necuvântătoare, firul de iarbă, iubiţi orice lucru neînsufleţit. Iubind veţi înţelege taina divină ce se ascunde în toate…căci, lumea este ca oceanul cel fără margini. Însufleţit de o neţărmuită dragoste…te-ai închina atunci şi păsărelelor, rugându-le să-ţi ierte păcatele.”
Pentru nihilişti însă natura-i numai ceea – ce – se - vede, ce ne spune ştiinţa, nu-i transfigurată de iubirea teandrică a lui Dumnezeu, nici de iubirea omlui. Ippolit din Idiotul deşi a afirmat către prinţul Mâşkin ,,vin la Pavlovsk cu gândul să privesc ultima oară copacii…”, spune că pentru el ,,în momentul morţii e totuna dacă ai sub ochi copaci sau un zid de cărămidă.” În visul său apare o lighioană…înşfăcată de căţeaua lui, vis ce simbolizează lumea fără Dumnezeu. Ivan din Fraţii Karamazov crede că legea lumii este: ,,o lighioană înghite o altă lighioană”, evident Dostoievski ironizând aici evoluţionismul. Ivan încă nu-şi pierde încrederea în viaţă, în ordinea universală chiar dacă va fi să le piardă: ,,eu tot aş fi dornic să trăiesc, fiindcă o dată ce mi-am lipit buzele de cupa vieţii, nu, n-aş îndura s-o smulg de la gură până n-aş deşerta-o până la fund…Vreau să trăiesc, şi am să trăiesc chiar în pofida oricărei logici!... Uite, mi-s dragi mugurii cleioşi ce se deschid primăvara, mi-i drag cerul albastru, mi-s dragi unii oameni…”
În creaţia dostoievskiană elementele, forţele naturii, oraşul, casa, poarta, uşa, scara marchează omul, eroii, firea şi deciziile lor, sunt puncte nodale ale acţiunii, metafore, simboluri ale sufletului şi stărilor lui. Oraşul este marele personaj în unele opere, străzile, casele, podurile, dar toate marcate de noapte, întuneric, lună, ninsoare, vânt, ploaie, ceaţă, frig, sau foc, sau dimpotrivă de soare, lumină, vară, arşiţa zilei, căldură, zăpuşeală. Predomină noaptea, ninsoarea, ceaţa, întunericul, penumbra, clar-obscurul, frigul sau, şi, focul, toposuri ale omului din subterană, ale omului atras mai degrabă spre desfrâu, Sodoma şi Gomora, violenţă, haos şi distrugere decât spre bunăstare, fericire, sau spre frumuseţe, de Madona Sixtină cu toate că frumuseţea-i o forţă şi ,,o asemenea forţă poate salva lumea”. Încă din Oameni sărmani, roman epistolar, sentimental, cu influenţe evidente a lui Gogol sunt prezente toposurile, simbolurile şi metaforele ce caracterizează naraţiunea, dialogurile şi scriitura lui Dostoievski. Oraşul, urbanul este cadrul tramei şi dramei majorităţii creaţiilor lui, nuvele şi romane, spaţiul de joc al personajelor, dar şi spaţiu interior al trăirilor, complexelor şi intenţiilor lor. Deşi Petersburgul, casele, străzile sunt descrise exact, corespund, psihologiei foarte speciale, stărilor eroilor, ba chiar le exprimă, care de multe ori sunt nevrotice, bizare, crepusculare: oboseală, disperare, plictiseală, reverie, vis, schizofrenie, dedublare, halucinaţii. Makar Devuşkin este bătrâior, slujbaş mărunt, visător, iar epistolele către Varenka îi dau iluzia că-i cineva, scriitor şi iubit, se dedublează. Iubeşte amintirea căsuţei în care s-a născut, venirea la Petersburg însemnând înstrăinare, monotonie, tristeţe. Iată limbajul în care descrie locuinţa: ,,Vai în ce vizuină am nimerit” pe când înainte ,,eram singuratic, linişte şi pace. O muscă…o auzeam” pe când aici ,,un coridor lung întunecos, în stânga, numai uşi, uşi şi iar uşi. Cu adevărat Arca lui Noe. Eu locuiesc în bucătărie, cămăruţa, ce-i drept, nu e prea mare: un colţişor, acolo. Fereastra dumitale o am în faţă…” Varvara Alexeevna, Varenka a avut copilărie nefericită, tristă, orfană, şi odată uitându-se în oglindă văzu că nu mai este copil. Venind toamna la Petersburg, era frig, îşi aminteşte de caracterul mecanic al vieţii ,, Viaţa rânduită după ceas. Plângeam uneori nopţi în şir, nopţi nesfârşite, urâte şi reci.” El locuieşte într-o odaie mică, la serviciu copiază hârtii, mai scrie, cu stil deşi îi văzut ca ,,un şoarece”. Încă din primele-i opere apar toposurile, metaforele, simbolurile definitorii pentru scriitura lui Dostoievski. Îi scrie Varenkăi: ,, Nu-s nici rău şi n-am inimă de piatră, n-am nimic deosebit, n-am strălucire.” Logica negaţiei ,, nici, nici” care alături de logica disjuncţiei exclusive,,sau, sau” constituie o logică tare, mânuită magistral de autor. Se plimbă pe Nevski, vizitează un prieten la etajul trei, de ochii lumii trebuie să poarte manta, merge la croitor ,,cu noaptea-n cap, turna cu găleata şi era o fleşcăraie. Străzile erau pustii”, sărăcie şi frigul. Este un om moale, fără personalitate. N-a fost să fie. Vine moşierul Bîkov, şi Varenka merge cu el.
Dedublarea personajului Goliadkin din Dublul /Omul dedublat se joacă şi pe străzile oraşului nu numai în cameră şi-n faţa oglinzii. Goliadkin, un slujbaş modest, umil, fricos descinde în oraş şi ,,o ia cu cupeul pe bulevardul Nevski” pe,,o vreme închisă şi umedă, noaptea: ,, Toate orologiile din Petersbură bătură miezul nopţii. ”Cronotop cheie în opera lui. O luă pe podul Izmailovski şi pe parapetul cheiului se sprijini şi se uită la ,, valurile tulburi ale Fontankăi, dar i se păru că vede pe cineva ,,îngrozit de pâcla deasă a nopţii”.Vede un om îmbrăcat ca el, aceleaşi trăsături, fiori reci îl trec, alergă. Culmea ,,Necunoscutul se opri drept în faţa casei în care locuia. Portiţa se deschise, necunoscutul dispăru înăuntru.” Surpriză: ,,deschise uşa şi-l urmă cu lumânarea în mână pe omul care intrase. Necunoscutul şedea pe patul lui. Prietenul său nocturn nu era altul decât el însuşi-domnul Goliadkin, dar absolut identic cu el-dublul său sub toate aspectele.”
Spaţiu exterior, cel interior, oraşul, vremea, noaptea şi casa, gangul, uşa, scările, definesc cadrele acţiunii. Întunecime vrăşmaşă, fulgi de zăpadă îl înfricoşară şi ,, prin lama viscolului iarăşi îl ajunseseră din urmă paşi apropiaţi.” Alergă, dar alături paşi. Halucinaţie sau realitate! Îl ajunge, îl priveşte în faţă, îi vede mantaua… Şi tot pe stradă Goliadkin-senior şi Goliadkin-junior, dublul său identic (?!), merg în tăcere într-un cupeu ,,pe un drum desfundat…Ningea şi fulgii mari de zăpadă se încăpăţânau să pătrundă neapărat sub mantaua descheiată a adevăratului domn Goliadkin. Altădată , în alte locuri tot el, dublul său ,, odată,, ieşiră pe scara principală puternic luminată, uşa de la ieşire se deschise, deschise uşa cupeului dar ,,Goliadkin-senior cu el. Îşi reveni, drum necunoscut, desişuri de pădure, pustiu:,,doi ochi scânteietori îl fixau în întuneric sclipind de o bucurie diabolică, sinistră.” Este Krestian Ivanovici, medicul, da nu, un alt Krestian Ivanovici, identic, care-i spune că ,, a căpătat apartament gratis de la stat, cu mult lemn de foc, cu Licht…nu a meritat.” Este ca un verdict. Urlă cu capul în mâini?! Nebunie şi lumină, parcă suntem în Shakespeare:,,Să fie lumină…!” În Gazda/Stăpîna, Ordînov, om raţinal, savant, visător se mută în gazdă la Murin, un bătrân demonic, şi se-drăgosteşte de Katerina, o femeie tânără, dar bătrânul deşi bolnav şi decreptit are încă putere asupra ei. Povestea are atmosferă de basm oriental, de fantastic, de O mie şi una de nopţi prin istoria răpirii Katerinei de către Murin, cel bogat şi puternic, la miezul nopţii: ,,vântul hăruia, furtuna doborâse un stejar şi barcazurile tatei.” Murin cu ochii negrii, barbă neagră întră pe geam ,, în timp ce cheharnaua ardea şi tata alunecând, mort în cazanul încins.” De şi se-ndrăgosteşte de Ordînov, Katerina nu se poate desprinde din vraja malefică a bătrânului. Atmosfera de groază, de fantastic negru, toposurile, mai ales focul în care a pierdut familia şi copilăria, blestem pentru păcatul inocent de a fi fascinată de demonul cel rău! Scrierile din tinereţe au multă sensibilitate, sentimentalism, romantism, dar simbolurile şi toposurile dedublării, răului, demonicului sunt mărci prezente. Netoşka Nezvanova în vârsta magică a copilăriei: ,,În jurul meu toate îmbrăcau veşmântul basmului fermecat”, irupe răul, sărăcia, pierderea mamei, dezamăgirea şi tristeţea ce survin când descoperă că regele-i gol, tatăl nu este un mare artist. Ea îl iubea enorm, el un om ce miza pe logica maniheică şi diabolică a lui ori, ori: aut Caesar, aut nihil. Apoi în familia unei contese, Katia, fata lor, mândră, răsfăţată. Împrietenirea, joaca, mângâieri, sărutări, toate de trei ori, a treia zi, timp de trei ani, şi locurile, spaţiul interior: scara, sufrageria cu trei uşi ,, a treia cameră, biblioteca, lumea lecturii,” spaţiul iniţierii în o altă lume. Altă familie, ataşamente şi bănuieli, o scrisoare, genul epistolar, scandalul şi pierderea ultimei fărâme de paradis ,,colţişorul. Spiritul curat, luminos,care mi-a ocrotit adolescenţa mă părăseşte.” Ca în Oameni sărmani şi în Dublul (Omul dedublat) influenţa lui Gogol este evidentă şi-n prezenţa unor toposuri ca zăpada, mantaua, psihologia bizară a personajelor. Însemnări din subterană scrisă după Siberia, după închisoare, armată obligatorie, marchează sfârşitul romantismului, ironizarea ,,frumosului şi sublimului” şi instalarea demonismului şi prin toposuri ca ,,subterana”/ ,,subteranul”, metafore şi simboluri ca ,,zero”/,,vierme”, ,,lighioană”/,,ploşniţă”/ ,,păduche”/,,muscă”, / ,,şoarece”/,,păianjen (păianjen roşu)”, un bestiar al răului şi manifestărilor sale. Nihilismul cu ,,nici, nici”, violenţa ca distrugere, haos, sânge; egoism, ură, bani; desfrâu cu senzualitate, viol, orgii sexuale, incapacitatea de a iubi. A nu putea iubi este iadul crede Dostoievski. Subteranul, un personaj şi colectiv cu ,,subterana lui”( ungherul, colţişorul, odaia insalubră, sărăcia mobilierului) neagă ,,zidul” simbolul raţiunii, minţii euclidiene, lui ,,doi-ori-doi fac patru”, al ordinii, legilor, determinismului şi proclamă, iraţionalul, capriciul, revolta, negarea, violenţa, distrugerea şi haosul, suferinţa în locul ,,bunăstării şi fericirii” şi asta pentru că omul nu-i un automat,, un buton de orgă”. Dimpotrivă este ,, o muscă parşivă, inutilă, inteligentă, cultivată, dar o muscă” ce asistă la spectacolul lumii. În Titus Andronics, Shakespeare, o muscă bâzâie în lumea de cadavre şi sânge a dictatorului care nu are nici o morală, ba nici o motivaţie a crimei decât a ucide pentru a ucide. Subteranul este ,,un zero”, un nimic-,,un vierme”, ,,un şoarece” , metafore şi simboluri ale umedului, apei, amorfului, slăbiciunii, subumanului ,, nu sunt nici bun, nici rău, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici insectă.” Acelaşi cronotop, Petersburgul, ungherul, noaptea când ,,simţeam un fel de desfătare tainică, anormală, ticăloasă că astăzi am făcut iar o porcărie, să-mi fac remuşcări.” Ăstai omul, natura lui largă: ,,Da, în desfătare, în desfătare!...desfătarea provenea din conştiinţa înjosirii mele.” El ia în derâdere, civilizaţia dar şi ideologiile, liberalismul, socialismul, pozitivismul ce reduc omenirea la ,,muşuroiul de furnici”, sau la ,,palatul de cristal”, simbol al utilitarismului, consumerismului, plăcerii, unde nu-i de conceput suferinţa” la care el, subteranul ,,poate scoate limba”. De preferat un ,,coteţ”, simbol al sărăciei care însă ,te apără de ploaie”. Şi dacă burghezul cinic avea ca maximă: ,,După mine potopu,l” Însemnări de iarnă despre impresii de vară, Umiliţi şi obidiţi, acum, şi ulterior maxima nihilistului, nihilist cu o logică tare, de dilemă exclusivă:,, Să se dărâme lumea sau eu să nu-mi pot bea ceaiul?” este: ,,dărâme-se lumea, dar eu să-mi pot bea ceaiul întodeauna (s.n).” Nihilistul este metafizician şi estet şi cartea poate fi citită şi-n cheie poetică, simbolică. Să spunem că viermele, şoarecele, musca le-ntâlnim şi la Shakespeare, omu-i un vierme în Hamlet, După faptă răsplată, Danemarca o temniţă, lumea o,,Cursă de şoareci”, Hamlet. Aceleaşi metafore ale nimicniciei umane, decăderii, lipsei de valoare a omului le vom întâlni la Nietzsche musca, tarantula,viermele în Aşa grăit-a Zarathustra, o carte pentru toţi şi pentru nimeni. Deşi contestele ideatice diferă, subteranul sfidează limitele raţiunii, zidul, la fel cum pentru Supraomul lui Nietzsche: ,,Voinţa te eliberează. Chiar şi prin ziduri trece răsuflarea mea liberă.” Simple coincidenţe, anlogii? Ambii văd sfârşitul umanismului şi ideologiilor izvorâte din el. Dostoievski persiflează omnitudinea, toţimea, căci ,,Nouă până şi oamenilor ne e greu să fim-oameni cu trup propriu şi sânge adevărat. Suntem născuţi morţi. Curând vom găsi o modalitate de a ne naşte din idee.”
Nietzsche vede în ideologii, creştinism, socialism, capitalism încercări ce duc la domnia spiritului de turmă, la o ,,omenire ca o plajă de nisip.” Fără voinţă, fără ideal, mai există ea?! Lapoviţa este toposul sub care începe Cap. II , Pornind pe lapoviţă, din Însemnări din subterană, subteranul fiind eroul cel mai contradictoriu, capricios, ironizând orice valoare şi certitudine: ,,frumosul şi sublimul”, dar şi ,,doi ori doi este egal cu patru”, legile, determinismul, predicţia, proclamând capriciul, haosul, distrugerea, suferinţa raţiunii, ordinii, frumosului, bunăstării şi fericirii, şi parabolelor acestora ,,Palatul de cristal şi ,,muşuroiul de furnici”. Subteranul, omul de ungher, antieroul este arhetipul demonilor.Aici, fără nume are ,,douăzeci şi patru de ani. Încă de pe atunci viaţa mea era tare mohorâtă, neorânduită şi de o singurătate aproape sălbatică.” Un singuratic, solipsist, schizoid-paranoia, asocial: ,,Nu mă adunam cu nimeni, evitam până să şi vorbesc şi mă afundam tot mai mult în ungherul meu. La serviciu, toţi colegii mei mă considerau un ins ciudat, mă priveau cu un fel de dezgust.” Un orgolios romantic, autoironie, de o vanitate nemărginită, dar în fond ,,o muscă parşivă şi inutilă,” mai inteligentă, cultă distinsă ,, făcându-le loc tuturor să treacă, umilită obidită de toţi.” Un orgoliu nemăsurat şi atitudine autodevalorizatoare crezându-se „o muscă, un vierme, un zero” această dedublare imposibilă îl defineşte întrebându-se: ,,De ce căutam chinul acesta, de ce umblam pe Nevski nu ştiu, ştiu doar că mă trăgea ca aţa pe bulevard ori decât ori aveam posibilitatea.” Aici, pe Nevski se-ntâlneşte cu dublul său, ofiţerul, pe superiorul său, cu care vrea să fie egal. Tot noaptea, la ora trei, cronotop recurent, visa cum să-l umilească pe ofiţer, pe Nevski. Îşi va lua o manta care-l va face cum ar vrea să fie. Îi va umili pe toţi, o va avea pe femeia iubită. Cu sania, pocnindu-l pe birjar: ,,Lapoviţa îşi prăvălea din cer fulgi mari: m-am descoperit, nu-mi păsa de ea. Felinare singuratice şi uriaşe licăreau posomorâte pe pâcla lapoviţei, ca nişte făclii de înmormântare. Zăpada mi se băga sub manta sub redingotă, totul era pierdut! Am ajuns, toţi se vor da la o parte şi el în faţa Lizei rosti: ,, Astăzi e o vreme. O lapoviţă…mizerie!”
Romanticul erou din Nopţi albe este un hoinar al străzilor Petersburgului pătruns de,,Un sentiment ciudat de înstrăinare,” ca un om însingurat şi părăsit de toţi deşi-i saluta şi cunoştea pe toţi. Hoinăreşte trei zile, cifra trei este de o recurenţă obsesivă în opera lui Doestievski, pe străzi, pe Bulevardul Nevski, prin parc, de-a lungul cheiului, cunoştea oamenii, căsuţele, ba chiar după chipul oamenilor, în ce căsuţe locuiesc fiecare. Vorbea şi empatiza cu casele: ,,Era o căsuţă de zid zveltă şi cochetă, şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei se uita semeaţă, dar ,,săptămâna trecută se căi amarnic: Priveşte-mă, mă vopsesc în galben!”. Locuitorii se deosebeau după zone, cei din ostroave, de cei de pe şoseaua Peterhof ,,se deosebeau prin distincţia studiată a manierelor. Cei din Pagolovo se impuneau prin simţul măsurii”. El avea însă senzaţia că toţi fug de el ,,vrând parcă să spună…Noi toţi suntem în vilegiatură” Privind luntrile lunecând pe ,,Neva sau pe Fontanaka, până spre pârâul Ciornia sau către ostroave—în imaginaţia mea, căruţele şi luntrile se înzeceau, se însuteau, mi se părea că totul începe să se mute, pe la vile; că Petersburgul e ameninţat să ajungă un imens pustiu”. În plină realitate omul glisează în ireal, irupe o altă lume, un vertij existenţial, melancolie şi reverie, angoasă. Nimeni nu-l invita cu ei ,,ca şi cum m-ar fi uitat cu toţii, ca şi cum aş fi fost un străin pentru ei!” La marginea oraşului, dimpotrivă ,,Toţi mă priveau cu simpatie,toţi păreau cuprinşi de mulţumire.” Primăvara însă ,,natura Petersburgului devine nespus de înduioşătoare; cerul îşi deschide belşugurile, smalţuri cu flori. Fără să vreau, natura îmi poartă atunci gândul, nu ştiu cum spre o fată ofilită.” Întorcându-se din asemenea plimbări foarte târziu, prin zona cheiului, ,,Rezemată de balustrada cheiului, sta undeva mai la o parte o femeie, se sprijinea de grilaj şi ar fi părut că priveşte foarte atentă spre apa tulbure a canalului.” Un oraş, o noapte unde-i posibil orice, să treci din anodin, tristeţe şi disperare în reverie, iubire, fericire chiar. El ca un dedublat o va admira, elogiind în ea frumuseţea, iubirea, virtutea, când o va umili văzând în ea femeia, prostituata. Ca Hamlet vede nu omul concret ci idei despre om. Umiliţi şi obidiţi o carte încă plină de poezia iubirii, tinereţii, dar în care pătrunde suferinţa, macularea inocenţei de către cei de origine nobilă, dar prinţi ai desfrâului şi amoralismului, Valkovski. Acelaşi Petersburg prezent în incipit, eroul un tânăr, Vanea, visător, ce scie un roman, îndrăgostit de Nataşa care iubeşte pe Alioşa, care însă mai iubeşte şi este iubit de Katia, frumoasă şi nobilă. Deci triunghiuri amoroase, dedublări afective. Noaptea Vanea este pătruns de o groază mistică, raţiunea-i inutilă, are senzaţia că-l vede pe bătrânul Smith. Smith este bunicul nefericitei Elena, Nelli, şi care tocmai murise. În povestea lui Vanea cu Nataşa, Alioşa şi Katia, un paralelogram, se inserază povestea fetiţei nefericite, Nelli. Mama ei, coruptă de prinţul Valkovski, este părăsită, respinsă şi de tatăl ei, Smith, rătăcind ,,cu fetiţa ei ,…, pe străzile reci şi murdare ale Petersburgului.” O femeie ,,ce-a a zăcut într-un subsol umed,” o poveste a fetiţei ei cu bunicul ce a era cu minţile rătăcite, o poveste sumbră ca altele ,, ce se petrec atât de frecvent şi neobservat, aproape în chip tainic, sub cerul apăsător al Petersburgului, în ungherele întunecoase ale acestui imens oraş, în tumultul haotic al vieţii, într-o atmosferă de egoism feroce, de interese ce se ciocnesc la fiece pas, de sinistru dezmăţ şi de crime tăinuite, în iadul acesta înspăimântător al unei vieţi absurde şi nefireşti.” O metaforă sociologică ce face cât o teorie. Două poveşti, poveste în poveste pe care Vanea le trăieşte şi le scrie. Nelli povestea de ,,ungherul ei de la subsol”, de vizitele la bătrân. ,,Într-o noapte maică-sa îmbolnăvit,…, apoi cum a ajuns a treia zi la bătrâna Bubovna.” Maică-sa era pe moarte şi Nelli cu căţelul Azorka merge la bunic amintindu-i de Evanghelie, de porunca lui Hristos:,,iubiţi-vă unii cu alţii” dar el o dădea afară . Trei zile a fost la el când mama ei se simţea rău, să-i dea iertarea ultimă. Totul se desfăşoară în prag, în faţa uşii, noaptea. Bătrânul ba nu vroia să deschidă uşa, ba o deschide şi-i dă cinci copeici, dar ea îi azvârle ,,din prag toţi bani”. Îl ştia pe prinţul Valkovski, ştia că-i tatăl ei, dar nu vroia să se umilească. Durerea şi sărăcia, moartea mamei, indiferenţa tatălui, egoistul şi desfrânatul prinţ Valkovski au îmbolnăvit-o. Spera totuşi ca bunicul s-o cheme la el. ,,Cu trei zile înainte de a muri, într-o seară minunată de vară, se rugă să fie ridicate storurile. Feresatra dădea spre grădiniţă; am văzut-o privind mult timp frunzişul des, soarele în amurg.” Bătrânul veni, privea sicriul cu flori. Aşa cum ultimele cuvinte ale mamei pentru prinţ au fost ,,Îl blestem!”, şi Nelli îi spune lui Vanea:,,Îl blestem şi eu!” Marele roman Crimă şi pedeapsă şi eroul său, Raskolnikov, nu poate fi conceput fără Petersburg, fără străzile lui, fără nopţile cu ceaţă, vânt, ploaie, frig. Mai întâi arşiţa mare, de început de iulie, după amiază, sugerează mediul sufocant şi starea de dezgust existenţial, creierul care arde, criză de nervi, iritare, oboseală, tristeţe, dezgust existenţial, plictiseală: ,,Afară era o căldură copleşitoare, zăpuşeală, lumea se înghesuia pe trotuare, pretutindeni se zăreau grămezi de var, de cărămizi, schele, praf, şi peste tot domnea acea putoare specifică Petersburgului. Duhoarea nesuferită a crâşmelor,…,şi beţivii,..,întăreau coloritul trist şi respingător a priveliştii. O clipă, trăsăturile fine ale tânărului oglindiră un sentiment de adânc dezgust.” El era prost îmbrăcat, zdrenţe ,,cartierul era tot atât de sărăcăcios.Vecinătatea pieţei Sennaia, numeroasele localuri dubioase şi populaţia alcătuită aproape numai din lucrători, mici meseriaşi îngrămădită în străzile şi ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului.” Un asemenea loc pestilenţial, sursă a răului se oglindeşte /reflectă sufletul tânărului ,,în care se adunase atâta amar de dispreţ, atâta ură”, iar cu pălăria pe ochi, era ridicolă. Tremurând nervos, măcinat de ,,monologurile biciuitoare despre neputinţa şi şovăiala şi neputinţa lui”, visul monstruos şi repetiţia acţiunii sale, vizita în casa unde hotărâse să facă crima.” Tremuratul ,,i se preschimbă în fiori peternici, de parcă l-ar fi scuturat frigurile, cu toată arşiţa, lui Raskolnikov îi era frig.” Cercetă obiectele, care parcă aveau, cum spunea Sartre, un coeficient de adversitate, şi ,,străbătu Vasilievski Ostrov, ajunse la Malaia Neva, trecul podul şi coti spre Ostroave.” Aerul îi mângâia ,,privirea ostenită obişnuită numai cu praful oraşului, cu varul şi casele uriaşe, care te apasă, te înăbuşă,” iar ,,Creierul bolnav făureşte adesea visuri extraordinar de precise şi de vii, care par grozav de reale,” imagini eidetice, produse a unui delir paranoia care ,,trăiesc de obicei multă vreme în conştiinţă şi impresionează puternic organismul şubrezit şi surescitat.” Oraşul, oamenii, vizuina lui, condiţia lui şi visurile paranoice de a fi Napoleon, îi provoacă dezgust, tristeţe, plictiseală.. În mijlocul banalităţii cotidiene irupe visul, aici visul de coşmar cu mârţoaga bătută bestial de Mikolka. Dar repetiţia nu ajunge, porni noaptea, pe lumina lunii, se uită în jur şi, ce simbolic ,, ajunseră la convingerea că Grădina de vară ar trebui extinsă peste Câmpul lui Marte.” Îi reveniră în memorie plimbările ,,prin Piaţa Sennaia…Şi condamnaţii la moarte, când sunt duşi spre locul de osândă, poate că-şi opresc privirile pe toate obiectele pe care le întâlnesc în cale ( să încetinească timpul, să amâne momentul…n.n.). Acum se apropia. Iată casa, iată poarta. Undeva, cine ştie ceasul bătu o singură dată.” Cu toporul intră în gang, se strecură pe scara din dreapta, locuinţa de la etajul trei, sub apartamentul bătrânei Aleona Ivanovna, părea neocupată, ezită în faţa uşii ,, intră bătrâna, mersese spre fereastră, spre lumină.Lovi cu toporul în cap, sânge, apoi caseta cu obiecte de valoare ,, apăru Lizaveta, sora, o lovi şi pe ea, îl cuprinse groaza, toropeala, visul. Apoi ,,Coborî trei trepte, auzi trei sau patru oameni în curte, dar… Nici un om pe scară! Nici un om în gang….pe stradă…mişuna lume multă, el se pierdea în mulţime ca un fir de nisip…” Avem tot, monolog interior, dialogul vocilor interioare, spaţiu ce prescrie ritmul, tensiunea ce sporeşte, toposurile crimei, faptei, gangul, casa, poarta, loc de trecere, timpul. Dacă sărăcia şi mizeria au ceva din Dickens, atmosfera are ceva din Edgar Alan Poe, ba chiar din Shakespeare, ,,firul de nisip în mulţime ne duce cu gândul L Nietzsche,, omenirea ca o plajă de nisip, sau la Tolstoi, Anna Karenina, Levin se-ntreabă dacă nu cumva totu-i ,,fire de nisip”. Ulterior se trezea noaptea, la ora trei (?!), şi,,nişte urlete înfiorătoare îi ajungeau la ureche. Auzea urlete.” Crezând ,,că înnebuneşte, simţi gheaţă; dar era numai frisonul accesului de frigur.” Îl obsedau obiectele luate de la bătrâna ucisă, hainele lui pătate de sânge. Credea că ,,că toate simţurile, până şi memoria, până şi simpla putinţă de a judeca îl trădează, dar ,, În acelaşi timp o rază de soare îi lumină cizma stângă, urme de sânge!” Ieşi…,,Lumina soarelui îl izbi dureros în ochi, capul începu să i se învârtească, ajuns la colţul străzi se uită la casa aceea şi întoarse ochii.” Avem tot bestiarul, noaptea, frigul, sângele, lumina, strada, revenirea, repetarea acţiunii, faptei, strada, gangul, poarta, casa crimei şi trăirea/ retrăirea: delir, vertijul simţurilor, un comportament compulsiv, pierderea certitudinilor, panică şi angoasă: senzaţia că pământul îi fuge de sub picioare. Acelaşi oraş, străzi, oameni, atmosferă îl pătrund şi când ascunde obiectele luate: ,,Porni spre Neva, pe bulevardul V”, dar dilemă :,,să meargă, spre Ostroave,..,într-un pustiu, în pădure”, dar din nou ,,pe cheiul Malaia Neva, din Vasilevski Ostrov, se opri în apropiere de pod.” Parcă labirinturile oraşului îi ghidează paşii ca şi cum ar fi teritoriul lui de care este fixat declaşându-i aceleaşi stări şi acelaşi comportament. Oraşul, străzile. casa bătrâneri, scara, camera întunecoasă sunt ca nişte tropisme pentru el, pentru eroii lui Dostoievski. Orice criminal se-toarce la locul crimei. Repetiţia ia şi forma visului, Raskolnikov visă crima…?! Tot pe străzi îl întâlneşte pe celălalt, de trei zile sosit în oraş, vecini pe Kapernauomov, un târgoveţ care-l intrigă, şi nu degeaba căci acesta rosti: ,,Ucigaşule…Tu eşti ucigaşul…” Şi dintr-odată, din incoştient vin amintirile din copilărie:,,turla bisericii din V….; masa de biliard dintr-o cârciumă şi un ofiţer în faţa ei; într-un subsol miros de ţigări de foi, o scară de serviciu, întunecoasă şi plină de lături şi coji de ouă, îi veni de departe, dangătul duminical al clopotelor de la biserici” Palatul de cristal, tractirul, locul unde l-a întâlnit pe Marmeladov, ce sugerează caracterul monoton, mecanic şi mizeria vieţii, sfârşitul ei… Dar el, Raskolnikov realizează că ,,am ucis”, şi sunt ,,un păduche…un păduche estetic.” Vierme, muscă, soarece, păduche, ulterior păianjen, iată bestiarul fatalităţii, răului, morţii. Are o criză: ,,Mama, sora, cât de mult le iubeam! De ce oare acum le urăsc. O, cât de mult o urăsc pe baba aceea! (ucisă,n.n.). Ciudat: aproape nu mă gândesc la ea, ca şi cum n-aş fi ucis-o…Lizaveta!...Pierdu conştiinţa realităţii…nu-şi amintea cum a ajuns în stradă. Era seara târziu. Întunericul se înteţea, luna plină strălucea tot mai tare, aerul era din ce în ce mai înnăbuşitor...de partea cealaltă a străzii un om îi făcu semn cu mâna, era târgoveţul. Târgoveţul intră sub bolta unei case mari. Raskolnikov intră şi el în curte ,,dar târgoveţul dispăru… (s.n.).” Planurile se răstoarnă, realitatea devine vis. În acelaşi Petersburg, în acelaşi roman, dar ce roman Crimă şi pedeapsă dublul lui Raskolnikov, Svidrigailov, un demon senzual, desfrânat şi schizofrenic, după V. Marinov, Figuri ale crimei laDostoievski. Raskolnikov ar sta sub semnul focului, Svidrigailov sub semnul apei. Svidrigailov are pe conştiinţă o fetiţă, Matrioşa, violată şi, pe soţia lui Marfa Petrovna pe care o bătea şi moartea ei prin otrăvire. Lui Raskolnikov îi propune fuga în America, ca să scape de pedeapsă, deoarece o iubea pe soră-sa, Dunia. Cu aceasta se-ntâlneşte, pe stradă, pe pod, şi în scena jucată cu revolverul este rănit. Sânge…Apoi la o grădină de vară, într-un tractir, chefui cu lume pestriţă. Era o seară ,,înăbuşitoare şi lugubră. Nori negri se îngrămădiseră pe tot cerul, şi pe la zece izbucni furtuna; ploaia turna cu găleata. Apa…cădea în şuvoaie…(s.n.).” Merge apoi ud leoarcă la logodnica lui, o fetiţă (?!) ,,în miez de noapte”, iar ,,exact la miezul nopţii, trecea podul Petersburgskaia. Ploaia încetase, dar vântul tot mai vuia încă. Tremura de frig şi o clipă se uită la apa neagră din Malaia Neva…” Merge pe bulevard la hotel,,Adrianopol”-o clădire lungă, de lemn înnegrită,în care se zăreau lumini.” În cameră înăbuşitor ,,sub fereastră vuiesc pomii…îşi aminti de pod,.., şi simţi că i se face frig.” Visează, glisează în altă lume, văzu un ,,şoarece”, dar întuneric.Era pe jumătate treaz, pe jumătate adormit. Fie frigul, fie întunericul, fie umezeala sau vântul trezeau în el o nostalgie infinită.” Avu o viziune cu flori ,,în zi luminoasă, caldă, de sfânta treime. Acoperită toată cu flori, zăcea o fetiţă în rochie albă de tul” pe care o cunoştea ,,nici icoane, nici lumânări” ( operatul logic, rejecţia, logica nihilistului…recurentă în textul argumentării la Dostoievski) căci a murit înnecată. Sub fereastră o grădină-restaurant…din copaci zburau până în odaie picături reci, era întuneric…În plină noapte răsunară lovituri de tun. ”Vise perverse cu fetiţe devenite dintr-odată femei stricate…La trezire, hainele ude,,Muştele…mişunau pe friptura neatinsă…O ceaţă deasă, lăptoasă învăluia oraşul…direcţia Malaia Neva, cărările umede, iarba umedă...Triste şi murdare îl priveau căsuţele.” Lângă o casă de piatră ,,scoase revolverul apăsă pe trăgaci…”
Apa şi focul.V.Cristea în Dicţionarul personajelor lui Dostoievski arată că Svidrigailov are oroare de apă, de umed, ba şi şoarecele ,,e un sol a umedului” pentru că umedul îl divulgă ca ,, un monstru marin ce aparţine stihiei apelor” şi moare de foc. Raskolnikov neputând găsi motivarea ultimă a crimei, negând teoria cu rolul mediului în faptele şi absolvirea de responsabilitate a individului, crininalului, terorizat de conştiinţă, sub influenţa Soniei, la prima lor întâlnire ea stătea în prag, mărturisi crima amintindu-şi de vorbele Soniei: ,, Du-te la răscruce de drumuri, închină-te în faţa oamenilor, sărută pământul faţă da care ai păcătuit şi spune cu glas tare…Sunt un ucigaş”. Să se arunce în apă! Nu, sinuciderea nu-i o soluţie la Dostoievski. Prin umilinţă şi suferinţă, iubind oamenii şi viaţa se poate salva, ca alţii pentru care ,,o rază de soare, pădurea neumblată, un şipoţel cu apa rece…” aveau sens în închisoare.” Se întrebă ,, Evanghelia, credinţa Soniei…,credinţa mea?”. Da, dar ,,viaţa cea nouă, trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism. Povestea regenerării….?! Poate nici într-o operă simbolistica elementelor naturale nu este atât de recurentă şi prezentă în scriitura autorului. Idiotul începe sub semnul aceloraşi toposuri ale spaţiului şi timpului care parcă prefigurează totul: ,,Într-un sfârşit de noiembrie, pe moină, un tren…se apropia cu viteză de Petersburg. Era umezeală şi ceaţă…compartimente de clasa a treia, toţi erau obosiţi, noaptea le îngreunase pleoapele, tuturor le intrase frigul în oase, toţi aveau feţele palide, de culoarea ceţii”. Prinţul Mîşkin petrecuseră trei ani, la tratament, într-un peisaj de vis, dar cu oameni trişti, Ia cunoştinţă cu societatea, familia generalului Epancin, cu trei fete, cu oraşul, iar după trei luni plecă şi la Moscova. Călătorise cu Rogojin şi-l vizitează: ,, Ajungând la intersecţia dintre Gorovaia şi Sadovaia, se miră singur de emoţia neobişnuită pe care o avea.O casă,.., începu să-i atragă atenţia. Casa era mare posomorâtă, fără nici o arhitectură, de culoare verde-murdar. Pe dinafară şi pe dinăuntru totul era neprimitor şi rece, jos dugheana unui zaraf.” Descrierea ne spune cine-i omul, un pătimaş, violent, fără cultură, e drept unele case sunt vechi, au gust, dar Petersburgul este ,,un oraş în care totul se schimbă atât de repede” iar noii îmbogăţiţi au bani, dar nu gust. Şi acum spaţiul interior: ,,deschise uşa, începu să urce treptele scării principale. Era o scară oribilă, de piatră, întunecoasă şi pereţii vopsiţi în roşu. Rogojin ,,În aceste trei luni, de când nu ne-am văzut te-am duşmănit în fiecare clipă.” Avem toate semnele, simbolurile, toposurile iminenţei crimei morţii. Amândoi erau sub fascinaţia demonică a Nastasiei Filippovna, ce triunghi amoros, da, dar ,, frumuseţea te poate pierde.” Locuinţa cu încăperi întunecoase ,,Într-un ungher” mama lui Rogojin, foarte bătrână. Altădată văzu într-una din ,,camerele acele sinistre” tabloul lui Hans Holbein cel Tânăr, Coborârea lui Hristos în mormânt, un Iisus ,,fără urmă de frumuseţe,.desfigurat, tumefiat îngrozitor umflat,” fără nici o şansă de înviere, Hristosul nihiliştilor. Mîşkin un înger cunoaşte oraşul, început de vară, hotelul ,,Balanţa”, o zi fără ploaie şi vânt, dar era încordat, era epileptic, şi înaintea crizei confundă chipurile oamenilor, locurile, prăvălia şi la geam ,,surprinse privirea lui Rogojin”. Se apropie criza, tristeţe, întuneric sufletesc ,, Mintea şi inima erau străbătute de o lumină neobişnuită.” Este aura crizei, totul se linişteşte ,,calm, armonie, frumuseţe superlativă. ” O clipă când timpu-i suspendat, realitatea însăşi, şi-n secunda de fericire nemărginită, ai viziuni, ca epilepticul Mahomed care ,,în clipa aceea a văzut toate lăcaşurile lui Allah.” Spaţiul, Grădina de Vară, stând pe o bancă ,,Grădina era pustie; ceva întunecat acoperi pentru o clipă soarele care asfinţea. Era zăduf şi se simţeau parcă semnele îndepărtate ale unei furtuni.” Se agăţa de amintiri, dar ,,gândul întunecat, ,,porni spre cartierul Petersburgaia Storona…pe splaiul Nevei…era aproape da casa pe care o căuta. Acum întunericul s-a împrăştiat,demonul a fost alungat”, vroia să-l întâlnească pe Rogojin. Demonul îi şoptise că Rogojin îl urmăreşte ,, ochii li s-au întâlnit.” În dreptul porţii, la intrarea din stradă a bolţii, în semiîntuneric” văzu un om.” Recurenţa aceloraşi cuvinte, toposuri la doar câteva pagini întăreşte, amplifică presentimentul tragediei ce va avea loc: ,, Sub aceeaşi poartă şi aşa întunecoasă, un nor de furutună veni şi înghiţi lumina înserării” parcă suntem în Shakespeare unde noaptea, întunericul, furtuna ameninţă. Mîşkin ,,se afla chiar în faţa porţii şi văzu deodată un om în profunzimea bolţii, în semiîntuneric.” L-a recunoscut, dădu buzna pe scară: ,,Această scară, ca toate clădirile vechi era din piatră, întunecoasă, îngustă, şi şerpuia în jurul unui stâlp gros de piatră. ” Este imperiul morţii: ,,Cei doi ochi de mai înainte, chiar ochii aceia, se întâlniră deodată în privirile lui.Apoi deodată, dinaintea lui se căscă o prăpastie: o lumină interioară neaşteptată răbufni în suflet.” Se declanşează criza, un urlet ,,ce l-a făcut pe Rogojin să încremenească pe loc şi astfel l-a salvat pe prinţ de lovitura cuţitului, care cădea asupra lui.” Cade..,,băltoacă de sânge!
Spaţiul,timpul, markerii lor: poarta, bolta, clipa sunt simboluri, proiecţii ale sufletului, stărilor subiective, dramei. În parc are şi o întâlnire cu Aglaia, pe care o iubeşte curat :,,Rătăci prin parcul întunecat. Ce ciudat! Ce ciudat!...în momente de bucurie se simţea trist, obosit, se aşeză pe o bancă, liniştea era adâncă. Nopatea era liniştită, caldă, luminoasă una dintre ,,nopţile albe” ale Petersbugului (s.n.), dar pe aleea unde se afla el, era întuneric aproape peste tot.” Va fi o întâlnire decisivă :ori, ori, logică tare, exclusivă, Aglaia sau Nastasia Filippovna?! Totul, oraşul, strada, parcul, bolta, casa, întunericul, căldura sau frigul, întunericul şi lumina, este încărcat de sufocare, tensiune, crimă, ca într-un roman gotic. Din nou acelaşi traseu spre casa lui Rogojin, toposul răului şi crimei, casa, ochii, tabloul cu Hristos semnificau asta. În casă: ,,draperia despărţea cabinetul de iatac. Draperia grea era coborâtă şi intrările închise. Dar în cameră era foarte întuneric ,,nopţile albe” ale Petersburgului, începuseră să se întunece. ” Draperia ne spune că: Acta est fabula! Ce scenă de teatru, de film? Rogojin îi povesteşte cu sânge rece cum a venit la el singură Nastasia Filippovna… Atrasă ca un fluture de noapte de lumină, de întuneric, de locul crimei. Cum a înfipt cuţitul în Nastasia Filippovna: ,,cuţitul i-a intrat cam la un verşok şi jumătate,poate chiar doi, sub sânul stâng, iar pe cămaşă a curs sânge. ” Rogojin, demonul bestial, primitiv, o brută fără cultură ştia că o poate avea a lui şi numai a lui, numai ucigând-o! Rogojin scoate ,,un pachet de cărţi de joc”, dar ,,Alea iacta est”. În întuneric îl privea pe Mîşkin cu ochii ficşi, râdea, bolborosea. Prinţul ,,întindea spre el mâna tremurândă şi atingea uşor capul, părul, le mângâia, începu şi el să tremure. O senzaţie cu totul nouă îi sfâşia inima cu o tristeţe nemărginită. Timpul se scurgea, începea să se crape de ziuă. Între timp se luminase de ziuă.” În vis prinţul fu ucis, muri. În realitate arăta cum era în Elveţia, un idiot. Dar în roman nu lipseşte nici focul. În scena de la Nastasia Filippovna unde se adună majoritatea eroilor romanului, la Sodoma şi Gomora. Nastasia Filippovna avea un pachet de o sută de mii de ruble de la Rogojin care vroia cu orice preţ să fie a lui, şi-l umileşte pe logodnicul Ganea care o şantaja cu o datorie: ,,Uite pachetul.Acum îl arunc în focul din şemineu.De îndată ce flăcările cuprind pachetul, scoate-l din foc, dar fără mănuşi, cu mâinile goale. ”Scenă tare! Proba focului îi împarte în două grupuri, sciziparitatea, dualitatea este în abisul fiinţei omului, fiecare reacţionează după cum este, căci cu ,,bani poţi cumpăra orice, şi talent”. Focul mistuie şi purifică lumea, cei din jur, lumea-i în delir: ,,Flăcările răbufnite din două bucăţi de lemn aproape că s-au stins, când pachetul căzuse pe ele, apăsându-le. Dar o flăcăruie albastră. În sfârşit o limbă de foc subţire, lungă, linse pachetul, flacăra se agăţă şi fugi în sus, deodată tot pahetul se aprinse în şemineu şi o vâlvătaie se avântă în sus. Un ah! Izbucni din toate piepturile.” Extraordinară imagine şi reacţie a celor prezenţi care parcă mureau în foc odată cu banii. Pân’la urmă pachetul va fi salvat. Răul nu moare!
Demonii este romanul care stă sub semnul parbolei Evanghelice cu demonii au ieşit din om şi-au intrat în oameni, al nihilismului şi terorii revoluţionare. Este triumful omului din subterană, ideolog, sufletulul omului este prea larg şi trebuie simplificat, conspirator, revoluţionar prin metodă: haos şi distrugere, crimă şi sânge. Stavroghin, prinţ, desfrânat, maculează copile, Matrioşa asistând rece la sinuciderea ei, urmărind ,,micul păianjen roşu” simbolul fatalităţii răului şi morţii, nu este capabil de iubire, este distant, rece. Astfel ,,Seara se lăsa. O muscă bâzâia în jurul meu…m-am apucat să urmăresc mişcările unui minuscul păianjen pe o frunză de muşcată…Am apropiat scaunul de fereastră…am deschis uşa şi m-am îndreptat spre magazie. M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am uitat printr-o crăpătură care era în partea de sus a uşii…Am privit îndelung prin crăpătură fiindcă era întuneric în magazia aceea. Nu era totuşi beznă totuşi; aşa că în cele din urmă am zărit ce voiam…”
Totul se desfăşoară sub semnul privirii,fereastra, uşa, crăpătura, deschidere şi trecere spre altă lume, spre eternitate.
M Bahtin în Problemele poeticii dostoievskiene afirmă că la Dostoievski cuvântul e punctul forte şi că utilizează menipeea ca gen, prin stil, personaje, imagini de carnaval, că totul este ,,un fel de dialog în prag”. Credem că logica dialogului, argumentului mânuită cu o voinţă de fier îl caracterizează, dar imaginile create prin toposuri sunt nodurile tari, artistic şi metafizic, copleşitoare, zguduitoare. Magazia este prin statutul ei eternitatea. Svidrigailov se-ntreba dacă nu cumva raiul este o magherniţă plină cu pânză de păianjen?! Ideolog confuz din care se desprind dublii, Şatov, un slavofil, Hristos, sufletul poporului rus, Rusia va salva lumea, Şigaliov cu despotismul elitist şi nihilistul Kirilov , adeptul sinuciderii logice şi a omului-Dumnezeu. Un,,vampir”, lumea, Liza, ,,un soare”, Lebeadkin, iar Şatov: ,,un fel de astru” toţi aceştia fragmente desprinse din el, el,, o planetă moartă, neînsufleţită acoperită de o calotă veşnică de gheaţă, după Romano Guardini (v. V.Cristea, Dicţonarul). Unii vedeau în el un Hamlet, prinţ, inteligenţă, răceală, ironie, văzând viermele în om. El stă sub semnului frigului. Locotenentul său, Piotr Verhovenski, fanatic, crud,, nihilist, terorist stă sub semnul focului. Nu acţionează, alţii o fac atribuindu-i /ghicindu-i intenţiile. Întâlnirile cu dublii săi le are noaptea, două capitolele din Partea a II a purtând titlul Noaptea. Verhovenski în dialog îi spune:,,nu mă fulgera cu privirea dumitale scânteietoare. De altfel, nici nu fulgeri, nici nu scânteiezi.” Noaptea îl vizitează pe Kirilov, pe Şatov, pe soţia lui Maria Lebeadkina, şi are dramatica confruntare cu Liza Tuşina care rămâne cu el în noaptea fatală. În acea noapte ocnaşul Fedka la comanda lui Verhovenski dă foc Lebeadkinilor, Mariei şi fratelui ei, şi astfel Stavroghin scapă de trecut, de ridicol. Îi era frică de ridicol? Oraşul este în flăcări şi asta după serbările şi matineul iniţiate de soţia guvernatorului. În timp ce societatea înaltă petrece şi discută la ,,Matineul literar” filosofie, ideologie, menirea artei, eternele teme şi discuţii, oraşul, lumea-i cuprinsă de flăcări. Guvernatorul găseşte uşor explicaţia: ,,E mâna nihiliştilor! E nihilism! Dacă arde ceva în flăcări, e nihilism!” Panică, şi,,din cauza unui vânt puternic, şi prin faptul că a fost pus în trei părţi focul se întinsese repede…în două locuri, ..al treilea focar…” Haos, mare busculadă, multă larmă, plângeau copii treziţi din somn şi urlau femeile. Vântul purta scântei şi tăciuni încinşi” simbolizând nihilismul revoluţionar ce aruncă lumea în aer. Ce mai: ,,Un foc mare în timpul nopţii produce întotdeauna o impresie excitantă şi înviorătoare” ca focul de artificii. Sau cum scrie undeva W. Faulkner despre un personaj din romanele sale (…): îi plăcea focul mai ales dacă vedea arzând şi un om în el.” Dostoievski, cronicarul G-v al întâmplărilor ,,Un incendiu adevărat” provoacă pe ,,lângă o impresie înviorătoare”, ,,groază şi un sentiment de primejdie, o oarecare comoţie cerebrală şi un fel de răscolire a unor instincte distructive, care, vai se ascund în sufletul fiecăruia, chiar şi în sufletul celui mai potolit slujbaş.” La Faulkner focul este expiere, ispăşire pentru depăşirea măsurii, hybrisul grec, pentru voinţa nemăsurată. La Dostoievski ţine de enigma naturii umane. Cifra trei, un declic mintal, folosită inconştient sau nu, cu o simbolistică ce marchează totul: măsoară tinpul, trei secunde, minute, zile, luni, ani, măsoară banii, trei mii de ruble, triunghiurile amoroase sunt marca iubirilor dostoievskiene, şi nici la un scriitor frecvenţa acestei cifre nu este atât de mare. Opera lui poate fi citită în cheia simbolică a lui,,trei”. La Shakespeare cifra trei joacă un rol recurent şi esenţial: trei vrăjitoare, trei soldaţi, trei nobili, trei ucigaşi şi triunghiul amoros din comedii şi sonete. La Nietzsche, Zarathustra meditează într-o peşteră trei zile, vorbeşte de cele trei rele.
În Demonii ,,Organizaţii secrete…Rusia acoperită de o reţea infinită de noduri…grupuri de acţiune de cinci membrii…prozeliţi să provoace prin sate confuzii şi nedumeriri…o lipsă de încredere totală în orice ar fi, şi…recurgând la incendieri să arunce ţara în stare de exasperare!” interpretează Şigaliov intenţiile lui Verhovenski. Liza bănuia, dar nu-i venea să creadă, că-i vinovat şi Stavroghin, aleargă la faţa locului să se convingă şi-i recunoscută ,,E iubita lui Stavroghin!”, cade lovită şi ,,se formă un cerc în jurul ei.” Ciudat, alţii plătesc pentru Stavroghin. Verhovenski cu haita va organiza uciderea lui Şatov. A trădat ! Cadavrul este adus în parc, aruncat la lumina felinarul într-un heleşteu cu apă şi ierburi.” Şi asta s-a hotărât căci ,,Sunteţi chemaţi să înnoiţi o cauză anemiată şi pe cale să mucegăiască, să aveţi în faţă imaginea aceasta…paşii…a distruge statul şi morala lui.” proclamă Verhovenski în faţa cadavrului lui Şatov. Sângele vrea sânge, Shakepeare în Macbeth. Urmează Kirilov care vrea să-şi afirme voinţa absolut liberă, suverană ,, Dacă D-zeu nu există, atunci eu sunt D-zeu.” Pentru sinucidere demonstrez că înving frica de moarte şi că sunt omul-Dumnezeu. Nietzsche spunea că numai cine îl ucide pe Hristos în el are voinţă. Supraom?! Verhovenski îl asistă pe Kirilov de fapt îl forţează să pună în aplicare concluzia logică. Greu pentru că omul, viaţa din el se opune. Se împuşcă cu revolverul. Totul s-a întâmplat noaptea.
Cu Demonii coborâm în întunericul, în noaptea fiinţei, care-i în om. Stavroghin e de negăsit. Dostoievski nu-l iartă şi, din nou recurenţa simbolurilor, toposurilor. Varvara Petrovna, mama lui, şi Daşa, iubita ,,Urcară scara care ducea la mezanin. Aici erau erau trei camere…” Nu era, dar ,,uşiţa mansardei acum fusese dată la perete. Trebuia să urci acolo sus aproape pe sub acoperiş pe o scară de lemn înaltă, foarte îngustă, foarte abruptă.” Ca şi-n locul unde stătea Rogojin, un labirint complicat, spiralat, periculos, dar acum subterana, eternitatea era sus. ,,Era o mică încăpere. Cetăţeanul cantonului Uri (un loc din Elveţia, un orăşel în munţi unde vroia să se retragă cu Daşa…n.n.) atârna spânzurat chiar în spatele uşii. Şnurul rezistent de mătase, atârna spânzurat.” A căzut de sus, din nobilime, s-a ridicat cu şnurul, jos de tot!
Fraţii Karamazov este romanul în care ideile devoră oamenii, sau oamenii sunt patimi şi idei. Elementele, forţele naturii, oraşul, străzile ca topos-uri joacă un rol secundar. Dimitri Karamazov mărturiseşte mezinului Aleoşa: ,,Mi-au fost dragi şidesfrâul, şi ticăloşia lui. Îmi plăcea cruzimea. Nu sunt oare o ploşniţă, o ligioană veninoasă?”. Omul este atras de haos, de mocirlă, de prăpastie, apoi recitând din Schiller: ,,Îngerii de cer au parte / Viermele de desfătări.” Afirmă: ,,Eu, frăţioare, eu sunt viermele acesta. Noi, toţi, Karamazovii, suntem la fel, şi în sufletul tău, îngere, viemele ăsta trăieşte şi e sortit să dezlănţuie adevărate furtuni. ” Shakespeare în Hamlet foloseşte ,şoarecele” ca metaforă :,,lumea-i o cuşcă de şoareci”, a viermelui, ba chiar în comedie, metafora viemelui. Răsplată după răsplată. Omul, crede Mitea, este o taină, o enigmă, are sufletul prea larg: ,,Dracu să înţeleagă! Acolo unde mintea vede ruşine, inima descoperă frumosul. Frumosul!” În unii ce zace Sodoma şi Gomora, dar îşi întorc faţa spre Madona Sixtină, dar pentru cei mai mulţi oameni frumosul este Sodoma. Frumosul! Aici se dă lupta dintre diavol şi Dumnezeu, iar câmpul de bătălie e sufletul omului.” Noaptea este toposul întâmplărilor grave: Feodor Pavlovici Karamazov o violează pe Liza Smerdeaşcia, nebuna satului într-o ,,noapte caldă de septembrie ( căldura, arşiţa declanşează crima…n.n.)” pe o ,,ulicioară,la capătul ei un podeţ aruncat peste o băltoacă puturoasă.” Din nou şi-n acest roman zăpada, ninsoarea sunt prezente în zborul saniei cu Dimitri Karamazov la Mokroe după Gruşenka. Întunericul, noaptea marchează vizita lui Dimitri la Samsonov, negustorul zgârcit, banul, şi libidinos , desfrâul senzual, şi tot noaptea un alt senzual Feodor Karamazov, tatăl lui Dimitri o aşteaptă, o vede, halucinaţii, pe Gruşenka. Noaptea Mitea se ceartă şi-l loveşte pe tatăl său, bani şi gelozie, iar Smerdeakov, fiul nelegitim comite paricidul căci: ,,Dacă Dumnzeu nu există, totul este permis!” Ivan Karamazov stă şi el sub semnul nopţii. Are trei întrevederi cu Smerdeakov noaptea cu clar de lună. În a treia ,, se atârni din nou vânt uscat şi tăios,…,dimineaţa începu să ningă mărunt şi des. Pulberea de zăpadă cădea pe pământul îngheţat, unde vântul o răscolea, curând începu să viscolească în toată puterea cuvântului. Smerdeakov locuia într-o mahala. ” Dostoievski îi ironiza pe monomani, dar recurenţa aceloraşi idei, imagini, simboluri ,, toposuri, dar mai ales a cifrei trei te duce cu gândul la ceva dincolo de poetică, stilistică, metafizică, el spunea că-i ,,cusut în filosofie”, dincolo de mistică, de psihiatric, personaliate compulsivă, inconştient. Smerdeakov îi povesteşte cum noaptea, iarnă, zăpadă, l-a găsit pe Grigori, sluga bătrânului, în sânge, lovit de Mitea, gelozie şi bani, şi atunci ,,a bătut la uşă, a înşfăcat de pe masă ghiuleaua de fier de trei funţi, l-am pocnit în creştet. A treia oară i s-a sfărâmat ţeasta şi ,,s-a răsturnat pe spate, cu burta în sus, într-un lac de sânge. ” Dezlegarea i-a dat-o chiar el, Ivan: ,,Dacă nu există nemurirea, atunci totu-i permis!” De altfel atât Dimitri cât şi Ivan doreau moartea tatălui lor, răul senzual, desfrânat, lacom, violent, zgârcit, materie, viaţă fără Dumnezeu. Smerdeakov se va sinucide. Ivan are în acea noapte ,,vedenia” dublului să, diavolul. Nu ştie dacă-i halucinaţie, duh sau realitate. Musafirul bine îmbrăcat, un gentleman, el însuşi. Dimitri Karamazov, Mitea plin de sânge zboară la Mokroe unde Gruşenka era cu primul ei seducător, polonezul. Acolo se face lumină. Se face târgul, în prag, trei mii de ruble pentru ca polonezul să renunţe la Gruşenka. Cifra asta este suveica romanului: trei mii îi dă Mitea Katerinei Ivanovna să-şi salveze tatăl, trei mii îi datora acum el ei, trei mii îi cere lui taică-său. Mitea ,,îşi simţea fruntea cuprinsă de flăcări.Gândurile-i răzleţe se adunară brusc, şi toate senzaţiile se contopiră, învăluindu-l într-o lumină orbitoare. Cumplită, cutremurătoare lumină!” Totu-i pe muchie de cuţit: ,,A fi sau a nu fi?” Dilemă existenţială: ,,Dacă-i vorba să-mi trag un glonţ în cap acum cred că-i momentu!” Gruşenka visează cum ,,plecasem la drum cu sania…zăpada sclipea…Ştii cum scânteiază omătul într-o noapte cu lună…” Şi ,,o rază de speranţă licărea în beznă. Fiindcă a lui era, a lui pentru vecie! Un ceas, o clipă de dragoste în braţele ei nu merit, oare, să fie plătită cu viaţa, chiar dacă ar fi să îndur toate chinurile ruşinii?” Parcă-i Desdemona care îl imploră pe Othello:,,Un ceas, un singur ceas!” Acum faţa lor era plină de lumină. Lumină din interior, din iubire. Balzac scrie în Eugenie Gandet,,Iubirea este a doua noastră schimbare la faţă”. Da, dar el va plăti, este acuzat de paricid. Plăteşte nu pentru că a ucis, ci pentru gândul de a-l ucide, în abjecţie simţea nevoia de ceva mai înalt: ,,Sufletul meu este însetat de lumină!” Acceptă pedeapsa, suferinţa, căinţa. ,,Sunt vinovat în faţa tuturor oamenilor.” Jung spunea că ,,Nostalgia luminii e nostalgia conştiinţei.”El iubea copiii. Copiii sunt singurele fiinţe pure şi inocente la Dostoievski. Procurorul, morala, societatea: ,,El ţi-a dat viaţă, el sânge din sângele lui şi, deci eşti dator să-l iubeşti.” El, adolescentul:,,Dar, oare, el m-a iubit atunci când mi-a dat viaţă?”
Am început cu ,,nopţile albe” şi,,bolta înstelată”, romantic, apoi am ,coborât” în abisul tenebros al omului cu toposurile atât de recurente şi definitorii pentru încrâncenarea stilului dostoievskian, polifonic, dar parcă personajele sale sunt idei, vehicule ale ideilor, ba chiar devorate de idei. Tolstoi spunea că tiradele lor exprimă în acelaşi limbaj obsesiile lui Dostoievski. Prin Raskolnikov Dostoievski crede că prin căinţă, suferinţă, iubire, toate izvorâte din inimă, se naşte un alt om. Mitea are ceva renascentist, ca Pascal, omul vierme şi înger, romantic, luminos, sublim, căci iubeşte viaţa, omul, copiii, pe Gruşenka, lumina odăjdiilor căci ,,Cum aş putea să trăiesc acolo, sub pământ, fără Dumnezeu, dacă Dumnezeu va fi izgonit de pe suprafaţa pământului, noi îl vom făuri sub pământ! Un ocnaş poate şi mai puţin să trăiască fără Dumnezeu decât un om liber! Şi atunci noi vieţuitorii din subterane, vom înălţa din adâncul pământului un imn tragic lui Dumnezeu, în mâna căruia se află bucuria! Slavă lui Dumnezeu şi bucuriei sale! Îl iubesc.” Sună umanist, un umanism hristic totuşi la Dostoievski, sună ca la Schiller, Bethoven, Simfonia a IX a, ba chiar ca metafora lui Nietzsche: Supraomul este asemenea unui copac, care cu cât îşi înfige mai adânc rădăcinile în pământ, cu atât se înalţă (îşi înalţă coroana spre) mai sus spre soare. La Nietzsche ,,Dumnezeu a murit. Tablele de legi s-au sfărâmat.”
La Dostoievski se simte fondul şi fiorul creştin, hristic.. Deşi se spune că nu era convins de nemurire opera sa este viaţă, patimă, căinţă, suferinţă, umilinţă, compasiune, ispăşire, este ca o Spovedanie. Prefacerea, salvarea, trebuie să vină din interior, din inimă lumina, credinţa: Iubirea întru Hristos. Textele sale pot fi puse după Evanghelii şi Sfinţii Părinţi afirmă N. Steinhardt în Jurnalul fericirii. ,,Suferinţa duce la smerenie, iar lângă smerenie stau căinţa şi credinţa!
Prof.Vasile Al. Rus
- recurenţe, toposuri, simboluri şi metafore - în poetica lui Dostoievski
Pentru Dostoievski Petersburgul era ,,cel mai abstract şi premeditat oraş…”am zice noi predestinat?! Avem în vedere atât natura, vietăţile, anotimpurile, clima, zilele şi nopţile, lumina şi întunericul, cât şi oraşul, spaţiu urban cu străzile, podurile, casele, scările, treptele, pragurile, camerele cu arhitectua lor interioară, mobilier, obiecte casnice, tablouri. S-a şi spus că era mai mult un scriitor nocturn, lunar, scria noaptea, cu buzele strânse, spre deosebire de Tolstoi care era un scriitor diurn, solar, care scria ziua, cu ferestrele larg deschise (Ştefan Zweig…). Personajele lui Dostoievski au ceva abisal, inconştient, întunecos, un clar-obscur, pe când a lui Tolstoi chiar şi în dramatismul acţiunilor şi suferinţelor lor sunt transparente. Reproducem câteva imagini din Mitul Petersburgului, Ettore Lo Gatoo (Secolul XX, 301-303, 1969): Puşkin ,,crepusculul gânditor al nopţilor albe”; Saltîkov-Şcedrin: ,,…în spatele meu se întindea oglinda Nevei inundată de scânteierea placidă a nopţii albe de mai”; Goncearov referindu-se la Prospect Nevski, atât de prezent şi la Dostoievski spune: ,,Priviţi crepusculul de iarnă pe stradă. Lumina luptă cu întunericul, uneori fulgii de zăpadă intră şi ei în luptă favorizând lumina cu candoarea lor şi mărind obscuritatea prin ceaţa lor….casele ca nişte giganţi s-au ascuns în tenebre; nu există nici cea mai mică lumină nicăieri… Aceasta nu e noapte...Ar trebui să se inventeze un alt nume, de pildă: penumbra…” În Nopţile albe întâlnirea romantică a ,,eroului” cu Nastenka se desfăşoară noaptea: ,,Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să fie oameni posomorâţi ori cu toane?” Viaţa de-acum lui într-un ungher, într-o odaie, mizerie” dar are melancolia infinită a despărţirii de Nastenka sub semnul nopţii luminoase. ,, Fie ca bolta înstelată a cerului, pe sub care tu călătoreşti, să strălucească de-a pururi limpede; fie ca zâmbetul tău gingaş să fie numai lumină şi împăcare!”
Nopţile albe apar treptat mai rar în operele lui, în Adolescentul, penultimul roman, în Fraţii Karamazov simbolizând cu tristă ironie visele pierdute. Aleoşa Karamazov în priveghi la duhovnicul său, Părintele Zosima, în genunchi în faţa sicriului, adoarme şi are visul Nunţii din Gana Galileii, din care se trezeşte ,,mistuit de o vâlvătaie, plin peste margini,…,şi lacrimi de fericire i se prelingeau…” Auzindu-i glasul părintelui Zosima ieşi şi ,,sufletul său era setos de libertate, avea nevoie de spaţiu, de tot cuprinsul lumii. Bolta cerească, presărată cu stele scăpărătoare, se desfăşura nemărginită deasupra lui”.
Totul este nemărginit la Dostoievski, spaţiul, Rusia, sufletul omului, sufletul Rusiei, este prea larg, suferinţa şi compasiunea, ura şi iubirea, tristeţea sun nemărginite. Aleoşa este extaziat căci ,,Din zenit până la orizont curgea aburoasă Calea Lactee. Răcoarea şi liniştea nopţii învăluiau pământul. Turlele albe şi cupolele aurite ale bisericii străluceau pe cerul de safir…Pacea statornicită pe pământ se îngemăna cu cea revărsată din înălţimi, taina gliei se împerechea cu taina stelelor…căzu jos secerat. Nu ştia de ce îmbrăţişează pământul, nu înţelegea de ce simte o dorinţă atât de fierbinte să-şi lipească buzele de el, şi-l săruta întruna plângând, stropindu-l cu lacrimi şi jurând frenetic iubire, iubire pe veci Udă pământul cu roua lacrimilor tale de bucurie…, răsuna un glas din adâncul lui…” Un creştinism cosmic, transfigurarea gliei, a cerului: ,,…simţea că aievea, aproape palpabil, coborând în sufletul lui o putere nestrămutată, cu bolta spuzită de stele. ” Din copilul slab, neajutorat se ridică un om care să lupte dârz…Niciodată Aleoşa n-avea să uite această clipă. „Cineva a coborât în sufletul meu” Îşi văuse umbra… N-avea chemare, nu era ales. De şi natura îi mai puţin prezentă şi importantă în opera lui decât la Tolstoi, Dostoievski o vede transfigurată de un sentiment panteist, mistic, hristic chiar ca pământul rus de urmele lui Hristos. În Adolescentul, tatăl legal a lui Arkadi Dolgoruki, Makar Ivanovici, este ca un pelerin magic şi înţelept. După boală, care-i şi-o criză identitară, Arkadi îşi revine într-o zi senină sub semnul luminii: ,,Era o zi senină…când soarele va coborî spre asfinţit, o rază roşie va pătrunde pieziş pe fereastră…proiectând o pată puternică de lumină.” Pe un scaun şedea un moşneag alb, Makar Ivanovici, bătrânul înţelept care-i sune că totu-i o taină ,,în toate se ascunde o taină dumnezeiască: în fiecare copac, în orice fir de iarbă, în pântecul unei păsărele cât de micuţe, în puzderia de stele ce strălucesc noaptea pe cer...” Bătrânul mărturiseşte adolescentului cum după o noapte pe câmp, în zori:,,Am ridicat capul, m-am uitat de jur împrejur şi am oftat, atât era de frumoasă lumea lui Dumnezeu!” Părintele Zosima proclamă legea iubirii ca temei al lumii, a chenozei şi prezenţei teandrice a lui Dumnezeu: ,,Iubiţi toată plăsmuirea ziditorului acestei lumi, în întregimea ei, precum şi în fiecare grăunte de nisip în parte. Cătaţi cu drag la fiecare frunzuliţă, la fiecare rază de soare. Iubiţi dobitoacele necuvântătoare, firul de iarbă, iubiţi orice lucru neînsufleţit. Iubind veţi înţelege taina divină ce se ascunde în toate…căci, lumea este ca oceanul cel fără margini. Însufleţit de o neţărmuită dragoste…te-ai închina atunci şi păsărelelor, rugându-le să-ţi ierte păcatele.”
Pentru nihilişti însă natura-i numai ceea – ce – se - vede, ce ne spune ştiinţa, nu-i transfigurată de iubirea teandrică a lui Dumnezeu, nici de iubirea omlui. Ippolit din Idiotul deşi a afirmat către prinţul Mâşkin ,,vin la Pavlovsk cu gândul să privesc ultima oară copacii…”, spune că pentru el ,,în momentul morţii e totuna dacă ai sub ochi copaci sau un zid de cărămidă.” În visul său apare o lighioană…înşfăcată de căţeaua lui, vis ce simbolizează lumea fără Dumnezeu. Ivan din Fraţii Karamazov crede că legea lumii este: ,,o lighioană înghite o altă lighioană”, evident Dostoievski ironizând aici evoluţionismul. Ivan încă nu-şi pierde încrederea în viaţă, în ordinea universală chiar dacă va fi să le piardă: ,,eu tot aş fi dornic să trăiesc, fiindcă o dată ce mi-am lipit buzele de cupa vieţii, nu, n-aş îndura s-o smulg de la gură până n-aş deşerta-o până la fund…Vreau să trăiesc, şi am să trăiesc chiar în pofida oricărei logici!... Uite, mi-s dragi mugurii cleioşi ce se deschid primăvara, mi-i drag cerul albastru, mi-s dragi unii oameni…”
În creaţia dostoievskiană elementele, forţele naturii, oraşul, casa, poarta, uşa, scara marchează omul, eroii, firea şi deciziile lor, sunt puncte nodale ale acţiunii, metafore, simboluri ale sufletului şi stărilor lui. Oraşul este marele personaj în unele opere, străzile, casele, podurile, dar toate marcate de noapte, întuneric, lună, ninsoare, vânt, ploaie, ceaţă, frig, sau foc, sau dimpotrivă de soare, lumină, vară, arşiţa zilei, căldură, zăpuşeală. Predomină noaptea, ninsoarea, ceaţa, întunericul, penumbra, clar-obscurul, frigul sau, şi, focul, toposuri ale omului din subterană, ale omului atras mai degrabă spre desfrâu, Sodoma şi Gomora, violenţă, haos şi distrugere decât spre bunăstare, fericire, sau spre frumuseţe, de Madona Sixtină cu toate că frumuseţea-i o forţă şi ,,o asemenea forţă poate salva lumea”. Încă din Oameni sărmani, roman epistolar, sentimental, cu influenţe evidente a lui Gogol sunt prezente toposurile, simbolurile şi metaforele ce caracterizează naraţiunea, dialogurile şi scriitura lui Dostoievski. Oraşul, urbanul este cadrul tramei şi dramei majorităţii creaţiilor lui, nuvele şi romane, spaţiul de joc al personajelor, dar şi spaţiu interior al trăirilor, complexelor şi intenţiilor lor. Deşi Petersburgul, casele, străzile sunt descrise exact, corespund, psihologiei foarte speciale, stărilor eroilor, ba chiar le exprimă, care de multe ori sunt nevrotice, bizare, crepusculare: oboseală, disperare, plictiseală, reverie, vis, schizofrenie, dedublare, halucinaţii. Makar Devuşkin este bătrâior, slujbaş mărunt, visător, iar epistolele către Varenka îi dau iluzia că-i cineva, scriitor şi iubit, se dedublează. Iubeşte amintirea căsuţei în care s-a născut, venirea la Petersburg însemnând înstrăinare, monotonie, tristeţe. Iată limbajul în care descrie locuinţa: ,,Vai în ce vizuină am nimerit” pe când înainte ,,eram singuratic, linişte şi pace. O muscă…o auzeam” pe când aici ,,un coridor lung întunecos, în stânga, numai uşi, uşi şi iar uşi. Cu adevărat Arca lui Noe. Eu locuiesc în bucătărie, cămăruţa, ce-i drept, nu e prea mare: un colţişor, acolo. Fereastra dumitale o am în faţă…” Varvara Alexeevna, Varenka a avut copilărie nefericită, tristă, orfană, şi odată uitându-se în oglindă văzu că nu mai este copil. Venind toamna la Petersburg, era frig, îşi aminteşte de caracterul mecanic al vieţii ,, Viaţa rânduită după ceas. Plângeam uneori nopţi în şir, nopţi nesfârşite, urâte şi reci.” El locuieşte într-o odaie mică, la serviciu copiază hârtii, mai scrie, cu stil deşi îi văzut ca ,,un şoarece”. Încă din primele-i opere apar toposurile, metaforele, simbolurile definitorii pentru scriitura lui Dostoievski. Îi scrie Varenkăi: ,, Nu-s nici rău şi n-am inimă de piatră, n-am nimic deosebit, n-am strălucire.” Logica negaţiei ,, nici, nici” care alături de logica disjuncţiei exclusive,,sau, sau” constituie o logică tare, mânuită magistral de autor. Se plimbă pe Nevski, vizitează un prieten la etajul trei, de ochii lumii trebuie să poarte manta, merge la croitor ,,cu noaptea-n cap, turna cu găleata şi era o fleşcăraie. Străzile erau pustii”, sărăcie şi frigul. Este un om moale, fără personalitate. N-a fost să fie. Vine moşierul Bîkov, şi Varenka merge cu el.
Dedublarea personajului Goliadkin din Dublul /Omul dedublat se joacă şi pe străzile oraşului nu numai în cameră şi-n faţa oglinzii. Goliadkin, un slujbaş modest, umil, fricos descinde în oraş şi ,,o ia cu cupeul pe bulevardul Nevski” pe,,o vreme închisă şi umedă, noaptea: ,, Toate orologiile din Petersbură bătură miezul nopţii. ”Cronotop cheie în opera lui. O luă pe podul Izmailovski şi pe parapetul cheiului se sprijini şi se uită la ,, valurile tulburi ale Fontankăi, dar i se păru că vede pe cineva ,,îngrozit de pâcla deasă a nopţii”.Vede un om îmbrăcat ca el, aceleaşi trăsături, fiori reci îl trec, alergă. Culmea ,,Necunoscutul se opri drept în faţa casei în care locuia. Portiţa se deschise, necunoscutul dispăru înăuntru.” Surpriză: ,,deschise uşa şi-l urmă cu lumânarea în mână pe omul care intrase. Necunoscutul şedea pe patul lui. Prietenul său nocturn nu era altul decât el însuşi-domnul Goliadkin, dar absolut identic cu el-dublul său sub toate aspectele.”
Spaţiu exterior, cel interior, oraşul, vremea, noaptea şi casa, gangul, uşa, scările, definesc cadrele acţiunii. Întunecime vrăşmaşă, fulgi de zăpadă îl înfricoşară şi ,, prin lama viscolului iarăşi îl ajunseseră din urmă paşi apropiaţi.” Alergă, dar alături paşi. Halucinaţie sau realitate! Îl ajunge, îl priveşte în faţă, îi vede mantaua… Şi tot pe stradă Goliadkin-senior şi Goliadkin-junior, dublul său identic (?!), merg în tăcere într-un cupeu ,,pe un drum desfundat…Ningea şi fulgii mari de zăpadă se încăpăţânau să pătrundă neapărat sub mantaua descheiată a adevăratului domn Goliadkin. Altădată , în alte locuri tot el, dublul său ,, odată,, ieşiră pe scara principală puternic luminată, uşa de la ieşire se deschise, deschise uşa cupeului dar ,,Goliadkin-senior cu el. Îşi reveni, drum necunoscut, desişuri de pădure, pustiu:,,doi ochi scânteietori îl fixau în întuneric sclipind de o bucurie diabolică, sinistră.” Este Krestian Ivanovici, medicul, da nu, un alt Krestian Ivanovici, identic, care-i spune că ,, a căpătat apartament gratis de la stat, cu mult lemn de foc, cu Licht…nu a meritat.” Este ca un verdict. Urlă cu capul în mâini?! Nebunie şi lumină, parcă suntem în Shakespeare:,,Să fie lumină…!” În Gazda/Stăpîna, Ordînov, om raţinal, savant, visător se mută în gazdă la Murin, un bătrân demonic, şi se-drăgosteşte de Katerina, o femeie tânără, dar bătrânul deşi bolnav şi decreptit are încă putere asupra ei. Povestea are atmosferă de basm oriental, de fantastic, de O mie şi una de nopţi prin istoria răpirii Katerinei de către Murin, cel bogat şi puternic, la miezul nopţii: ,,vântul hăruia, furtuna doborâse un stejar şi barcazurile tatei.” Murin cu ochii negrii, barbă neagră întră pe geam ,, în timp ce cheharnaua ardea şi tata alunecând, mort în cazanul încins.” De şi se-ndrăgosteşte de Ordînov, Katerina nu se poate desprinde din vraja malefică a bătrânului. Atmosfera de groază, de fantastic negru, toposurile, mai ales focul în care a pierdut familia şi copilăria, blestem pentru păcatul inocent de a fi fascinată de demonul cel rău! Scrierile din tinereţe au multă sensibilitate, sentimentalism, romantism, dar simbolurile şi toposurile dedublării, răului, demonicului sunt mărci prezente. Netoşka Nezvanova în vârsta magică a copilăriei: ,,În jurul meu toate îmbrăcau veşmântul basmului fermecat”, irupe răul, sărăcia, pierderea mamei, dezamăgirea şi tristeţea ce survin când descoperă că regele-i gol, tatăl nu este un mare artist. Ea îl iubea enorm, el un om ce miza pe logica maniheică şi diabolică a lui ori, ori: aut Caesar, aut nihil. Apoi în familia unei contese, Katia, fata lor, mândră, răsfăţată. Împrietenirea, joaca, mângâieri, sărutări, toate de trei ori, a treia zi, timp de trei ani, şi locurile, spaţiul interior: scara, sufrageria cu trei uşi ,, a treia cameră, biblioteca, lumea lecturii,” spaţiul iniţierii în o altă lume. Altă familie, ataşamente şi bănuieli, o scrisoare, genul epistolar, scandalul şi pierderea ultimei fărâme de paradis ,,colţişorul. Spiritul curat, luminos,care mi-a ocrotit adolescenţa mă părăseşte.” Ca în Oameni sărmani şi în Dublul (Omul dedublat) influenţa lui Gogol este evidentă şi-n prezenţa unor toposuri ca zăpada, mantaua, psihologia bizară a personajelor. Însemnări din subterană scrisă după Siberia, după închisoare, armată obligatorie, marchează sfârşitul romantismului, ironizarea ,,frumosului şi sublimului” şi instalarea demonismului şi prin toposuri ca ,,subterana”/ ,,subteranul”, metafore şi simboluri ca ,,zero”/,,vierme”, ,,lighioană”/,,ploşniţă”/ ,,păduche”/,,muscă”, / ,,şoarece”/,,păianjen (păianjen roşu)”, un bestiar al răului şi manifestărilor sale. Nihilismul cu ,,nici, nici”, violenţa ca distrugere, haos, sânge; egoism, ură, bani; desfrâu cu senzualitate, viol, orgii sexuale, incapacitatea de a iubi. A nu putea iubi este iadul crede Dostoievski. Subteranul, un personaj şi colectiv cu ,,subterana lui”( ungherul, colţişorul, odaia insalubră, sărăcia mobilierului) neagă ,,zidul” simbolul raţiunii, minţii euclidiene, lui ,,doi-ori-doi fac patru”, al ordinii, legilor, determinismului şi proclamă, iraţionalul, capriciul, revolta, negarea, violenţa, distrugerea şi haosul, suferinţa în locul ,,bunăstării şi fericirii” şi asta pentru că omul nu-i un automat,, un buton de orgă”. Dimpotrivă este ,, o muscă parşivă, inutilă, inteligentă, cultivată, dar o muscă” ce asistă la spectacolul lumii. În Titus Andronics, Shakespeare, o muscă bâzâie în lumea de cadavre şi sânge a dictatorului care nu are nici o morală, ba nici o motivaţie a crimei decât a ucide pentru a ucide. Subteranul este ,,un zero”, un nimic-,,un vierme”, ,,un şoarece” , metafore şi simboluri ale umedului, apei, amorfului, slăbiciunii, subumanului ,, nu sunt nici bun, nici rău, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici insectă.” Acelaşi cronotop, Petersburgul, ungherul, noaptea când ,,simţeam un fel de desfătare tainică, anormală, ticăloasă că astăzi am făcut iar o porcărie, să-mi fac remuşcări.” Ăstai omul, natura lui largă: ,,Da, în desfătare, în desfătare!...desfătarea provenea din conştiinţa înjosirii mele.” El ia în derâdere, civilizaţia dar şi ideologiile, liberalismul, socialismul, pozitivismul ce reduc omenirea la ,,muşuroiul de furnici”, sau la ,,palatul de cristal”, simbol al utilitarismului, consumerismului, plăcerii, unde nu-i de conceput suferinţa” la care el, subteranul ,,poate scoate limba”. De preferat un ,,coteţ”, simbol al sărăciei care însă ,te apără de ploaie”. Şi dacă burghezul cinic avea ca maximă: ,,După mine potopu,l” Însemnări de iarnă despre impresii de vară, Umiliţi şi obidiţi, acum, şi ulterior maxima nihilistului, nihilist cu o logică tare, de dilemă exclusivă:,, Să se dărâme lumea sau eu să nu-mi pot bea ceaiul?” este: ,,dărâme-se lumea, dar eu să-mi pot bea ceaiul întodeauna (s.n).” Nihilistul este metafizician şi estet şi cartea poate fi citită şi-n cheie poetică, simbolică. Să spunem că viermele, şoarecele, musca le-ntâlnim şi la Shakespeare, omu-i un vierme în Hamlet, După faptă răsplată, Danemarca o temniţă, lumea o,,Cursă de şoareci”, Hamlet. Aceleaşi metafore ale nimicniciei umane, decăderii, lipsei de valoare a omului le vom întâlni la Nietzsche musca, tarantula,viermele în Aşa grăit-a Zarathustra, o carte pentru toţi şi pentru nimeni. Deşi contestele ideatice diferă, subteranul sfidează limitele raţiunii, zidul, la fel cum pentru Supraomul lui Nietzsche: ,,Voinţa te eliberează. Chiar şi prin ziduri trece răsuflarea mea liberă.” Simple coincidenţe, anlogii? Ambii văd sfârşitul umanismului şi ideologiilor izvorâte din el. Dostoievski persiflează omnitudinea, toţimea, căci ,,Nouă până şi oamenilor ne e greu să fim-oameni cu trup propriu şi sânge adevărat. Suntem născuţi morţi. Curând vom găsi o modalitate de a ne naşte din idee.”
Nietzsche vede în ideologii, creştinism, socialism, capitalism încercări ce duc la domnia spiritului de turmă, la o ,,omenire ca o plajă de nisip.” Fără voinţă, fără ideal, mai există ea?! Lapoviţa este toposul sub care începe Cap. II , Pornind pe lapoviţă, din Însemnări din subterană, subteranul fiind eroul cel mai contradictoriu, capricios, ironizând orice valoare şi certitudine: ,,frumosul şi sublimul”, dar şi ,,doi ori doi este egal cu patru”, legile, determinismul, predicţia, proclamând capriciul, haosul, distrugerea, suferinţa raţiunii, ordinii, frumosului, bunăstării şi fericirii, şi parabolelor acestora ,,Palatul de cristal şi ,,muşuroiul de furnici”. Subteranul, omul de ungher, antieroul este arhetipul demonilor.Aici, fără nume are ,,douăzeci şi patru de ani. Încă de pe atunci viaţa mea era tare mohorâtă, neorânduită şi de o singurătate aproape sălbatică.” Un singuratic, solipsist, schizoid-paranoia, asocial: ,,Nu mă adunam cu nimeni, evitam până să şi vorbesc şi mă afundam tot mai mult în ungherul meu. La serviciu, toţi colegii mei mă considerau un ins ciudat, mă priveau cu un fel de dezgust.” Un orgolios romantic, autoironie, de o vanitate nemărginită, dar în fond ,,o muscă parşivă şi inutilă,” mai inteligentă, cultă distinsă ,, făcându-le loc tuturor să treacă, umilită obidită de toţi.” Un orgoliu nemăsurat şi atitudine autodevalorizatoare crezându-se „o muscă, un vierme, un zero” această dedublare imposibilă îl defineşte întrebându-se: ,,De ce căutam chinul acesta, de ce umblam pe Nevski nu ştiu, ştiu doar că mă trăgea ca aţa pe bulevard ori decât ori aveam posibilitatea.” Aici, pe Nevski se-ntâlneşte cu dublul său, ofiţerul, pe superiorul său, cu care vrea să fie egal. Tot noaptea, la ora trei, cronotop recurent, visa cum să-l umilească pe ofiţer, pe Nevski. Îşi va lua o manta care-l va face cum ar vrea să fie. Îi va umili pe toţi, o va avea pe femeia iubită. Cu sania, pocnindu-l pe birjar: ,,Lapoviţa îşi prăvălea din cer fulgi mari: m-am descoperit, nu-mi păsa de ea. Felinare singuratice şi uriaşe licăreau posomorâte pe pâcla lapoviţei, ca nişte făclii de înmormântare. Zăpada mi se băga sub manta sub redingotă, totul era pierdut! Am ajuns, toţi se vor da la o parte şi el în faţa Lizei rosti: ,, Astăzi e o vreme. O lapoviţă…mizerie!”
Romanticul erou din Nopţi albe este un hoinar al străzilor Petersburgului pătruns de,,Un sentiment ciudat de înstrăinare,” ca un om însingurat şi părăsit de toţi deşi-i saluta şi cunoştea pe toţi. Hoinăreşte trei zile, cifra trei este de o recurenţă obsesivă în opera lui Doestievski, pe străzi, pe Bulevardul Nevski, prin parc, de-a lungul cheiului, cunoştea oamenii, căsuţele, ba chiar după chipul oamenilor, în ce căsuţe locuiesc fiecare. Vorbea şi empatiza cu casele: ,,Era o căsuţă de zid zveltă şi cochetă, şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei se uita semeaţă, dar ,,săptămâna trecută se căi amarnic: Priveşte-mă, mă vopsesc în galben!”. Locuitorii se deosebeau după zone, cei din ostroave, de cei de pe şoseaua Peterhof ,,se deosebeau prin distincţia studiată a manierelor. Cei din Pagolovo se impuneau prin simţul măsurii”. El avea însă senzaţia că toţi fug de el ,,vrând parcă să spună…Noi toţi suntem în vilegiatură” Privind luntrile lunecând pe ,,Neva sau pe Fontanaka, până spre pârâul Ciornia sau către ostroave—în imaginaţia mea, căruţele şi luntrile se înzeceau, se însuteau, mi se părea că totul începe să se mute, pe la vile; că Petersburgul e ameninţat să ajungă un imens pustiu”. În plină realitate omul glisează în ireal, irupe o altă lume, un vertij existenţial, melancolie şi reverie, angoasă. Nimeni nu-l invita cu ei ,,ca şi cum m-ar fi uitat cu toţii, ca şi cum aş fi fost un străin pentru ei!” La marginea oraşului, dimpotrivă ,,Toţi mă priveau cu simpatie,toţi păreau cuprinşi de mulţumire.” Primăvara însă ,,natura Petersburgului devine nespus de înduioşătoare; cerul îşi deschide belşugurile, smalţuri cu flori. Fără să vreau, natura îmi poartă atunci gândul, nu ştiu cum spre o fată ofilită.” Întorcându-se din asemenea plimbări foarte târziu, prin zona cheiului, ,,Rezemată de balustrada cheiului, sta undeva mai la o parte o femeie, se sprijinea de grilaj şi ar fi părut că priveşte foarte atentă spre apa tulbure a canalului.” Un oraş, o noapte unde-i posibil orice, să treci din anodin, tristeţe şi disperare în reverie, iubire, fericire chiar. El ca un dedublat o va admira, elogiind în ea frumuseţea, iubirea, virtutea, când o va umili văzând în ea femeia, prostituata. Ca Hamlet vede nu omul concret ci idei despre om. Umiliţi şi obidiţi o carte încă plină de poezia iubirii, tinereţii, dar în care pătrunde suferinţa, macularea inocenţei de către cei de origine nobilă, dar prinţi ai desfrâului şi amoralismului, Valkovski. Acelaşi Petersburg prezent în incipit, eroul un tânăr, Vanea, visător, ce scie un roman, îndrăgostit de Nataşa care iubeşte pe Alioşa, care însă mai iubeşte şi este iubit de Katia, frumoasă şi nobilă. Deci triunghiuri amoroase, dedublări afective. Noaptea Vanea este pătruns de o groază mistică, raţiunea-i inutilă, are senzaţia că-l vede pe bătrânul Smith. Smith este bunicul nefericitei Elena, Nelli, şi care tocmai murise. În povestea lui Vanea cu Nataşa, Alioşa şi Katia, un paralelogram, se inserază povestea fetiţei nefericite, Nelli. Mama ei, coruptă de prinţul Valkovski, este părăsită, respinsă şi de tatăl ei, Smith, rătăcind ,,cu fetiţa ei ,…, pe străzile reci şi murdare ale Petersburgului.” O femeie ,,ce-a a zăcut într-un subsol umed,” o poveste a fetiţei ei cu bunicul ce a era cu minţile rătăcite, o poveste sumbră ca altele ,, ce se petrec atât de frecvent şi neobservat, aproape în chip tainic, sub cerul apăsător al Petersburgului, în ungherele întunecoase ale acestui imens oraş, în tumultul haotic al vieţii, într-o atmosferă de egoism feroce, de interese ce se ciocnesc la fiece pas, de sinistru dezmăţ şi de crime tăinuite, în iadul acesta înspăimântător al unei vieţi absurde şi nefireşti.” O metaforă sociologică ce face cât o teorie. Două poveşti, poveste în poveste pe care Vanea le trăieşte şi le scrie. Nelli povestea de ,,ungherul ei de la subsol”, de vizitele la bătrân. ,,Într-o noapte maică-sa îmbolnăvit,…, apoi cum a ajuns a treia zi la bătrâna Bubovna.” Maică-sa era pe moarte şi Nelli cu căţelul Azorka merge la bunic amintindu-i de Evanghelie, de porunca lui Hristos:,,iubiţi-vă unii cu alţii” dar el o dădea afară . Trei zile a fost la el când mama ei se simţea rău, să-i dea iertarea ultimă. Totul se desfăşoară în prag, în faţa uşii, noaptea. Bătrânul ba nu vroia să deschidă uşa, ba o deschide şi-i dă cinci copeici, dar ea îi azvârle ,,din prag toţi bani”. Îl ştia pe prinţul Valkovski, ştia că-i tatăl ei, dar nu vroia să se umilească. Durerea şi sărăcia, moartea mamei, indiferenţa tatălui, egoistul şi desfrânatul prinţ Valkovski au îmbolnăvit-o. Spera totuşi ca bunicul s-o cheme la el. ,,Cu trei zile înainte de a muri, într-o seară minunată de vară, se rugă să fie ridicate storurile. Feresatra dădea spre grădiniţă; am văzut-o privind mult timp frunzişul des, soarele în amurg.” Bătrânul veni, privea sicriul cu flori. Aşa cum ultimele cuvinte ale mamei pentru prinţ au fost ,,Îl blestem!”, şi Nelli îi spune lui Vanea:,,Îl blestem şi eu!” Marele roman Crimă şi pedeapsă şi eroul său, Raskolnikov, nu poate fi conceput fără Petersburg, fără străzile lui, fără nopţile cu ceaţă, vânt, ploaie, frig. Mai întâi arşiţa mare, de început de iulie, după amiază, sugerează mediul sufocant şi starea de dezgust existenţial, creierul care arde, criză de nervi, iritare, oboseală, tristeţe, dezgust existenţial, plictiseală: ,,Afară era o căldură copleşitoare, zăpuşeală, lumea se înghesuia pe trotuare, pretutindeni se zăreau grămezi de var, de cărămizi, schele, praf, şi peste tot domnea acea putoare specifică Petersburgului. Duhoarea nesuferită a crâşmelor,…,şi beţivii,..,întăreau coloritul trist şi respingător a priveliştii. O clipă, trăsăturile fine ale tânărului oglindiră un sentiment de adânc dezgust.” El era prost îmbrăcat, zdrenţe ,,cartierul era tot atât de sărăcăcios.Vecinătatea pieţei Sennaia, numeroasele localuri dubioase şi populaţia alcătuită aproape numai din lucrători, mici meseriaşi îngrămădită în străzile şi ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului.” Un asemenea loc pestilenţial, sursă a răului se oglindeşte /reflectă sufletul tânărului ,,în care se adunase atâta amar de dispreţ, atâta ură”, iar cu pălăria pe ochi, era ridicolă. Tremurând nervos, măcinat de ,,monologurile biciuitoare despre neputinţa şi şovăiala şi neputinţa lui”, visul monstruos şi repetiţia acţiunii sale, vizita în casa unde hotărâse să facă crima.” Tremuratul ,,i se preschimbă în fiori peternici, de parcă l-ar fi scuturat frigurile, cu toată arşiţa, lui Raskolnikov îi era frig.” Cercetă obiectele, care parcă aveau, cum spunea Sartre, un coeficient de adversitate, şi ,,străbătu Vasilievski Ostrov, ajunse la Malaia Neva, trecul podul şi coti spre Ostroave.” Aerul îi mângâia ,,privirea ostenită obişnuită numai cu praful oraşului, cu varul şi casele uriaşe, care te apasă, te înăbuşă,” iar ,,Creierul bolnav făureşte adesea visuri extraordinar de precise şi de vii, care par grozav de reale,” imagini eidetice, produse a unui delir paranoia care ,,trăiesc de obicei multă vreme în conştiinţă şi impresionează puternic organismul şubrezit şi surescitat.” Oraşul, oamenii, vizuina lui, condiţia lui şi visurile paranoice de a fi Napoleon, îi provoacă dezgust, tristeţe, plictiseală.. În mijlocul banalităţii cotidiene irupe visul, aici visul de coşmar cu mârţoaga bătută bestial de Mikolka. Dar repetiţia nu ajunge, porni noaptea, pe lumina lunii, se uită în jur şi, ce simbolic ,, ajunseră la convingerea că Grădina de vară ar trebui extinsă peste Câmpul lui Marte.” Îi reveniră în memorie plimbările ,,prin Piaţa Sennaia…Şi condamnaţii la moarte, când sunt duşi spre locul de osândă, poate că-şi opresc privirile pe toate obiectele pe care le întâlnesc în cale ( să încetinească timpul, să amâne momentul…n.n.). Acum se apropia. Iată casa, iată poarta. Undeva, cine ştie ceasul bătu o singură dată.” Cu toporul intră în gang, se strecură pe scara din dreapta, locuinţa de la etajul trei, sub apartamentul bătrânei Aleona Ivanovna, părea neocupată, ezită în faţa uşii ,, intră bătrâna, mersese spre fereastră, spre lumină.Lovi cu toporul în cap, sânge, apoi caseta cu obiecte de valoare ,, apăru Lizaveta, sora, o lovi şi pe ea, îl cuprinse groaza, toropeala, visul. Apoi ,,Coborî trei trepte, auzi trei sau patru oameni în curte, dar… Nici un om pe scară! Nici un om în gang….pe stradă…mişuna lume multă, el se pierdea în mulţime ca un fir de nisip…” Avem tot, monolog interior, dialogul vocilor interioare, spaţiu ce prescrie ritmul, tensiunea ce sporeşte, toposurile crimei, faptei, gangul, casa, poarta, loc de trecere, timpul. Dacă sărăcia şi mizeria au ceva din Dickens, atmosfera are ceva din Edgar Alan Poe, ba chiar din Shakespeare, ,,firul de nisip în mulţime ne duce cu gândul L Nietzsche,, omenirea ca o plajă de nisip, sau la Tolstoi, Anna Karenina, Levin se-ntreabă dacă nu cumva totu-i ,,fire de nisip”. Ulterior se trezea noaptea, la ora trei (?!), şi,,nişte urlete înfiorătoare îi ajungeau la ureche. Auzea urlete.” Crezând ,,că înnebuneşte, simţi gheaţă; dar era numai frisonul accesului de frigur.” Îl obsedau obiectele luate de la bătrâna ucisă, hainele lui pătate de sânge. Credea că ,,că toate simţurile, până şi memoria, până şi simpla putinţă de a judeca îl trădează, dar ,, În acelaşi timp o rază de soare îi lumină cizma stângă, urme de sânge!” Ieşi…,,Lumina soarelui îl izbi dureros în ochi, capul începu să i se învârtească, ajuns la colţul străzi se uită la casa aceea şi întoarse ochii.” Avem tot bestiarul, noaptea, frigul, sângele, lumina, strada, revenirea, repetarea acţiunii, faptei, strada, gangul, poarta, casa crimei şi trăirea/ retrăirea: delir, vertijul simţurilor, un comportament compulsiv, pierderea certitudinilor, panică şi angoasă: senzaţia că pământul îi fuge de sub picioare. Acelaşi oraş, străzi, oameni, atmosferă îl pătrund şi când ascunde obiectele luate: ,,Porni spre Neva, pe bulevardul V”, dar dilemă :,,să meargă, spre Ostroave,..,într-un pustiu, în pădure”, dar din nou ,,pe cheiul Malaia Neva, din Vasilevski Ostrov, se opri în apropiere de pod.” Parcă labirinturile oraşului îi ghidează paşii ca şi cum ar fi teritoriul lui de care este fixat declaşându-i aceleaşi stări şi acelaşi comportament. Oraşul, străzile. casa bătrâneri, scara, camera întunecoasă sunt ca nişte tropisme pentru el, pentru eroii lui Dostoievski. Orice criminal se-toarce la locul crimei. Repetiţia ia şi forma visului, Raskolnikov visă crima…?! Tot pe străzi îl întâlneşte pe celălalt, de trei zile sosit în oraş, vecini pe Kapernauomov, un târgoveţ care-l intrigă, şi nu degeaba căci acesta rosti: ,,Ucigaşule…Tu eşti ucigaşul…” Şi dintr-odată, din incoştient vin amintirile din copilărie:,,turla bisericii din V….; masa de biliard dintr-o cârciumă şi un ofiţer în faţa ei; într-un subsol miros de ţigări de foi, o scară de serviciu, întunecoasă şi plină de lături şi coji de ouă, îi veni de departe, dangătul duminical al clopotelor de la biserici” Palatul de cristal, tractirul, locul unde l-a întâlnit pe Marmeladov, ce sugerează caracterul monoton, mecanic şi mizeria vieţii, sfârşitul ei… Dar el, Raskolnikov realizează că ,,am ucis”, şi sunt ,,un păduche…un păduche estetic.” Vierme, muscă, soarece, păduche, ulterior păianjen, iată bestiarul fatalităţii, răului, morţii. Are o criză: ,,Mama, sora, cât de mult le iubeam! De ce oare acum le urăsc. O, cât de mult o urăsc pe baba aceea! (ucisă,n.n.). Ciudat: aproape nu mă gândesc la ea, ca şi cum n-aş fi ucis-o…Lizaveta!...Pierdu conştiinţa realităţii…nu-şi amintea cum a ajuns în stradă. Era seara târziu. Întunericul se înteţea, luna plină strălucea tot mai tare, aerul era din ce în ce mai înnăbuşitor...de partea cealaltă a străzii un om îi făcu semn cu mâna, era târgoveţul. Târgoveţul intră sub bolta unei case mari. Raskolnikov intră şi el în curte ,,dar târgoveţul dispăru… (s.n.).” Planurile se răstoarnă, realitatea devine vis. În acelaşi Petersburg, în acelaşi roman, dar ce roman Crimă şi pedeapsă dublul lui Raskolnikov, Svidrigailov, un demon senzual, desfrânat şi schizofrenic, după V. Marinov, Figuri ale crimei laDostoievski. Raskolnikov ar sta sub semnul focului, Svidrigailov sub semnul apei. Svidrigailov are pe conştiinţă o fetiţă, Matrioşa, violată şi, pe soţia lui Marfa Petrovna pe care o bătea şi moartea ei prin otrăvire. Lui Raskolnikov îi propune fuga în America, ca să scape de pedeapsă, deoarece o iubea pe soră-sa, Dunia. Cu aceasta se-ntâlneşte, pe stradă, pe pod, şi în scena jucată cu revolverul este rănit. Sânge…Apoi la o grădină de vară, într-un tractir, chefui cu lume pestriţă. Era o seară ,,înăbuşitoare şi lugubră. Nori negri se îngrămădiseră pe tot cerul, şi pe la zece izbucni furtuna; ploaia turna cu găleata. Apa…cădea în şuvoaie…(s.n.).” Merge apoi ud leoarcă la logodnica lui, o fetiţă (?!) ,,în miez de noapte”, iar ,,exact la miezul nopţii, trecea podul Petersburgskaia. Ploaia încetase, dar vântul tot mai vuia încă. Tremura de frig şi o clipă se uită la apa neagră din Malaia Neva…” Merge pe bulevard la hotel,,Adrianopol”-o clădire lungă, de lemn înnegrită,în care se zăreau lumini.” În cameră înăbuşitor ,,sub fereastră vuiesc pomii…îşi aminti de pod,.., şi simţi că i se face frig.” Visează, glisează în altă lume, văzu un ,,şoarece”, dar întuneric.Era pe jumătate treaz, pe jumătate adormit. Fie frigul, fie întunericul, fie umezeala sau vântul trezeau în el o nostalgie infinită.” Avu o viziune cu flori ,,în zi luminoasă, caldă, de sfânta treime. Acoperită toată cu flori, zăcea o fetiţă în rochie albă de tul” pe care o cunoştea ,,nici icoane, nici lumânări” ( operatul logic, rejecţia, logica nihilistului…recurentă în textul argumentării la Dostoievski) căci a murit înnecată. Sub fereastră o grădină-restaurant…din copaci zburau până în odaie picături reci, era întuneric…În plină noapte răsunară lovituri de tun. ”Vise perverse cu fetiţe devenite dintr-odată femei stricate…La trezire, hainele ude,,Muştele…mişunau pe friptura neatinsă…O ceaţă deasă, lăptoasă învăluia oraşul…direcţia Malaia Neva, cărările umede, iarba umedă...Triste şi murdare îl priveau căsuţele.” Lângă o casă de piatră ,,scoase revolverul apăsă pe trăgaci…”
Apa şi focul.V.Cristea în Dicţionarul personajelor lui Dostoievski arată că Svidrigailov are oroare de apă, de umed, ba şi şoarecele ,,e un sol a umedului” pentru că umedul îl divulgă ca ,, un monstru marin ce aparţine stihiei apelor” şi moare de foc. Raskolnikov neputând găsi motivarea ultimă a crimei, negând teoria cu rolul mediului în faptele şi absolvirea de responsabilitate a individului, crininalului, terorizat de conştiinţă, sub influenţa Soniei, la prima lor întâlnire ea stătea în prag, mărturisi crima amintindu-şi de vorbele Soniei: ,, Du-te la răscruce de drumuri, închină-te în faţa oamenilor, sărută pământul faţă da care ai păcătuit şi spune cu glas tare…Sunt un ucigaş”. Să se arunce în apă! Nu, sinuciderea nu-i o soluţie la Dostoievski. Prin umilinţă şi suferinţă, iubind oamenii şi viaţa se poate salva, ca alţii pentru care ,,o rază de soare, pădurea neumblată, un şipoţel cu apa rece…” aveau sens în închisoare.” Se întrebă ,, Evanghelia, credinţa Soniei…,credinţa mea?”. Da, dar ,,viaţa cea nouă, trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism. Povestea regenerării….?! Poate nici într-o operă simbolistica elementelor naturale nu este atât de recurentă şi prezentă în scriitura autorului. Idiotul începe sub semnul aceloraşi toposuri ale spaţiului şi timpului care parcă prefigurează totul: ,,Într-un sfârşit de noiembrie, pe moină, un tren…se apropia cu viteză de Petersburg. Era umezeală şi ceaţă…compartimente de clasa a treia, toţi erau obosiţi, noaptea le îngreunase pleoapele, tuturor le intrase frigul în oase, toţi aveau feţele palide, de culoarea ceţii”. Prinţul Mîşkin petrecuseră trei ani, la tratament, într-un peisaj de vis, dar cu oameni trişti, Ia cunoştinţă cu societatea, familia generalului Epancin, cu trei fete, cu oraşul, iar după trei luni plecă şi la Moscova. Călătorise cu Rogojin şi-l vizitează: ,, Ajungând la intersecţia dintre Gorovaia şi Sadovaia, se miră singur de emoţia neobişnuită pe care o avea.O casă,.., începu să-i atragă atenţia. Casa era mare posomorâtă, fără nici o arhitectură, de culoare verde-murdar. Pe dinafară şi pe dinăuntru totul era neprimitor şi rece, jos dugheana unui zaraf.” Descrierea ne spune cine-i omul, un pătimaş, violent, fără cultură, e drept unele case sunt vechi, au gust, dar Petersburgul este ,,un oraş în care totul se schimbă atât de repede” iar noii îmbogăţiţi au bani, dar nu gust. Şi acum spaţiul interior: ,,deschise uşa, începu să urce treptele scării principale. Era o scară oribilă, de piatră, întunecoasă şi pereţii vopsiţi în roşu. Rogojin ,,În aceste trei luni, de când nu ne-am văzut te-am duşmănit în fiecare clipă.” Avem toate semnele, simbolurile, toposurile iminenţei crimei morţii. Amândoi erau sub fascinaţia demonică a Nastasiei Filippovna, ce triunghi amoros, da, dar ,, frumuseţea te poate pierde.” Locuinţa cu încăperi întunecoase ,,Într-un ungher” mama lui Rogojin, foarte bătrână. Altădată văzu într-una din ,,camerele acele sinistre” tabloul lui Hans Holbein cel Tânăr, Coborârea lui Hristos în mormânt, un Iisus ,,fără urmă de frumuseţe,.desfigurat, tumefiat îngrozitor umflat,” fără nici o şansă de înviere, Hristosul nihiliştilor. Mîşkin un înger cunoaşte oraşul, început de vară, hotelul ,,Balanţa”, o zi fără ploaie şi vânt, dar era încordat, era epileptic, şi înaintea crizei confundă chipurile oamenilor, locurile, prăvălia şi la geam ,,surprinse privirea lui Rogojin”. Se apropie criza, tristeţe, întuneric sufletesc ,, Mintea şi inima erau străbătute de o lumină neobişnuită.” Este aura crizei, totul se linişteşte ,,calm, armonie, frumuseţe superlativă. ” O clipă când timpu-i suspendat, realitatea însăşi, şi-n secunda de fericire nemărginită, ai viziuni, ca epilepticul Mahomed care ,,în clipa aceea a văzut toate lăcaşurile lui Allah.” Spaţiul, Grădina de Vară, stând pe o bancă ,,Grădina era pustie; ceva întunecat acoperi pentru o clipă soarele care asfinţea. Era zăduf şi se simţeau parcă semnele îndepărtate ale unei furtuni.” Se agăţa de amintiri, dar ,,gândul întunecat, ,,porni spre cartierul Petersburgaia Storona…pe splaiul Nevei…era aproape da casa pe care o căuta. Acum întunericul s-a împrăştiat,demonul a fost alungat”, vroia să-l întâlnească pe Rogojin. Demonul îi şoptise că Rogojin îl urmăreşte ,, ochii li s-au întâlnit.” În dreptul porţii, la intrarea din stradă a bolţii, în semiîntuneric” văzu un om.” Recurenţa aceloraşi cuvinte, toposuri la doar câteva pagini întăreşte, amplifică presentimentul tragediei ce va avea loc: ,, Sub aceeaşi poartă şi aşa întunecoasă, un nor de furutună veni şi înghiţi lumina înserării” parcă suntem în Shakespeare unde noaptea, întunericul, furtuna ameninţă. Mîşkin ,,se afla chiar în faţa porţii şi văzu deodată un om în profunzimea bolţii, în semiîntuneric.” L-a recunoscut, dădu buzna pe scară: ,,Această scară, ca toate clădirile vechi era din piatră, întunecoasă, îngustă, şi şerpuia în jurul unui stâlp gros de piatră. ” Este imperiul morţii: ,,Cei doi ochi de mai înainte, chiar ochii aceia, se întâlniră deodată în privirile lui.Apoi deodată, dinaintea lui se căscă o prăpastie: o lumină interioară neaşteptată răbufni în suflet.” Se declanşează criza, un urlet ,,ce l-a făcut pe Rogojin să încremenească pe loc şi astfel l-a salvat pe prinţ de lovitura cuţitului, care cădea asupra lui.” Cade..,,băltoacă de sânge!
Spaţiul,timpul, markerii lor: poarta, bolta, clipa sunt simboluri, proiecţii ale sufletului, stărilor subiective, dramei. În parc are şi o întâlnire cu Aglaia, pe care o iubeşte curat :,,Rătăci prin parcul întunecat. Ce ciudat! Ce ciudat!...în momente de bucurie se simţea trist, obosit, se aşeză pe o bancă, liniştea era adâncă. Nopatea era liniştită, caldă, luminoasă una dintre ,,nopţile albe” ale Petersbugului (s.n.), dar pe aleea unde se afla el, era întuneric aproape peste tot.” Va fi o întâlnire decisivă :ori, ori, logică tare, exclusivă, Aglaia sau Nastasia Filippovna?! Totul, oraşul, strada, parcul, bolta, casa, întunericul, căldura sau frigul, întunericul şi lumina, este încărcat de sufocare, tensiune, crimă, ca într-un roman gotic. Din nou acelaşi traseu spre casa lui Rogojin, toposul răului şi crimei, casa, ochii, tabloul cu Hristos semnificau asta. În casă: ,,draperia despărţea cabinetul de iatac. Draperia grea era coborâtă şi intrările închise. Dar în cameră era foarte întuneric ,,nopţile albe” ale Petersburgului, începuseră să se întunece. ” Draperia ne spune că: Acta est fabula! Ce scenă de teatru, de film? Rogojin îi povesteşte cu sânge rece cum a venit la el singură Nastasia Filippovna… Atrasă ca un fluture de noapte de lumină, de întuneric, de locul crimei. Cum a înfipt cuţitul în Nastasia Filippovna: ,,cuţitul i-a intrat cam la un verşok şi jumătate,poate chiar doi, sub sânul stâng, iar pe cămaşă a curs sânge. ” Rogojin, demonul bestial, primitiv, o brută fără cultură ştia că o poate avea a lui şi numai a lui, numai ucigând-o! Rogojin scoate ,,un pachet de cărţi de joc”, dar ,,Alea iacta est”. În întuneric îl privea pe Mîşkin cu ochii ficşi, râdea, bolborosea. Prinţul ,,întindea spre el mâna tremurândă şi atingea uşor capul, părul, le mângâia, începu şi el să tremure. O senzaţie cu totul nouă îi sfâşia inima cu o tristeţe nemărginită. Timpul se scurgea, începea să se crape de ziuă. Între timp se luminase de ziuă.” În vis prinţul fu ucis, muri. În realitate arăta cum era în Elveţia, un idiot. Dar în roman nu lipseşte nici focul. În scena de la Nastasia Filippovna unde se adună majoritatea eroilor romanului, la Sodoma şi Gomora. Nastasia Filippovna avea un pachet de o sută de mii de ruble de la Rogojin care vroia cu orice preţ să fie a lui, şi-l umileşte pe logodnicul Ganea care o şantaja cu o datorie: ,,Uite pachetul.Acum îl arunc în focul din şemineu.De îndată ce flăcările cuprind pachetul, scoate-l din foc, dar fără mănuşi, cu mâinile goale. ”Scenă tare! Proba focului îi împarte în două grupuri, sciziparitatea, dualitatea este în abisul fiinţei omului, fiecare reacţionează după cum este, căci cu ,,bani poţi cumpăra orice, şi talent”. Focul mistuie şi purifică lumea, cei din jur, lumea-i în delir: ,,Flăcările răbufnite din două bucăţi de lemn aproape că s-au stins, când pachetul căzuse pe ele, apăsându-le. Dar o flăcăruie albastră. În sfârşit o limbă de foc subţire, lungă, linse pachetul, flacăra se agăţă şi fugi în sus, deodată tot pahetul se aprinse în şemineu şi o vâlvătaie se avântă în sus. Un ah! Izbucni din toate piepturile.” Extraordinară imagine şi reacţie a celor prezenţi care parcă mureau în foc odată cu banii. Pân’la urmă pachetul va fi salvat. Răul nu moare!
Demonii este romanul care stă sub semnul parbolei Evanghelice cu demonii au ieşit din om şi-au intrat în oameni, al nihilismului şi terorii revoluţionare. Este triumful omului din subterană, ideolog, sufletulul omului este prea larg şi trebuie simplificat, conspirator, revoluţionar prin metodă: haos şi distrugere, crimă şi sânge. Stavroghin, prinţ, desfrânat, maculează copile, Matrioşa asistând rece la sinuciderea ei, urmărind ,,micul păianjen roşu” simbolul fatalităţii răului şi morţii, nu este capabil de iubire, este distant, rece. Astfel ,,Seara se lăsa. O muscă bâzâia în jurul meu…m-am apucat să urmăresc mişcările unui minuscul păianjen pe o frunză de muşcată…Am apropiat scaunul de fereastră…am deschis uşa şi m-am îndreptat spre magazie. M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am uitat printr-o crăpătură care era în partea de sus a uşii…Am privit îndelung prin crăpătură fiindcă era întuneric în magazia aceea. Nu era totuşi beznă totuşi; aşa că în cele din urmă am zărit ce voiam…”
Totul se desfăşoară sub semnul privirii,fereastra, uşa, crăpătura, deschidere şi trecere spre altă lume, spre eternitate.
M Bahtin în Problemele poeticii dostoievskiene afirmă că la Dostoievski cuvântul e punctul forte şi că utilizează menipeea ca gen, prin stil, personaje, imagini de carnaval, că totul este ,,un fel de dialog în prag”. Credem că logica dialogului, argumentului mânuită cu o voinţă de fier îl caracterizează, dar imaginile create prin toposuri sunt nodurile tari, artistic şi metafizic, copleşitoare, zguduitoare. Magazia este prin statutul ei eternitatea. Svidrigailov se-ntreba dacă nu cumva raiul este o magherniţă plină cu pânză de păianjen?! Ideolog confuz din care se desprind dublii, Şatov, un slavofil, Hristos, sufletul poporului rus, Rusia va salva lumea, Şigaliov cu despotismul elitist şi nihilistul Kirilov , adeptul sinuciderii logice şi a omului-Dumnezeu. Un,,vampir”, lumea, Liza, ,,un soare”, Lebeadkin, iar Şatov: ,,un fel de astru” toţi aceştia fragmente desprinse din el, el,, o planetă moartă, neînsufleţită acoperită de o calotă veşnică de gheaţă, după Romano Guardini (v. V.Cristea, Dicţonarul). Unii vedeau în el un Hamlet, prinţ, inteligenţă, răceală, ironie, văzând viermele în om. El stă sub semnului frigului. Locotenentul său, Piotr Verhovenski, fanatic, crud,, nihilist, terorist stă sub semnul focului. Nu acţionează, alţii o fac atribuindu-i /ghicindu-i intenţiile. Întâlnirile cu dublii săi le are noaptea, două capitolele din Partea a II a purtând titlul Noaptea. Verhovenski în dialog îi spune:,,nu mă fulgera cu privirea dumitale scânteietoare. De altfel, nici nu fulgeri, nici nu scânteiezi.” Noaptea îl vizitează pe Kirilov, pe Şatov, pe soţia lui Maria Lebeadkina, şi are dramatica confruntare cu Liza Tuşina care rămâne cu el în noaptea fatală. În acea noapte ocnaşul Fedka la comanda lui Verhovenski dă foc Lebeadkinilor, Mariei şi fratelui ei, şi astfel Stavroghin scapă de trecut, de ridicol. Îi era frică de ridicol? Oraşul este în flăcări şi asta după serbările şi matineul iniţiate de soţia guvernatorului. În timp ce societatea înaltă petrece şi discută la ,,Matineul literar” filosofie, ideologie, menirea artei, eternele teme şi discuţii, oraşul, lumea-i cuprinsă de flăcări. Guvernatorul găseşte uşor explicaţia: ,,E mâna nihiliştilor! E nihilism! Dacă arde ceva în flăcări, e nihilism!” Panică, şi,,din cauza unui vânt puternic, şi prin faptul că a fost pus în trei părţi focul se întinsese repede…în două locuri, ..al treilea focar…” Haos, mare busculadă, multă larmă, plângeau copii treziţi din somn şi urlau femeile. Vântul purta scântei şi tăciuni încinşi” simbolizând nihilismul revoluţionar ce aruncă lumea în aer. Ce mai: ,,Un foc mare în timpul nopţii produce întotdeauna o impresie excitantă şi înviorătoare” ca focul de artificii. Sau cum scrie undeva W. Faulkner despre un personaj din romanele sale (…): îi plăcea focul mai ales dacă vedea arzând şi un om în el.” Dostoievski, cronicarul G-v al întâmplărilor ,,Un incendiu adevărat” provoacă pe ,,lângă o impresie înviorătoare”, ,,groază şi un sentiment de primejdie, o oarecare comoţie cerebrală şi un fel de răscolire a unor instincte distructive, care, vai se ascund în sufletul fiecăruia, chiar şi în sufletul celui mai potolit slujbaş.” La Faulkner focul este expiere, ispăşire pentru depăşirea măsurii, hybrisul grec, pentru voinţa nemăsurată. La Dostoievski ţine de enigma naturii umane. Cifra trei, un declic mintal, folosită inconştient sau nu, cu o simbolistică ce marchează totul: măsoară tinpul, trei secunde, minute, zile, luni, ani, măsoară banii, trei mii de ruble, triunghiurile amoroase sunt marca iubirilor dostoievskiene, şi nici la un scriitor frecvenţa acestei cifre nu este atât de mare. Opera lui poate fi citită în cheia simbolică a lui,,trei”. La Shakespeare cifra trei joacă un rol recurent şi esenţial: trei vrăjitoare, trei soldaţi, trei nobili, trei ucigaşi şi triunghiul amoros din comedii şi sonete. La Nietzsche, Zarathustra meditează într-o peşteră trei zile, vorbeşte de cele trei rele.
În Demonii ,,Organizaţii secrete…Rusia acoperită de o reţea infinită de noduri…grupuri de acţiune de cinci membrii…prozeliţi să provoace prin sate confuzii şi nedumeriri…o lipsă de încredere totală în orice ar fi, şi…recurgând la incendieri să arunce ţara în stare de exasperare!” interpretează Şigaliov intenţiile lui Verhovenski. Liza bănuia, dar nu-i venea să creadă, că-i vinovat şi Stavroghin, aleargă la faţa locului să se convingă şi-i recunoscută ,,E iubita lui Stavroghin!”, cade lovită şi ,,se formă un cerc în jurul ei.” Ciudat, alţii plătesc pentru Stavroghin. Verhovenski cu haita va organiza uciderea lui Şatov. A trădat ! Cadavrul este adus în parc, aruncat la lumina felinarul într-un heleşteu cu apă şi ierburi.” Şi asta s-a hotărât căci ,,Sunteţi chemaţi să înnoiţi o cauză anemiată şi pe cale să mucegăiască, să aveţi în faţă imaginea aceasta…paşii…a distruge statul şi morala lui.” proclamă Verhovenski în faţa cadavrului lui Şatov. Sângele vrea sânge, Shakepeare în Macbeth. Urmează Kirilov care vrea să-şi afirme voinţa absolut liberă, suverană ,, Dacă D-zeu nu există, atunci eu sunt D-zeu.” Pentru sinucidere demonstrez că înving frica de moarte şi că sunt omul-Dumnezeu. Nietzsche spunea că numai cine îl ucide pe Hristos în el are voinţă. Supraom?! Verhovenski îl asistă pe Kirilov de fapt îl forţează să pună în aplicare concluzia logică. Greu pentru că omul, viaţa din el se opune. Se împuşcă cu revolverul. Totul s-a întâmplat noaptea.
Cu Demonii coborâm în întunericul, în noaptea fiinţei, care-i în om. Stavroghin e de negăsit. Dostoievski nu-l iartă şi, din nou recurenţa simbolurilor, toposurilor. Varvara Petrovna, mama lui, şi Daşa, iubita ,,Urcară scara care ducea la mezanin. Aici erau erau trei camere…” Nu era, dar ,,uşiţa mansardei acum fusese dată la perete. Trebuia să urci acolo sus aproape pe sub acoperiş pe o scară de lemn înaltă, foarte îngustă, foarte abruptă.” Ca şi-n locul unde stătea Rogojin, un labirint complicat, spiralat, periculos, dar acum subterana, eternitatea era sus. ,,Era o mică încăpere. Cetăţeanul cantonului Uri (un loc din Elveţia, un orăşel în munţi unde vroia să se retragă cu Daşa…n.n.) atârna spânzurat chiar în spatele uşii. Şnurul rezistent de mătase, atârna spânzurat.” A căzut de sus, din nobilime, s-a ridicat cu şnurul, jos de tot!
Fraţii Karamazov este romanul în care ideile devoră oamenii, sau oamenii sunt patimi şi idei. Elementele, forţele naturii, oraşul, străzile ca topos-uri joacă un rol secundar. Dimitri Karamazov mărturiseşte mezinului Aleoşa: ,,Mi-au fost dragi şidesfrâul, şi ticăloşia lui. Îmi plăcea cruzimea. Nu sunt oare o ploşniţă, o ligioană veninoasă?”. Omul este atras de haos, de mocirlă, de prăpastie, apoi recitând din Schiller: ,,Îngerii de cer au parte / Viermele de desfătări.” Afirmă: ,,Eu, frăţioare, eu sunt viermele acesta. Noi, toţi, Karamazovii, suntem la fel, şi în sufletul tău, îngere, viemele ăsta trăieşte şi e sortit să dezlănţuie adevărate furtuni. ” Shakespeare în Hamlet foloseşte ,şoarecele” ca metaforă :,,lumea-i o cuşcă de şoareci”, a viermelui, ba chiar în comedie, metafora viemelui. Răsplată după răsplată. Omul, crede Mitea, este o taină, o enigmă, are sufletul prea larg: ,,Dracu să înţeleagă! Acolo unde mintea vede ruşine, inima descoperă frumosul. Frumosul!” În unii ce zace Sodoma şi Gomora, dar îşi întorc faţa spre Madona Sixtină, dar pentru cei mai mulţi oameni frumosul este Sodoma. Frumosul! Aici se dă lupta dintre diavol şi Dumnezeu, iar câmpul de bătălie e sufletul omului.” Noaptea este toposul întâmplărilor grave: Feodor Pavlovici Karamazov o violează pe Liza Smerdeaşcia, nebuna satului într-o ,,noapte caldă de septembrie ( căldura, arşiţa declanşează crima…n.n.)” pe o ,,ulicioară,la capătul ei un podeţ aruncat peste o băltoacă puturoasă.” Din nou şi-n acest roman zăpada, ninsoarea sunt prezente în zborul saniei cu Dimitri Karamazov la Mokroe după Gruşenka. Întunericul, noaptea marchează vizita lui Dimitri la Samsonov, negustorul zgârcit, banul, şi libidinos , desfrâul senzual, şi tot noaptea un alt senzual Feodor Karamazov, tatăl lui Dimitri o aşteaptă, o vede, halucinaţii, pe Gruşenka. Noaptea Mitea se ceartă şi-l loveşte pe tatăl său, bani şi gelozie, iar Smerdeakov, fiul nelegitim comite paricidul căci: ,,Dacă Dumnzeu nu există, totul este permis!” Ivan Karamazov stă şi el sub semnul nopţii. Are trei întrevederi cu Smerdeakov noaptea cu clar de lună. În a treia ,, se atârni din nou vânt uscat şi tăios,…,dimineaţa începu să ningă mărunt şi des. Pulberea de zăpadă cădea pe pământul îngheţat, unde vântul o răscolea, curând începu să viscolească în toată puterea cuvântului. Smerdeakov locuia într-o mahala. ” Dostoievski îi ironiza pe monomani, dar recurenţa aceloraşi idei, imagini, simboluri ,, toposuri, dar mai ales a cifrei trei te duce cu gândul la ceva dincolo de poetică, stilistică, metafizică, el spunea că-i ,,cusut în filosofie”, dincolo de mistică, de psihiatric, personaliate compulsivă, inconştient. Smerdeakov îi povesteşte cum noaptea, iarnă, zăpadă, l-a găsit pe Grigori, sluga bătrânului, în sânge, lovit de Mitea, gelozie şi bani, şi atunci ,,a bătut la uşă, a înşfăcat de pe masă ghiuleaua de fier de trei funţi, l-am pocnit în creştet. A treia oară i s-a sfărâmat ţeasta şi ,,s-a răsturnat pe spate, cu burta în sus, într-un lac de sânge. ” Dezlegarea i-a dat-o chiar el, Ivan: ,,Dacă nu există nemurirea, atunci totu-i permis!” De altfel atât Dimitri cât şi Ivan doreau moartea tatălui lor, răul senzual, desfrânat, lacom, violent, zgârcit, materie, viaţă fără Dumnezeu. Smerdeakov se va sinucide. Ivan are în acea noapte ,,vedenia” dublului să, diavolul. Nu ştie dacă-i halucinaţie, duh sau realitate. Musafirul bine îmbrăcat, un gentleman, el însuşi. Dimitri Karamazov, Mitea plin de sânge zboară la Mokroe unde Gruşenka era cu primul ei seducător, polonezul. Acolo se face lumină. Se face târgul, în prag, trei mii de ruble pentru ca polonezul să renunţe la Gruşenka. Cifra asta este suveica romanului: trei mii îi dă Mitea Katerinei Ivanovna să-şi salveze tatăl, trei mii îi datora acum el ei, trei mii îi cere lui taică-său. Mitea ,,îşi simţea fruntea cuprinsă de flăcări.Gândurile-i răzleţe se adunară brusc, şi toate senzaţiile se contopiră, învăluindu-l într-o lumină orbitoare. Cumplită, cutremurătoare lumină!” Totu-i pe muchie de cuţit: ,,A fi sau a nu fi?” Dilemă existenţială: ,,Dacă-i vorba să-mi trag un glonţ în cap acum cred că-i momentu!” Gruşenka visează cum ,,plecasem la drum cu sania…zăpada sclipea…Ştii cum scânteiază omătul într-o noapte cu lună…” Şi ,,o rază de speranţă licărea în beznă. Fiindcă a lui era, a lui pentru vecie! Un ceas, o clipă de dragoste în braţele ei nu merit, oare, să fie plătită cu viaţa, chiar dacă ar fi să îndur toate chinurile ruşinii?” Parcă-i Desdemona care îl imploră pe Othello:,,Un ceas, un singur ceas!” Acum faţa lor era plină de lumină. Lumină din interior, din iubire. Balzac scrie în Eugenie Gandet,,Iubirea este a doua noastră schimbare la faţă”. Da, dar el va plăti, este acuzat de paricid. Plăteşte nu pentru că a ucis, ci pentru gândul de a-l ucide, în abjecţie simţea nevoia de ceva mai înalt: ,,Sufletul meu este însetat de lumină!” Acceptă pedeapsa, suferinţa, căinţa. ,,Sunt vinovat în faţa tuturor oamenilor.” Jung spunea că ,,Nostalgia luminii e nostalgia conştiinţei.”El iubea copiii. Copiii sunt singurele fiinţe pure şi inocente la Dostoievski. Procurorul, morala, societatea: ,,El ţi-a dat viaţă, el sânge din sângele lui şi, deci eşti dator să-l iubeşti.” El, adolescentul:,,Dar, oare, el m-a iubit atunci când mi-a dat viaţă?”
Am început cu ,,nopţile albe” şi,,bolta înstelată”, romantic, apoi am ,coborât” în abisul tenebros al omului cu toposurile atât de recurente şi definitorii pentru încrâncenarea stilului dostoievskian, polifonic, dar parcă personajele sale sunt idei, vehicule ale ideilor, ba chiar devorate de idei. Tolstoi spunea că tiradele lor exprimă în acelaşi limbaj obsesiile lui Dostoievski. Prin Raskolnikov Dostoievski crede că prin căinţă, suferinţă, iubire, toate izvorâte din inimă, se naşte un alt om. Mitea are ceva renascentist, ca Pascal, omul vierme şi înger, romantic, luminos, sublim, căci iubeşte viaţa, omul, copiii, pe Gruşenka, lumina odăjdiilor căci ,,Cum aş putea să trăiesc acolo, sub pământ, fără Dumnezeu, dacă Dumnezeu va fi izgonit de pe suprafaţa pământului, noi îl vom făuri sub pământ! Un ocnaş poate şi mai puţin să trăiască fără Dumnezeu decât un om liber! Şi atunci noi vieţuitorii din subterane, vom înălţa din adâncul pământului un imn tragic lui Dumnezeu, în mâna căruia se află bucuria! Slavă lui Dumnezeu şi bucuriei sale! Îl iubesc.” Sună umanist, un umanism hristic totuşi la Dostoievski, sună ca la Schiller, Bethoven, Simfonia a IX a, ba chiar ca metafora lui Nietzsche: Supraomul este asemenea unui copac, care cu cât îşi înfige mai adânc rădăcinile în pământ, cu atât se înalţă (îşi înalţă coroana spre) mai sus spre soare. La Nietzsche ,,Dumnezeu a murit. Tablele de legi s-au sfărâmat.”
La Dostoievski se simte fondul şi fiorul creştin, hristic.. Deşi se spune că nu era convins de nemurire opera sa este viaţă, patimă, căinţă, suferinţă, umilinţă, compasiune, ispăşire, este ca o Spovedanie. Prefacerea, salvarea, trebuie să vină din interior, din inimă lumina, credinţa: Iubirea întru Hristos. Textele sale pot fi puse după Evanghelii şi Sfinţii Părinţi afirmă N. Steinhardt în Jurnalul fericirii. ,,Suferinţa duce la smerenie, iar lângă smerenie stau căinţa şi credinţa!
Prof.Vasile Al. Rus
