130 de ani de la încetarea din viaţă a lui Dostoievski, 29 ianuarie, stil vechi, 9 februarie stil nou. Copilăria şi adolescenţa în opera lui Dostoievski Copilul este un topos central atât în publicistica cât şi în opera lui Dostoievski. În Jurnal de scriitor autorul îşi expune explicit pedologia şi pedagogia sa, cea ce va fi obiectivat, reprezentat, încorporat în personajele operei sale. Mai întâi copii sunt aleşi de Iisus, prin ei vorbeşte El. Apoi ei ştiu apriori ce-i binele şi răul, sau despre Dumnezeu, la cinci-şase ani, ceea ce nu poate dobândi numai prin instruire ştiinţifică sau ,,după raţă”. Desigur nu,,cunoaşte fapte despre D-zeu” dar înţelege cam cât poţi şti tu ca adult?! Surprinzător ei ştiu că ,, sunt mai răi ca toţi” şi acest lucru vine nu neapărat că ,,Omul e de la natură un tiran” ci datorită faptului că au fost privaţi,,de familie şi de fericirea de a cunoaşte părinţii.” Dar nici familia nu-i totul căci în multe familii sărăcie , mizerie, se adaugă lenea, indolenţa şi nepriceperea părinţilor. Exemplul tatălui se transmite copilului, ca fumatul, vocabularul, bătaia…Deci imitaţia, învăţarea prin observare, întărirea negativă, bâta, ideile lui G.Tarde-legea imitaţiei, Watson, Skinner, behaviorismul cu paradigma stimul-răspuns, Bandura, neobehaviorismul sau behaviorismul social. Bătaia este cel mai grav lucru, în Rusia, în educaţia copiilor în special, ideea primitivă:,,copilul-un biftec de sânge”, dar,,varga este produsul lenei părinţilor” a egoismului şi bestialităţii lor. Se adaugă caracterul,, întâmplător a familiei ruseşti”, dezordinea, dezmembrarea, moartea părinţilor, sau abandonarea, plasarea copiilor în grija unor persoane înrudite sau străine. Şi şcoala cu multe informaţii inutile, plictisitoare, metodele profesorilor, din nou bătaia strică copilul:,,Tot ce s-ar putea obţine muncă, dragoste…prin raţiune, explicaţie, povaţă, răbdare, educaţie şi exemplu personal….se obţine cu varga.”. Lipsa de iubire, bătaia, nedreptăţile faţă de copii, fac ca ei să se înstrăineze de părinţi, ba chiar să se înrăiască:,,Inimii de copil îi e greu,…,foarte greu să se rupă de cei pe care îi iubeşte, dar, dacă se rupe, ia naştere un cinism, teribil…” Nevoile şi grijile se-ntipăresc în mintea copiilor, astăzi teoria imprintig-ului şi a rolului mediului în modelarea personalităţii. Dostoievki propune un experiment mental, un exerciţiu de imaginaţie:,,...închipuiţi-vă pe fiul dvs. în viitor, să zicem la vârsta de treizeci de ani, şi gândiţi-vă cu câtă repulsie şi ură şi dispreţ îşi aminteşte de acest episod ( bătaia, nedreptatea…n.n.) din viaţa lui….Nu încape îndoială că nu-l va uita până la moarte. Nu va ierta, îşi va urî amintirile, copilăria, îşi va blestema cuibul părintesc…” Şi totuşi lucrurile sunt complicate căci el însuşi dă exemplul unei fetiţe ce stătea tristă lângă mama…spunând că a fost bună. Cei din jur îi spun că a fost rea pentru că o bătea. Urmarea, de câteva ori fetiţa spunea că mama ei ,,a fost rea.2 N-a durat că din nou spunea că,, a fost bună”. Pentru vârsta ei magică, fantastică mama şi lumea nu puteau fi decât bune! ,,Numai cu dragoste vom câştiga inima copiilor”- iată condiţionarea afectivă, gratularea necondiţionată cu calorii afective la mare preţ azi în teoria dezvoltării şi psihologia educaţiei, dezvoltarea emotivă fiind considerată baza dezvoltării fizice, cognitive şi sociale spun psihanaliştii, Winnicott. Crezul lui Dostoievski:,, Iubirea este atât de puternică încât ne transformă pe noi înşine…Numai cu dragoste vom câştiga inima copiilor noştri, şi nu doar cu dreptul natural pe care-l avem asupra lor…Dacă încetăm să ne iubim copii, atunci pe cine mai putem iubi şi ce se va întâmpla cu noi înşine. Amintiţi-vă şi faptul că numai pentru copii şi pentru căpşoarele lor aurii Mântuitorul nostru ne-a promis să scurteze anii şi vremurile.”În plus se va realiza mai repede transformarea societăţii! Surprinzător este că Dostoievski aprecia copii proactivi, care în viitor , zice el, ,vor îngroşa rândurile mediocrităţilor lipsite de talent”. Idee discutabilă? Pe când,,copii dotaţi sunt mai rezervaţi şi, dacă sunt veseli din fire, atunci caută să comande celorlalţi” Devin tirani?!. El critică abuzul de facilităţi, de jocuri şi jucării:,,Toată pedagogia actuală ( O, cât de actuală este ideea…!) nu este preocupată decât de înlesniri. Uneori facilităţile însemnă nu educaţie ci, dimpotrivă, tâmpire.” Şi continuă: ,,două-trei impresii trăite prin efort propriu îl vor iniţia mai mult în viaţă decât şcoala cea mai simplificată, din care, fără excepţie, copilul nu iese nici laie, nici bălaie, nici bum, nici rău..” El este nu pentru casele de copii, vezi hospitalismul…, ci pentru ,,Grădină” unde copilul simte pământul şi,, Pământul e totul”, nu caldarâmul. Pământul, natura, roadele, florile, obştea, să stea la baza educaţiei copiilor, a celor sărmani şi orfani.
În Adolescentul, Arkadi Dolgoruki, deşi în formare şi având ideal, să fie un Rothschild, crede că ,,Un copil care râde plin de voioşie este o rază de lumină din rai, o viziune a viitorului, când omul va deveni la fel de pur şi de spontan ca un copil”. Copilul este un lucru sfânt la Dostoievski şi macularea copilăriei ceva de neiertat. În Fraţii Karamazov cei trei fraţi sunt atât de deosebiţi: Dimitri, forţă dionisiacă şi romantic, iubitor de sublim; Ivan rece, ateu, iar Aleoşa un suflet inocent, bun, nu poate urî! Au însă comună o dragoste neţărmuită pentru copii. Aleoşa este întruchipare inocenţei, lucru recunoscut şi de Rakitin, omul fără principii ,,Tu, Aleoşka, eşti atât de blând, ca un sfânt”, Ivan Karamazov, ateul îl respinge pe Dumnezeu pentru că în creaţia lui ,,o lighioană înghite pe alta”, şi Dumnezeu admite bătaia şi suferinţa copiilor: ,,Copii chiar dacă ai tot timpul lângă tine, chiar dacă-s nespălaţi şi urâţi (deşi mi se pare că nu există copii urâţi) dar de ce să sufere pentru păcatele părinţilor lor conform Bibliei?! Exemplu ,,un domn cu şcoală, intelectual…care îşi bate sistematic copila, o fetiţă de şapte anişori, biciuind-o cu nuiele…” Alt caz a unui copil ce azvârle în joacă cu o piatră în câinele unui general şi care îl omoară în bătăi. Eu, zice Ivan, iubesc din toată inima copiii”şi, pentru armonia lumii ,,nu merită nici o lacrimă vărsată de bietul copilaş” iar mama nu poate îmbrăţişa călăul mărturisind: ,,Drept eşti tu, Doamne”. Dimitri deşi este un senzual desfrânat şi violent, vroia să-şi ucidă tatăl şi afirmă că este ,,un vierme, o ploşniţă, o lighioană”, totuşi ,,Pentru el pentru ,,copchilaş”am să mă duc la ocnă.
Părintele Zosima îi spune la Aleoşa ,,Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci ei sunt fără prihană, ca îngerii din cer, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel ce umileşte un prunc!” Copiii sunt întruchiparea purităţii, inocenţei, sfinţeniei şi sunt lipsiţi de apărare, iar când este vorba despre ei textul lui Dostoievski este vorba fie de iubire tandră, teandrică, fie de biciuire necruţătoare a oamenilor, demoni ce chinuie copiii din frustare, plăcere, porniri sadice.
Copilăria este vârsta magică când totul, lucrurile şi oamenii apar într-o altă lumină. Dostoievski lăuda Copilăria, AdolescenţaTinereţea lui Lev Tolstoi , pentru modul cum a surprins lumea copilului şi adolescentului. Pentru Netoşka din Netoşka Nezanova ,,nu se putea ca închipuirea mea să nu transforme totul după tiparul ei, pomenindu-mă dintr-o dată într-o lume fantastică. În jurul meu toate îmbrăcau veşmântul basmului fermecat.” Povestea de tatăl său, pe care îl iubea nespus, îl credea un mare artist până într-o zi când realizează cu amărăciune că regele-i gol. Mama lui Nelli din Umiliţi şi obidiţi, povestea fetiţei despre fericirea din casa bunicului ei şi ,,Cum îi cânta ea la pian şi-i citea cărţi seara, iar bunicul o săruta şi-i făcea cadouri..” Nelli îşi aminteşte de când părinţii erau împreună în străinătate şi călătoreau într-o lume cu vitrine şi lumini, totul era feeric. Până şi pentru ambiţiosul Arkadi Dolgoruki imaginea mamei şi a locului unde a crescut până la şase ani, a rămas vie deşi maică-sa a fost să-l vadă doar de trei ori: ,,N-aş putea spune că mi-aduc aminte, sau că ştiu ceva precis, mi-a rămas însă pentru toată viaţa în inimă chipul dumitale şi sentimentul că eşti mama mea. Din timpul petrecut la sat îmi aduc aminte ca prin vis… Mai ales văd copacii uriaşi din jurul casei, nişte tei,…,lumina puternică a soarelui pătrunzând prin ferestrele larg deschise, grădiniţa cu flori, o potecă, iar despre dumneata mamă, am păstrat o singură amintire limpede: clipa când m-ai ridicat în braţe ca să primesc împărtăşania şi să sărut potirul… în biserică, vara, şi-un porumbel a trecut în zbor”.
Copiii sunt marcaţi de anumite experienţe şi imagini din copilărie, deşi până la cinci ani este o perioadă de amnezie infantilă, de părinţii lor, în special chipul mamei care prin imprinting rămâne pentru toată viaţa arhetipul fericirii şi paradisului. Această imagine are ceva autobiografic: absenţa tatălui, un dur, mama ca simbol al protecţiei, clipa luării în braţe, împărtăşania, cuminecarea, ca prezenţă a lui Iisus.
Biografii, L.Grossman, Titanul, T. Enko, Viaţa intimă a lui Dostoievski, alte surse…vorbesc de firea agresivă şi senzuală a tatălui lui Dostoievski, de gelozia lui, umilinţa mamei. Mama blondă, fire veselă, bună şi tandră, cu multă feminitate şi gingăşie, moare în 1837 după ce îşi i-a rămas bun de la copii. În 1838 într-o scrisoare mărturisea: ,, Visurile mele m-au părăsit şi minunatele mele arabescuri şi-au pierdut aureola”. Tatăl tiran, un afemeiat, îi plăceau fetele, moare ucis de ţărani. Freud şi ulterior alţi psihanalişti au vorbit despre compexul Oedip, revolta fiului inhibată şi sexualitatea reprimată care se manifestă în practici derivate şi sublimate: revolta împotriva ţarului, substitutul tatălui, practici masturbatorii, jocul de cărţi, care se reflectă în eroii săi egoişti şi sadici, în violul fetiţelor, frecvent în romanele lui, pedofile şi desfrâu, dar mai ales prin paricidul lui Smerdeakov din Fraţii Karamazov. De acest clişeu psihanalitic s-a abuzat până la macularea imaginii autorului. În schimb imaginea mamei rămâne în extazul în faţa Maonei Sixtine: frumuseţea va salva lumea, în umilirea multor eroine tinere şi mai ales în Sonia, prostituata fără trup (V. Cristea, Dicţionarul personajelor dostoievskiene), o Maria Magdalena, icoana suferinţei,umilinţei, compasiunii, iubirii şi salvării. Spuneam de acea imagine cu împărtăşania şi porumbelul care este poate amintirea cuvântului Evangheliei ce picura în sufletul lui când, ce se citea în casa lor. În schimb copilăria majorităţii eroilor este tarată de nişa ecologică şi influenţele ce i-au marcat, de absenţa căldurii cuibului familiei, moartea părinţilor, divorţ, certuri şi bătăi, plasarea copiilor pe la rude, terţe persoane, agresivitate şi abuz sexual, în multe cazuri şi sărăcie, mizerie. Primii ani de viaţă, mediul în care cresc copii, gratificarea lor afectivă şi socială sunt factori hotărâtori pentru dezvoltarea personalităţi lor, complexe şi nevroze, echilibru sau devianţă psihică şi comportamentală, Freud, Winnicott, Melanie Klein, Leo Spitz. După mine pagini întregi din Dostoievski fac cât un tratat bun de psihologia dezvotării.
În Umiliţi şi obidiţi adolescenţii cunosc prietenia, iubirea, cizele. Ivan Petrovici, Vanea o iubeşte pe Nataşa, care însă îl iubeşte pe Alioşa. Alioşa este atras şi de Katia. Se formează un paralelogram între cei patru. Alioşa o desparte pe Nataşa de părinţi, provocând suferinţa lor. El, fire moale pendulează între Katia, nobilă, cultă şi Nataşa într-un du-te vino, la fiecare lăudând calităţile celeilalte sentimentele lor şi tensunile produse se oglindesc în sufletul lui Ivan Vanea: ,,Nataşa simţise instinctiv că-i va fi stăpână, regină. Adulmeca voluptatea da a-l iubi fără preget şi de a-l chinui până la durere. Dar şi în ochii lui scânteiau dragoste; Alioşa o sorbea din ochi într-un nesfârşit extaz. Transfigurată…o privire triumfătoare. În clipa aceea îşi uitase totul: părinţii, plecarea de acasă, bănuielile ei…Era fericită.” O imagine extraordinară a împlinirii şi triumfului prin iubire. Vanea este cronicar şi narator şi în Petersburgul premediatat, noaptea, pătruns de o groază mistică, raţiunea se simte inutilă, se dedublează, şi-l vede pe bătrânul Smith care tocmai murise! Se inserează o altă poveste, a Elenei, Nelli, care bătea străzile. Tatăl, prinţul Valkovski, a sedus-o pe maică-sa, după care au călătorit în străinătate, dar apoi a părăsit-o. Tatăl mamei lui Nelli, bătrânul Smith, le primeşte, sunt fericite dar apoi le alungă. Sărăcie, frig, locuiesc într-o subterană, visând ca bătrânul să le cheme înapoi. Vanea îl întâlneşte pe prinţ care era un senzual pervers, un hedonist, ce vedea în femei sursă de plăcere voluptoasă. Prinţul este un decăzut demonic:,,Totul e făcut pentru mine şi lumea există numai pentru mine”.Solipsism curat. Valkovski exponent al nobilimii decăzute, desfrânat şi plictisit de viaţă continuuă: ,,Tânjiţi după idealuri, după virtuţi,viaţa este o afacere negustorească. N-am avut niciodată mustrări de conştiinţă.” Şi enunţul cel mai cinic cu putinţă care taie orice ideal şi speranţă pentru un adolescent:,,Lumea întreagă ar putea să se prăbuşească, noi o să ieşim la suprafaţă ca untul în apă. Noi într-adevăr, suntem de o vitalitate fenomenală”. Câtă dreptate a avut! Sună ca o profeţie! Îi vedem astăzi. Ei sunt la suprafaţă! O vrea pe Natalia şi fiul, Alioşa să se căsătorească cu Katia! Nu o va avea. Nataşa va suferi şi se va consola în prietenia cu Vanea. Vanea este pătruns de milă, o iubeşte pe Nataşa, este pătruns de grijă pentru ea, dar şi disperat. Manifestă compasiune pentru părinţii ei şi încearcă să le aline durerea, iar pentru Nelli se jertfeşte ca un copil (I.Mânzat, Psihologia creştină a adâncurilor). O ia acasă la el pe Nelli şi ascultă povestea unei femei părăsite de iubit, tată, ajunsă la disperare, cu un copil pe străzile reci şi murdare ale Petersburgului. Apoi cum fetiţa îl ruga pe bătrân să le primească, sau măcar să-i dea ultima iertare mamei bolnave de moarte. O duce pe Nelli la părinţii Nataşei ca să-i consoleze. Între timp jocul dublu a lui Alioşa: ,,Nataşa, îngerul meu…cum poţi tu să gândeşti că eu aş fi în stare să te las!” Katia mai matură, un copil gânditor, un copil convins, cu principii bine conturate, intraseră în contact cu viaţa”. Dedublarea aceasta naivă, copil şi femeie rezonabilă, Nataşa presimţea că ,Alioşa nu se va mai întoarce niciodată la dânsa şi că aşa trebuie să se întâmple (s.n..)”. Cele două adolescente se-ntâlnesc. Nataşa avea în ea ceva demonic: ,,El a fost al meu, am avut dorinţa nestăvilită să-mi aparţină, să fie al meu…Îl iubeam, ca şi cum mi-ar fi milă de el.” În privire ea citi însă natura lui: ,,Ori de câte ori îi priveam…mă simţeam adânc răscolită; o asemenea expresie a feţei nu are nimeni, iar râsul lui îmi da fiori…”
Ideea lui Dostoievski e că ochii şi râsul omului exprimă firea. Nelli se şi îndrăgosteşte de bunul Vanea, se-mbolnăveşte, faţa i se schimbă, moare! Sărăcia, deprivarea adusă de suferinţele mamei, lipsa părinţilor şi a căldurii familiei i-au fost fatale. Nu iartă! Sentinţa rostită în clipa morţii este pe măsură depravării prinţului Valkovski ce nu numai că le-a abandonat, dar în prezentul acţiunii ştie de soarta lor, şi nu-i pasă?!Testamentul ei este testamentul mamei:,Îl bletem. Uite, Vanea, aşa, îl blestem şi eu” Ochi pentru ochi! Copii nu iartă! Şi bine fac!
Să luăm demonii. Raskolnikov, născut în provincie, complex de inferioritate, orfan de tată, sărac, iubindu-le pe mama sa, Pulheria, o fire moale, dar care-l iubea până la exaltare, îl idolatriza, şi pe sora sa, Dunia, o personalitate puternică. Din acest complex de factori se configurează delirul de grandoare, un articol în care susţine că responsabilitatea pentru crimă revine individului nu mediului, paranoia sa: se vrea Napoleon, Solon, un om care să mişte istoria după principiul: ,,un singur lucru rău şi o sută de fapte bune” cum afirmă, dublul său, Svidrigailov. Interpretările de natură pshinalitică văd în megalomania lui Rakolnikov de a fi Napoleon proiecţia tatălui ideal, substitut a celui mort. Ideea lui: pentru oamenii superiori este permisă crima, vezi istoria, ca apoi să facă fapte bune. Visul cum copil fiind se revoltă împotriva unor mujici ce băteau o mârţoagă reprezintă un marcaj simbolic. Copilul din el încă n-a murit! Înfăţişarea lui descrisă în oglindă de Razumihin este de astenic: ,, blond, mândru, ipohondru, uneori tăcut, nu ascultă ce i se spune” schizotim; Kretschmer, atins de dezgust, plictiseală, tristeţe, reverie; contradictoriu şi rupt de realitate. Comite crima dar nu va găsi motivul, raţiunea inutilă, se prăbuşeşte. Salvarea vine de la Sonia care deşi prostituată, are sufletul pur, este aleasă: citea Evanhgelia şi chipul ei se transfigura: ,,prostituată fără trup.” Cauza răului este în noi, admitea asta, diavolul din noi, îi spune Sonia, nu recunoştea. Mândria, orgoliul nemăsurat! Fără tată, sărac, credea că are dreptul să se ridice. Complxeul de inferioritate se supracompensează prin delirul de grandoare: ,Ştiam că acela are putere, acela domneşte peste ceilalţi! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor, am înţeles,..,că puterea nu se dă decât aceluia care îndrăzneşte să se aplece să o ridice…Şi eu…eu am vrut să cutez, şi am ucis…M-am ucis pe mine!.” Dar vai ,,ştiu că mă îndemna diavolul…m-am dus să încerc… Sunt un păduche, un păduche estetic, şi se aruncă la picioarele ei. S-a produs abreacţia, bolnavul îşi dă seama de adevăr, cauza răului. Evanghelic, din sămânţa care putrezeşte va răsări o alta...Asumându-şi vina, umilinţa şi suferinţa va fi un om nou prin credinţă şi iubire. Svidrigaillov, dublul său, enigmatic, nobil ca origine, cu privire de fiară, nici bun, nici rău, rece-pătimaş, stă sub semnul umedului: apa, şoarecele. Un schizofrenic, minte cu sinceritate, spune ce-i convine, V. Marinov, Figuri ale crimei la Dostoievski, are halucinaţii, vede strigoi, un senzual pervers care corupe minore, poartă pe conştiinţă două morţi, o fetiţă surdo-mută violată de el ce se sinucide şi soţia lui Marfa Petrovna, otrăvită. Se logodeşte cu o fetiţă, visează copile, sărutări, copile care apoi se metamorfozează în cochete prostituate, groteşti sau le vede în sicriu. El este funciar pervers: ,,Desfrâul acesta are cel puţin ceva statornic, ceva întemeiat pe firea omului,..,ceva care stăruie ca un tăciune aprins, ceva care te arde, un foc pe care multă vreme, chiar nu-l poţi stinge”. Freud considera că este libidoul, sexualitatea, erosul sunt amorale, principiul plăcerii stă la baza vieţii şi fericirii. O lume maculată, infectată de voluptatea perversă a adulţilor. Svidrigailov neîntâlnind iubirea după care tânjea din copilărie, cu ce preţ, corupe minore, iar ultimul vis este tot cu o fetiţă ce s-a sinucis, aşezată într-un sicriu, înconjurată de flori. Paradisul are moartea în el. El este viermele! Se sinucide trăgându-şi un glonde în cap. Nastasia Filippovna este cel mai puternic personaj feminin la Dostoievski, plină de vitalitate, orgolioasă, duală, inocentă prin origine, demonică prin comportament, plină de mândrie, dar şi de umilinţă. Răul provine la Dostoievski din sciziparitatea sinelui, din dedublarea lui. Femeia a cunoscut umilinţa, şi umileşte bărbaţii căci domină ,,personalitatea exaltată: pasională, orgolioasă, impulsivă, iritabilă, labilă, vulnerabilă psihic. Copilăria explică totul, sau cel puţin acest mit funcţionează. A devenit o găselniţă psihologică şi pedagogică, culturală chiar, de a căuta cauzele comportamentelor deviante în copilărie, în experienţele, influenţele, fixaţiile, complexele copilului, mai ales în abuzurile şi violenţele exercitate asupra lui. Aceasta s-a substituit mitului moral a celor şapte ani de-acasă. Tatăl Nastasiei Filippovna, Baraşkov era aristocrat, ofiţer în retragere şi după ipoteci şi datorii reuşeşte să-şi salveze mica gospodărie. Colac peste pupăză starostele îl anunţă că ,,totul a ars” şi că ,, a binevoit să ardă şi soţia, şi copiii, iar copiii au rămas întregi.”. Este prea mult blestemul focului, moare, iar fetiţa avu noroc cu Afanasi Ivanovici, care-i luă o guvernantă elveţiancă. După patru ani o luă o moşiereasă şi în căsuţa de bârne a tutorelui Nastasia unde era bibliotecă, tablouri. Moşierul se căsători, iar Nastasia părăsi satul, merse la Petersburg. Era însă altă femeie, din sfioasă: ,,o fiinţă neobişnuită şi surprinzătoare” care ,,hohotea şi-l înţepa cu sarcasmele ei caustice. Să se fi ataşat de Afanasi Ivanovici. Se poate, căci nevoia de ataşament este înscrisă în matriţa genetică, la animal şi om aşa cum demonstrează etologia, Konrad Lorenz, sau ţine de configurarea complexelor, Oedip şi Electra, psihanaliza, Freud. Toţki văzu paloarea şi frumuseţea fetei, o mută la Petersburg în confort şi lux, şi devine amanta lui. Inima fetei se răci, şi Toţki se gândi s-o mărite cu un tânăr Ganea, o afacere! Ganea era un om mărunt şi ahtiat după bani.. V. Cristea rezumă ontogeneza formării şi dezvoltării personalităţii Nastasiei Filippovna pe etape, stadii: ,, 1-7 ani, la părinţi, 7-12 la educaţia nemţească, 12-16, educaţia cu un anumit scop; 16-20 amanta estivală; 20-25, în marea societate, teatru. Frumuseţea ei stârni admiraţia în superlative estetico- metafizice: ,,Asemenea frumuseţe e o forţă (…) cu ea poţi răsturna lumea întreagă”, spune Adelaida, una dintre cele trei fete ale generalului, Epancin. O fixează Rogojin, apoi şi prinţul angelic, Mîşkin, iubire coupe de foudre, un triunghi al iubirii şi urii. Ea joacă tare şi aruncă în foc 100 000 ruble date de Rogojin pentru a încheia conturile cu Ganea. Proba focului este testul în care vede nimicnicia umană bazată pe puterea banului: ,,cu banii poţi cumpăra orice,poţi cumpăra şi talent”. Umilită în trecut, simte caracterul egoist şi primitiv a iubiri-patimă a lui Rogojin, şi îşi dă seama de iubirea spirituală, e drept iubire-compasiune a lui Mîşkin: ,,în oglinda perfecţiunii sale este umbrită imperfecţiunea ei”. Tinde spre puritate, dar e marcată de trecut!. În plus Aglaia, o tânără frumoasă, fată de general, îi trezeşte gelozia şi confruntarea dintre ele este o scenă magistral realizată în limbaj agonic, de luptă între două tigroaice prin privire, fiziognomie, râs, cuvinte. Nastasia este cînd demonică, atrasă de Sodoma şi Gomora, când are un fior de puritate, atrasă de Madona Sixtină: ,,sufletul ei tânjeşte spre lumină”. Prinţul: ,,sunteţi, poate atât de nefericită, încât vă consideraţi vinovată”. Uneori în ,,în privirea ei suferinţă şi ură nemărginită.” În preajma nunţii cu prinţul devine o alta, pare nebună. Fuge la Rogojin. Ea nu se poate fixa afectiv pentru că imaginea focului o urmăreşte. A pierdut suportul şi siguranţa afectivă. Rogojin din Idiotul este un psihopat primitiv, pare un criminal înnăscut ,,constituţie robustă, scund, îndesat, cu o frunte mare şi frumos boltită, cu nişte ochi cenuşii, de o paloare cadaverică”. Biotipul prescrie firea şi comportamentul. Copil de negustor îmbogăţit, bătut cu brutalitate în copilărie, îngust, fără cultură ,,n-am învăţat nimic în copilărie”, nu credea deşi purta cruce, cu gaşcă de derbedei pe măsura lui, legea pentru ei era pumnul. Dostoievski nu interpretează, dar este evident că Rogojin copil fiind a internalizat, asimilat comportamentul sadic. Agresivitatea se induce, se-nvaţă spun psihologii, la el, predispoziţie plus învăţare. Gaşca este societatea, matricea socială, nişa ecologică a delincvenţei ca subcultură ce valorizează şi întăreşte stimulii, comportamentele şi simbolistica crimei. Psihatrii au pus eticheta de ,,personalitate hiperperseverentă nestăpânită: psihopat, epileptoid, paranoid, asasin, pătimaş. Este fascinat de Nastasia Filippovna, femeie de o frumuseţe demonică. O urmăreşte, oferă 100 000 de ruble pentru a plăti o ipotecă la Ganea, logodnicul, în speranţa de a se căsători cu el. Karl Leonhard în Personalităţi accentuate: ,,Rogojin este tipul hiperseverent, epileptoid, oscilează între speranţă şi dezamăgire, gelozia face ca dragostea lui să crească”. Are loc,,dezvoltarea psihologică a efectului de iubire”. Mîşkin, prinţul angelic este şi el răpit de frumuseţea femeii, de chipul ei pe care parcă l-a văzut cândva, poate când sufletul lui era liber, Platon, sau, poate arhetipul mamei. Nastasia este între demon şi înger! Ea pendulează în acest triunghi, când se căsătoreşte cu unul şi fuge cu celălalt. Rogojin ştie că nu o poate avea definitiv decât omorând-o! Frumuseţea ei îi ia mintea căci ,,o asemenea frumuseţe trebuie să o apreciezi şi admiri de la distanţă, altfel te poate pierde”. Nastasia Filippovna deşi l-a aşteptat şi-l iubeşte pe prinţ, este atrasă de întuneric şi acasă la Rogojin este ucisă cu cuţitul. Cu sânge rece Rogojin povesteşte cum ,,i-a intrat cuţitul la un verşok şi jumătate, chiar doi sub sânul stâng, iar pe cămaşă a curs sânge.” Un psihopat care nu putea empatiza cu victima. O vroia ca pe o proprietate, ca pe un obiect frumos, ca pe un lanţ de aur! El n-avea sentimente, n-a cunoscut căldura maternă, deprivat afectiv, creierul lui afectiv era creier de reptilă! Ura faţă de prinţ, faţă de bine, lumină, ura şi dragostea faţă de Nastasia ,,au avut drept rezultat-omorul (K. Leonhard). Stavroghin prinţ, nobil, demonii vin din lumea bună, aristrocată, decăzută şi dezmăţată, nobilimea şi-a pierdut virtuţile de altădată, privire retro, paseism, tatăl său general-locotenent, fluşturatic, Stavroghin îi va moşteni, va asimila semiconştient păcatul, înclinaţia spre desfrâu. Dominat de Varvara Petrovna, femeie rece care nu-l iubea, se despart. Stavroghin îl ia în derâdere, îşi exercită asupra lui pornirile sadice, puterea nelimitată, în derâdere fiul ia până şi moartea tatălui. (V.Cristea, Dicţionarul….). Tatăl nu era simbolul autorităţi, legii, moralei, ci un Falstaff, fiul permiţându-şi orice, fără inhibiţii, interdicţii, reguli, cenzura şi autocontrolul nu reglează comportamentul. Maică-sa, femeie-falus, îl dă în mâna lui Stepan Trofimovici, un visător burduşit cu idealuri şi teorii, visa să scrie despre frumos, Madona Sixtină, nostalgia sânului matern, regressus ad uterum, sentimentul oceanic al vieţii amniotice. Cedează repede devenind din profesor sclavul copilului, măgarul lui. Mama, Varvara Petrovna, rece,frigidă, îşi exercită autoritatea, sadismul, sexualitate derivată, asupra lui Stepan Trofimovici, pe când Stavroghin poate să facă orice. Îl idealizează, actele urâte ar fi după ea şi coada ei, profesorul, efectul crizelor de creştere, crizelor de ideal. Organismul lui puternic, sufletul lui însetat de absolut nu găseşte în Rusia decât, Stavroghin fiind după mama lui ,,un Hamlet, dar ce păcat că n-are lângă el un Horatiu”, pentru Stepan Trofimovici: ,,prinţul Harry”. În acest caz absenţa tatălui, iresponsabilitatea mamei prin neimplicare, delegarea educaţiei la meditatori, toleranţă până la slăbiciune faţă de nebuniile lui faţă de care intervin autoprotecţia afectivă şi raţionalizare prin disonanţă cognitivă, justificarea lor. Ideile, ideologiile ce le auzea prin saloane, mediul, grupul de prieteni din armată şi apoi din ,,societate”, cheflii, cartofori, pătimaşi în desfrâu, orgii, l-au marcat. Părinţii despărţiţi, Stepan Trofimovici stătea în casă cu ei, dar era el însuşi un copil ,,tânjea după un suflet apropiat, de multe ori îl trezea noaptea pe micul său prieten,…, numai şi numai pentru a-i împărtăşi în lacrimi sentimentele jignite sau pentru a-i destăinui un secret al familiei.” Inadmisibil, în locul lumii bune una rea. Mama deşi îl iubea nu era prezentă în viaţa copilului: ,,Se aruncau unul în braţele altuia şi plângeau împreună. Băiatul ştia despre maică-sa că-l iubea mult, dar nu cred că o iubea mult” Suferă de deprivare paternă şi maternă ar zice psihologii. În creierul lui nu se structurează instanţele neurale şi morale de inhibare, frânare şi control al impulsurilor şi preferinţelor. Conştiinţa lui nu era cristalizată în jurul valorilor şi normelor. Totul era permis. Totul avea aceeaşi valoare! La 16 ani era plăpând, cuminte şi îngândurat, după colegiu la Petersburg, tăcut, trist, rezervat, îngândurat . Mama lui observă că are înclinaţii ciudate, stranii, dar Stepan Trofimovici o consolează, are exolicaţii pentru orice, tristeţea vîrstei, a spiritelor alese, neînţelese. Criza de identiate, de comunicare, identitate necristalizată, Erikson, James Marcia. Urmează cariera militară, maică-sa îi trimitea bani ,,fără nici o socoteală”. Vin veştile rele: ,,tânărul se dedase la o viaţă de petreceri nesăbuite; şi numai la jocul de cărţi şi beţii uluitoare se vorbea de oameni striviţi sub copitele cailor săi, despre atitudinea lui de sălbatică brutaliate faţă de o doamnă” pe care ,,după ce întreţinuse relaţii intime cu ea ar fi ofensat-o în mod public.” Parcă suntem în Puşkin şi Lermontov, artistic, parcă auzim tropotul copitelor hoardelor tătare, cazacilor, doar spune Dostoievski că dacă ,,răzuieşti bine sufletul rusului dai de tătar”. Dai de bestia din om. Cum spunea Freud: ,,Cultura nu poate ţine în lesă natura!” Ivan Karamazov: cu cât cunoşti mai bine oamenii, chipul lor, cu atât îi iubeşti mai puţin. Ca să-i iubeşti trebuie să-ţi întorci privirea de la chipul lui, al omului. Freud spunea că în inconştient, în esenţă, în inconştient, oamenii sunt o cloacă (Peter Gay, Freud). Prieteni decăzuţi, violenţi, desfrânaţi, teribilişti ideologici îl credeau ,,prinţul Harry, care chefuia cu Falstaff. Violează o fetiţă, Matrioşa, fetiţă ,,pe care mama ei o iubea, însă o bătea des, o înjura”. Copiii devin obiectul descărcărilor adulţilor. Iată cum relatează scena în Spovedania lui Stavroghin, scrisori…,, mă plictiseam…îi sărut mâna o dată şi o luai pe genunchi. Ea avu o mişcare de recul şi surâse, dar cu un surâs ruşinat şi oblic. Copila îmi înconjură gâtul cu amândouă braţele şi începu să mă sărute cu patimă.” Apoi într-o zi îmi spuse :,,L-am omorât pe Dumnezeu.” Copilăria, inocenţa era pierdută, maculată, şi sentimentul culpei o face să vadă că ar fi comis un păcat de neiertat. Ulterior, Stavroghin asistă la sinuciderea ei în timp ce în jurul lui bâzâia o muscă, şi vedea un păianjen roşu (simboluri ale morţii), observă cum Matrioşa intră în magazie, unde se sinucide. Ca să fie sigur se uită printr-o crăpătură. Eternitatea poate fi ,,o magherniţă plină cu pânze de păianjeni” cum spunea demonul analog Svidrigailov. Apoi cu cheflii, joacă cărţi, beau ceai, erau veseli. Se însoară cu Maria Lebeadkina, o femeie şchioapă, săracă, nefericită. Compensează păcatul prin nobleţa salvatorului. Se autoexplică ,,nu-mi dau seama dacă hotărârea mea a fost determinată fie în mod inconştient (cu siguranţă inconştient) de furia ce mă cuprinsese din cauza fricii josnice cu Matrioşa. Într-adevăr nu cred asta.” El nu crede că crede şi realizează ,,că-i ridicol” şi asta nu poarte suporta: străinătatea, idei, discipoli, femei.
Copilul fără copilărie, paradisul copilăriei visează paradisul armoniei şi fericirii văzând apoi Tabloul lui Claude Lorrain, Acis şi Galateea denumit de el Vârsta de aur văzut la Dresda: ,,Se făcea că există ca în tablou, un colţ. Valuri albastre şi mîngâietoare, insule liniştite, încântătoare, în depărtare, chemarea soarelui care apune. Era paradisul pe pământ, zeii coborau din cer şi se uneau cu oamenii. Oamenii se trezeau şi adormeau fericiţi şi nevinovaţi; pădurile răsunau de cântecele lor vesele. Soarele îşi revărsa razele. Viziune sublimă! Iluzie admirabilă!” Este visul omenirii pentru care au murit oameni, a curs sânge. Visul amniotic la un etern copil pe care l-a căutat în ideologii, iar tovarăşii îl vor înfptui. Vine în ţară schimbat, rece. Culmea, locotonentul gândurilor presupuse a lui Stavroghin este Piotr Stepanovici, Verhovenski, fiul lui Stepan Trofimovici, nihilist, îngust, crud, monoman, de extremă stângă, socialist. Copilăria explică totul: născut la Paris, la cinci ani orfan de mamă, crescut de mătuşi, tatăl până la evenimentele întâmplate l-a văzut doar de două ori, la 18 ani fiul i-a părut tatălui: ,,un petit idiot”, nervos, sensibil. Un om fără dragoste, fără familie, modele, valori, asupra lui nu s-a exercitat instruire şi educaţie, dezvoltarea şi maturizarea s-au bazat pe imitaţie, învăţarea prin observare, a unor pattern-uri de contracultură. Crescut ca pasărea cerului, fără patrie, sol natal, fără control, fără D-zeu. Aleatoriu! Instinctele lui, pornirile n-au fost canalizate prin paradigma behavioristă stimul-răspuns: ,,pedeapsă şi recompensă”( morcovul şi bâta). Nici întărire pozitivă, condiţionare aversivă. Cultura nu le-a derivat şi sublimat. Sinele s-a revărsat în eu, fără cenzură căci Supraeul este o pojgiţă subţire, aproape inexistentă. Instinctele vieţii, Eros, au fost absorbite de instinctele morţii, Thanatos. Studiile spun că din asemenea medii se naşte devianţa, comportamentul deviant. În străinătate cade sub fascinaţia lui Stavroghin . Omului prin natura lui ,, i se moaie picioarele” şi ,,trebuie să se ataşeze de cineva, să creadă în ceva”, spune Dostoievski.
Pe Stavroghin, substitut de tată, îl vede ,, superb”, ,,un astru strălucitor” ce-l ,,fulgeră cu privirea, eşti Ţareviciul Ivan... Dumneata eşti Făt-Frumos, mîndru ca un zeu”- delir paranoia, şi continuuă:,,O nouă lege nouă şi dreaptă vine, va tulbura marea; şi va prăbuşi şandramaua, ziditorii vom fi noi- delirul apocaliptic al distrugerii lumii. Fără Dumnezeu, fără morală şi valori nihilistul este condus de legea arbitrariului. Verhovenski: ,,domneşte voia dumitale deplină: dacă vrei să spui, da, dacă vrei, nu.” Un psihopat paranioid. Stavroghin, într-adevăr fascinează femei, fragmentele căzute din el, Kirilov, nihilistul cu logica negaţiei ,,nici, nici” şi dilema maniheică. Argumentul sinuciderii logice: dacă omul îşi învinge frica de moarte şi se sinucide, atunci,, Dumnezeu nu există” şi el este ,,omul-Dumnezeu”. Se sinucide! Şatov, slavofil cu mistica poporului rus, hristic, ales! Vede senzualitatea bestială din Stavroghin, dar crede că ,, ei doi s-au întâlnit în infinit”. El umilul, masochistul, declară ,,m-ai lăsat să mă chinui atâta”, o voluptate a suferinţei.
Sufletul personajelor dostoievskiene este însetat de absolut, n-au nici o limită. Sentimentul este mai adânc ca raţiunea şi poate trece dincolo de zidul ei: doi ori doi fac patru, minte euclidiană, legi, imperativ categoric (trebuie). Caută suferinţa umilinţa: ,,Crezi că n-am să sărut urmele paşilor dumitale.” Este ucis de tovarăşi, căci solidaritatea, cauza, cere sânge. Sângele vrea sânge, Shakespeare, Macbeth. În Spovedanie… el mărturiseşte lui Tihon, călugărul, că îl terorizează nu conştiinţa păcatelor, crimei comise, ci imaginea Matrioşei, slăbită, cu ochii înfriguraţi ,,în pragul camerei mele şi, clătinând din cap mă ameninţa cu pumnul ei mic.” Ceea ce i se pare ridicol, oribil, îl cheamă cu ea în eternitate. Această imagine ,, nu vine de la sine, eu sunt acela care o evoc, dar îmi este imposibil să nu o evoc. O! DE-AŞ PUTEA SĂ O VĂD ODATĂ CU ADEVĂRAT, MĂCAR ÎN HALUCINAŢIE! Nu-i este dat să-şi întâlnească umbra, sau poate o străvede căci se sinucide sus în mansardă cu un şnur de mătase, simbolul gingăşiei. Dostoievski nu-l iartă! Omul acesta este rece afectiv, gol, incapabil de sentimente: „Gândeşte-te apoi că n-am nici o milă faţă de dumneata dacă te chem, şi nici respect, dacă te aştept. Şi totuşi, te chem şi te aştept, am încercat desfrâul., dar nu-mi place şi n-am vrut desfrâul” mărturiseşte în ultima scrisoare înainte de sinucidere către Daşa. Dostoievski credea că: a nu putea iubi este iadul, mai mult, pustieşte totul în jur! Arkadi eroul are de mic orgoliu. La şcoală replică colegilor ce-l strigă: ,, Prinţul Dolgoruki. Nu, pur şi simplu Dolgoruki.” După liceu vine la Petersburg să-şi cunoacă şi ,,să-şi judece tatăl”. Arkadi Dolgoruki are un tată legal, Makar Ivanovici, şi unul natural, Versilov. Versilov un lup bogat şi demonic îi ia soţia lui Makar, erau argaţi pe moşia lui, şi-i face doi copii, Arkadi şi Liza. Adolescentul Arkadi este atras de Versilov ce-a trăit în desfrâu, a corupt o minoră, a călătorit prin Europa, a cunoscut ideolgiile vremii şi acum este îndrăgostit de Katerina Nikolaevna, frumoasă, nobilă. Arkadi este în posesia unei scrisori prin care aceasta vroia să limiteze drepturile tatălui, şi intenţiona s-o şantajeze. Se-ndrăgosteşte de Katerina Nikolaevna, tatăl şi fiu iubesc aceeaşi femeie! Între timp sora lui Liza, ,,un soare”, este îndrăgostită de prinţul Sokolski, care o iubea şi pe Anna Andreevna. Sora suferă, trece prin crize, era şi gravidă, şi Arkadi empatizează ca frate amintindu-şi de când erau copii şi se plimbau de mână. El avea o singură idee să fie un Rothschild, să aibă bani, cu banii poţi cumpăra orice, şi talent. Poţi să fii generos…. ,,Eu n-am nevoie de bani, ..de bani ca atare. Nici chiar de putere, vreau să trăiesc izolat şi liniştit, având conştiinţa deplină a forţei mele. Libertatea!” Îşi iubeşte mama, Sofia Andreevna care este o icoană umilă, primeşte cu smerenie ameninţările şi trădările lui Versilov. Acesta-i sparge şi o icoană, tot ce avea mai scump! Arkadi se implică în triunghiurile, paralelogramele relaţiilor dintre adulţi, este atras de femei, se luptă cu Bioring pentru Katerina Nikolaevna. Se mai şi satură de toţi: ,,Eu n-am ce căuta printre oameni”. Tânărul disperă între sociabilitate şi solitudime, izolare. Lumea adulţilor îl tentează, îl pasionează, dar îl şi dezamăgeştede. Este criza tinereţii, Sturm und drang: ,,Eram mânat de un haos de sentimente, în care era firesc să mă rătăcesc.” Deşi avea ideal, autocunoşterea era fragilă căci ,,Cât de inconsistentă era pentru mine graniţa dintre bine şi rău”. Ca pentru Hamlet! Viaţa, venturile şi ideile tatălui Versilov este pentru el un mode. Îi satisfac curiozitatea, îl fascinează. Tatăl, de fapt un antimode. Erau în el impulsuri spre valorile implicite sau explicite experienţele şi căutările tatălui, în plus, răul fascinează. Celălalt, bătrânul Makar Ivanovici este modelul pe care îl descoperă la capătul patului după boală, o criză existenţială:,,Am dat peste un moşneag cu părul alb de tot…( arhetipul înţeleptului, Jung,n.n.)” care-i spune ce-i aia o taină,( Arkadi credea că-i scrisoarea din căptuşeala lui care-l face puternic,n.n.).,, Apoi, totul este o taină, dragă, în toate se ascunde o taină dumnezeiască:în fiecare copac, în fiecare fir de iarbă. În cântecul unei păsărele, în puzderia de stele. Da, totul e o taină. Lumea îţi pare atât de frumoasă tocmai pentru că este o taină.” Makar Ivanovici ,,mă privea, uneori, cu o dragoste cu totul neobişnuită: ba, îşi punea mâna cu duioşie pe a mea, ba mă mângâia pe umăr.” Sentimentul patern şi teandric! El chiar îi dă cheia: ,,bătrânii trag spre moarte, tinerii spre viaţă.” Demonul Versilov a parcurs etape: perioada de ,,frumos şi sublim”, Schiller; apoi desfrâu, călătorii în Europa, visul Vârstei de aur, suferă pentru toată omenirea. S-ntoarce în ţară, se-drăgosteşte, simte în el orgoliul fără margini. Ajunge la concluzia că n-a avut toată viaţa nicio convingere. Întâlnirile care la el dezvăluie nevoia de tandreţe. Alte modele găseşte la Touchard şi Lambert, care l-au chinuit la pension, separându-l de ceilalţi şi bătându-l, umilindu-l. Ei îl şanteajează şi-n prezentul acţiunii, Lambert îi propune să se căsătoreacă cu Katerina Nikolaevna, îi fură scrisoarea, este un ticălos şi un corupt. Răul mare este totuşi Versilov :,,Oamenii sunt josnici…cei răzvrătiţi…nişte şoareci…Să-ţi iubeşti aproapele fără să-l dispreţuieşti, e cu neputinţă. Nu poţi trăi fără să te dispreţuieşti. Nu recunosc alt judecător înafara conştiinţei mele.” Apoi se căieşte, îşi cere scuze că a vrut să-i facă rău Katerinei Nikolaevna: ,,Am avut intenţii josnice, dar ştii, acum când stau lângă dumneata, nu simt nici-un fel de remuşcări, toate s-au şters, iar cu omul care acum o oră puneam la cale o ticăloşie nu mai am nimic comun şi nici nu voi avea vreodată” Versilov era rob al pasiunii. Confrunatrea cu Katerina Nikolaevna îi dă ultima lovitură. Arkadi prezent la confruntare, într-o cameră alăturată, împiedică catastrofa, crima. Concluzia lui Arkadi: dedublarea lui, un ,,un alter-ego”, un dezechilibru psihic. Adevărul cu privire la Arkadi îl rosteşte Tatiana Pavlovna, dădaca lui: „izolarea în care ţi-ai petrecut copilăria şi prima tinereţe” ar putea stârni temeri privind evoluţia sa, dar,,tendinţa spre răzvrătire şi anarhie izvoreşte de cele mai multe ori dintr-o năzuinţă nemărturisită spre ordine şi armonie sufletescă. Arkadi deşi avea ideea cu banii, ea era o carapace prea slabă: ,,se simţea ca un pai purtat de vânt”, dar dragostea faţă de mama şi sora lui l-au întărit. Menirea lui dintr-o familie întâmplătoare este să scrie despre această epocă de haos şi contradicţii, de idealurile adolescenţei şi metamorfozarea lor în contactul cu lumea adulţilor, egoişti, desfrânaţi, plictisiţi, confunzi, nihilişti căci ajung să nu mai creadă în nimic!Aşa cum remarcă V. Cristea:,,Cel care scrie e însă alt om decât cel despre care scrie.” Fraţii Karamazov este un model de cazuistică psihologică. Feodor Karamazov este un senzual libidinos, desfrânat, violent, îi plăceau beţiile, banii, ,,fetişcanele ce umblă cu picioarele goale” şi ,,la orice femeie poţi găsi ceva” , zicea el. Prima soţie moare şi se descotoroseşte de primul fecior, Dimiti, Mitea şi-l dă la un văr, care-l pasează la o mătuşe de-a copilului. Mitea nu-şi termină studiile şi intră în şcoala militară, ajunge ofiţer dar mediul este de beţii, desfrâu, se bate în duel Învaţă totuşi germană, a citit şi recită din romanticii germani. Aceşti ,,romantici stelari” au hrănit sufletul plin ,,de furtună şi avânt” cu,,frumos şi sublim”, idealurile etice şi estetice şi ale tânărului Dostoievski. O cunoaşte pe Katerina Ivanovna cînd îi salvează tatăl de datorii, o umileşte: Ea era dispusă să-i cedeze, el nu profită, îi dă banii, şi asta cu o satisfacţie puternică a umilirii! După acest gest ea îi propune să fie logodnicul ei. Morala datoriei! Este atras ca un magnet de Gruşenka o frumuseţe rusească, mai simplă, cu un trecut erotic: la 17 ani sedusă şi abandonată de un polonez, apoi trind cu un negustor bătrân şi libidinos care a învăţat-o cum să facă afaceri. Mitea este plin de vitalitate, este ca un taur, plin de forţă, o duce în chefuri, desfrâu, abjecţie, el însuşi se consideră un vierme, ploşniţă, lighioană. K. Leonhard îl încadrează în tipul ,,personalităţi nestăpânite” şi ,,psihopatie epileptoidă”, fiind uneori patetic, teatral, puternic afectiv . Violent: a lovit un ofiţer, l-a lovit cu tocul cizmei în obraz pe tatăl său, ba se gândea s-o bată pe Gruşenka, ,,când alunec în prăpastie, alunec năprasnic, cu capul în jos….ba simt o plăcere să mă prăbuşesc”, dar din mocirla decăderii simte o nevoia nemărginită de lumină” La Dostoievski omul este contradictoriu, sentimentele infinite, cu volutatea căderii sau înălţării! După el ,,Noi, toţi Karamazovii suntem la fel, şi-n sufletul tău virmele trăieşte şi e sortit să dezlănţuie adevărate furtuni. ” Omul este o enigmă.” Unii ,,oameni cu suflet mare…încep prin a slăvi idealul Madonei, ca să ajungă să năzuiască spre…idealul Sodomei.” Şi invers, căci ,,Nu, sufletul omului este prea larg…,poate, oare Sodoma să reprezinte frumosul?...” Ciudat, în absenţa părinţilor, a mamei, şi instanţei tatălui, omul nu este centrat afectiv, Sinele, instinctele vieţii nu sunt dresate, disciplinate, sau în limbaj dezirabil azi nu sunt canalizate, sublimate, fixate pe valori, dar prin limbă şi literatură umanismul a pătruns în sufletul lui. Mite nu se poate hotărî între frumoasa, educata, virtuoasa Katerina Ivanovna şi naturala, plinuţa Gruşenka, dar pisicuţă, care şi-n degetul cel mic de la picioruşul stâng” are iradiaţie cu efect întârziat (V. Cristea, Dicţionarul…). Mitea a are porniri violente, este pornit pe taică-său pentru bani şi din gelozie, are intenţii criminale, îl omor, în noaptea crimei el chiar se ceartă violent cu el, îl loveşte pe Grigori, sluga. Tot în acea noapte, la Mokroe, o rupe pe Gruşenka de trecut, amândoi sunt pătrunşi de focul şi lumina dragostei. El cutremurat de o lumină orbitoare ,,Cumplită, cutremurătoare lumină!” O aură epileptică, sau poate aura luminoasă din momentul naşterii, ea ,,deschise ochii, visam că plecasem cu sania, te ţineam strâns în braţe şi te sărutam. Ştiii cum scânteiază omătul într-o noapte cu lună. ” De fapt se nasc a doua oară. Mitea va primi pedeapsa, îşi asumă vina, suferinţa şi credinţa, nevoia de Dumnezeu. În ocnă nu se poate trăi fără D-zeu! Ivan Karamazov este feciorul din a doua căsătorie care neputând suporta orgiile şi violenţele soţului, moare lăsând orfani de mamă, de căldură şi sentiment matern pe Ivan şi pe Aleoşa.. Copii sunt crescuţi de un timp scurt de Grigori, sluga, apoi de o generăleasă, şi ulterior deEfim Petrovici. Ivan era la 10 ani ,,ursuz, taciturn, îşi dădea seama că este ,,crescut de nişte străini,…,că avea un tată de care îţi era ruşine să vorbeşti”, care şi-a abandonat copiii, ca alţi eroi dostoievskieni. Copilul poate avea orice, şi părinţi adoptivi ideali, mai buni ca cei reali, naturali, dar el simte că în spatele grijei şi iubirii nu-i ceva instinctiv, din inimă, mirosul lor nu-i al mamei. La Moscova urmă liceul, avea aptitudini deosebite spre cunoaştere, ştiinţe, apoi scria articole.. Era un introvertit totuşi, mândru, calculat, rece. Putem spune că libidoul său, energia psihosexuală era orintată spre interior şi nu spre exterior ca la Mitea. Instinctele sale era controlate, sublimate în curioziate, cunoaştere, ştiinţă, un spirit faustic. Personalitate de tip schizoid, Leonhard: dificultate de contac social ,, izolare, afectivitate redusă, slabă dorinţă de sex, anxios, tobă de carte. Fire introvertită, nevrotică, schizoidă. Înclinaţii pentru teme abstracte, metafizice, pentru problemele fundamentale, ultime. Era ateu căci nu putea accepta un D-zeu a cărui creaţie este,,un pământ plin de lacrimi”, care îngăduie suferinţa, cruzimea ca un copil să fie omorât în bătăi iar mama cu călăul să spună: ,,Doamne drept eşti Doamne”. După el o ,,lighioană înghite o altă lighioană” şi teorie este valabilă şi-n lupta dintre Dimitri şi tatăl său.. Îşi urăşte tatăl pentru firea lui, dezmăţul dus şi că şi-a abandonat copiii. Afirmă că ,,Cine nu doreşte moartea tatălui său?. ”Un răzvrătit. O iubeşte pe Katerina Ivanovna, dar iubirea lui pare rece, dar ca toţi Karamazovii are o poftă de viaţă căci ,,o . dată ce mi-am lipit buzele de cupa vieţii, nu, n-aş îndura s-o smulg de la gură până n-aş deşerta-o până la fund!” Iubeşte ordinea universală, pământul ,,mugurii cleioşi de primăvară, cerul albastru..” Legenda Marelui Inchizitor o parabolă a condiţiei umane, o capodoperă, arată că ,,omul simte nevoia de a se ataşa de ceva, de a crede, preferă pâinea libertăţii, căci i se moaie genunchii şi se îndoaie!” Nici marele prelat:,,nu crede”, dar în numele lui Hristos organizează libertatea şi fericirea oamenilor. Are visul paradisiac în Cataclismul geologic a unei lumifără Dzeu, fără normele etice actuale, oamenii vor,,smulge vieţii tot ce le poate oferi în numele fericiri şi a plăceri lor”, oamenii vor fi mândri, nu vor cârti, se vor iubi. Trăim azi acest vis. S-a împlinit! Dar zice el: ,,Dacă nu există Dumnezeu nu există nici nemurirea”, deci ,,totul ar fi permis pe lume.” Ciudat lucru, Ivan deşi îşi urăşte tatăl, stă un timp cu el, şi întrebat dacă D-zeu există, răspunde că nu există, după cum nu există nici nemurirea, ci doar,,un zero absolut” ((I. Ianoşi, Tragedia subteranei). Aleoşa: ,,Da, există”! Se poate căci Ivan se-ntâlneşte cu sine, alter-ego-ul său, diavolul, un gentilom rus, nobil, încântător, cavaler, un estet. Halucinaţie sau realitate? Duh, diavol, o fantomă a vieţii, ,,n-are o existenţă dovedită…există în sine sau este o creaţie a spiritului meu.” Diavolul este în el, în noi! Fără Dumnzeu eul are o problemă! Ivan are ceva din Faust, ştiinţa, din Hamlet, melancolic, trist, lumea este rea, omul un animal crud, multă suferinţă, lacrimi, D-zeu rău, miroase a gnosticism. Aleoşa, mezinul avea trei ani când muri mama, Sofia Ivanovna, iubit de toţi din familia protectorului,, visător…un copil ciudat în,,care încolţise de timpuriu dragostea faţă de semeni, nemurirea sufletului, şi existenţa lui D-zeu. ,,Există şi D-zeu şi nemurirea? îl întrebă Ivan.Aleoşa: ,,Există…Da, nemurirea e în D-zeu.” El nu putea urî, iartă, este plin de compasiune. Nu judecă pe nimeni, gîndeşte cu sufletul, la Dostoievski numai cine suferă are dreptul să judece! La 19 ani în mănăstire, Părintele Zosima care-l îndeamnă: ,,să iubescă pruncii, dragostea împletită cu smerenie, lumea-i ca oceanul fără margini.” şi că în noi ,,sălăşluieşte tainica simţire a lumii de dincolo. Primeşte şi îndură suferinţa…” A nu putea iubi este iadul!!! Aleoşa este inocent dar se tulbură în prezenţa femeii, ba şi Gruşenka, şi Katerina Ivanovna se simt atrase de el, Gruşenka avu chiar pornirea de,,a-i da jos anteriul”, iar Katerina Ivanovna afirmă că întânirea eşuată cui Gruşenka se datorează lui. Aleoşa este personajul suveică, prezent peste tot, oglinda în care se reflectă ceilalţi. Fraţii i se spovedesc, bătrânul tată îl sărută, iar Lise Hohlakova, o fetiţă contradictorie şi în criză îl iubeşte. Maturizarea lui se realizează prin observarea şi reflectarea experienţelor celorlalţi. Murindu-i Zosima el realizează ce-i spusese şi mentorul că rasa de călugăr nu-i pentru el. Visul cu Nunta din Gana Galileii, vocea călugărului, lumină. Duhul putreziciunii rămăşiţelor pământeşti îl convinge: ,,Coborî repede treptele, sufletul său era setos de libertate, avea nevoie de spaţiu, de cuprinsul lumii. ( Poate sutana şi mănăstirea erau prea înguste pentru el, iar călugării contestau vehement sfinţenia răposatului căci trupul putrezi şi mirosul putreziciunii era insurpotabi!, n.n.). Bolta cerească presărată cu stele. Pacea statornicită pe pământ se îngemăna cu cea izvorâtă din înălţimi, taina gliei se împletea cu taina stelelor, nu ştia de ce îmbrăţişează pământul, nu ştia de ce simte o dorinţă firbimnte să-şi lipească buzele de el, şi-l săruta plângând, jurându-i iubire pe veci…Cineva a coborât atunci în sufletul meu. Nu mai e copil! Se va înrăi. Ceva se strecură în sufletul lui!La înmormântarea lui Iliuşecika, un copil nevinovat, se adună toţi copii, şi-şi propun să fie buni, îndrăzneţi, iar amintirea clipei,,să-i facă să meargă,, mână în mână.” În Amintiri din casa morţilor Dostoievski arată cum cei condamnaţi puteau fi înlocuiţi de voluntari să le ducă lanţurile cu care erau legaţi. Aleoşa se va jertfi pentru fratele său Mitea luând asupra lui suferinţa provocată de lanţurile grele! În continuarea Karamazovilor Aleoşa are o căsătorie zbuciumată cu Lise, devine revoluţionar. Smerdeakov, bastardul făcut într-o noapte de septembrie de bătrânul Feodor Karamazov cu nebuna satului, crescut de Grigori, este inteligent şi rece ca o viperă, spânzura pisici.Râdea la citirea Bibliei, la Geneză invocând contradicţii logice, iar Grigori îi spune: ,,Tu nu eşti plămadă omenească. Tu te-ai născut din mâzga de pe podeaua băii! Fătul cu şase degete!” Or marginalizarea lui, etichetarea, lipsa de dragoste maternă şi paternă l-au marcat ireversibil. Se distinge prin fire isterică, epileptică, deficit afectiv, lipsă de compasiune, nu poate empatiza cu cei ce suferă. Nu se ataşează de Grigori şi Maria Ignatievna, nu-i recunoscător, nu accepta lumea, chinuia copil fiind animalele. La numai 12 ani debutează epilepsia. Camera lui are oglinzi, icoane. Are trei întâlniri cu Ivan unde discută despre moştenire, el exclus, despre Dzeu, Totu-i permis! Se dedublează, prefăcut, viclean, colportor, minte, poate şi simula criza de epilepsie. A treia întâlnire într-o zi cu zăpadă, vânt, pământ îngheţat. Smerdeakov ştia de ura şi dorinţa fraţilor faţă de bătrân, ştia unde ţine banii, era încântat de argumentul perfect logic a lui Ivan: ,,Dacă cel atotputernic nu există, nici virtutea nu există, atunci nu mai e nevoie de ea. Nu spuneaţi dumneavoastră că toul e permis?” Dacă nu există, D-zeu totul este permis şi cu sânge rece povesteşte cum l-a ucis cu ,,ghiuleaua pe bătrîn, lovindu-l în cap de trei ori”. El exclusul le înfăptuieşte dorinţa şi le oferă banii! Noaptea s-a născut, noaptea îşi ucide tatăl. Un avorton ucide alt avorton. Noaptea se sinucide! Noaptea, ca la Shakespeare, este toposul răului. Dar noaptea este în noi! Dostoievski neagă teoria mediului social ca sursă a răului, desigur nu afirmă explicit că perioada copilăriei este decisivă pentru dezvoltarea copilului, dar demonii sunt în porci, în oameni. Responsabilitatea revine individului:fără suferinţă, smerenie, compasiune, credinţă hristică nu-i posibilă salvarea. Fără Dumnezeu chipul uman este demonic!
În Adolescentul, Arkadi Dolgoruki, deşi în formare şi având ideal, să fie un Rothschild, crede că ,,Un copil care râde plin de voioşie este o rază de lumină din rai, o viziune a viitorului, când omul va deveni la fel de pur şi de spontan ca un copil”. Copilul este un lucru sfânt la Dostoievski şi macularea copilăriei ceva de neiertat. În Fraţii Karamazov cei trei fraţi sunt atât de deosebiţi: Dimitri, forţă dionisiacă şi romantic, iubitor de sublim; Ivan rece, ateu, iar Aleoşa un suflet inocent, bun, nu poate urî! Au însă comună o dragoste neţărmuită pentru copii. Aleoşa este întruchipare inocenţei, lucru recunoscut şi de Rakitin, omul fără principii ,,Tu, Aleoşka, eşti atât de blând, ca un sfânt”, Ivan Karamazov, ateul îl respinge pe Dumnezeu pentru că în creaţia lui ,,o lighioană înghite pe alta”, şi Dumnezeu admite bătaia şi suferinţa copiilor: ,,Copii chiar dacă ai tot timpul lângă tine, chiar dacă-s nespălaţi şi urâţi (deşi mi se pare că nu există copii urâţi) dar de ce să sufere pentru păcatele părinţilor lor conform Bibliei?! Exemplu ,,un domn cu şcoală, intelectual…care îşi bate sistematic copila, o fetiţă de şapte anişori, biciuind-o cu nuiele…” Alt caz a unui copil ce azvârle în joacă cu o piatră în câinele unui general şi care îl omoară în bătăi. Eu, zice Ivan, iubesc din toată inima copiii”şi, pentru armonia lumii ,,nu merită nici o lacrimă vărsată de bietul copilaş” iar mama nu poate îmbrăţişa călăul mărturisind: ,,Drept eşti tu, Doamne”. Dimitri deşi este un senzual desfrânat şi violent, vroia să-şi ucidă tatăl şi afirmă că este ,,un vierme, o ploşniţă, o lighioană”, totuşi ,,Pentru el pentru ,,copchilaş”am să mă duc la ocnă.
Părintele Zosima îi spune la Aleoşa ,,Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci ei sunt fără prihană, ca îngerii din cer, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel ce umileşte un prunc!” Copiii sunt întruchiparea purităţii, inocenţei, sfinţeniei şi sunt lipsiţi de apărare, iar când este vorba despre ei textul lui Dostoievski este vorba fie de iubire tandră, teandrică, fie de biciuire necruţătoare a oamenilor, demoni ce chinuie copiii din frustare, plăcere, porniri sadice.
Copilăria este vârsta magică când totul, lucrurile şi oamenii apar într-o altă lumină. Dostoievski lăuda Copilăria, AdolescenţaTinereţea lui Lev Tolstoi , pentru modul cum a surprins lumea copilului şi adolescentului. Pentru Netoşka din Netoşka Nezanova ,,nu se putea ca închipuirea mea să nu transforme totul după tiparul ei, pomenindu-mă dintr-o dată într-o lume fantastică. În jurul meu toate îmbrăcau veşmântul basmului fermecat.” Povestea de tatăl său, pe care îl iubea nespus, îl credea un mare artist până într-o zi când realizează cu amărăciune că regele-i gol. Mama lui Nelli din Umiliţi şi obidiţi, povestea fetiţei despre fericirea din casa bunicului ei şi ,,Cum îi cânta ea la pian şi-i citea cărţi seara, iar bunicul o săruta şi-i făcea cadouri..” Nelli îşi aminteşte de când părinţii erau împreună în străinătate şi călătoreau într-o lume cu vitrine şi lumini, totul era feeric. Până şi pentru ambiţiosul Arkadi Dolgoruki imaginea mamei şi a locului unde a crescut până la şase ani, a rămas vie deşi maică-sa a fost să-l vadă doar de trei ori: ,,N-aş putea spune că mi-aduc aminte, sau că ştiu ceva precis, mi-a rămas însă pentru toată viaţa în inimă chipul dumitale şi sentimentul că eşti mama mea. Din timpul petrecut la sat îmi aduc aminte ca prin vis… Mai ales văd copacii uriaşi din jurul casei, nişte tei,…,lumina puternică a soarelui pătrunzând prin ferestrele larg deschise, grădiniţa cu flori, o potecă, iar despre dumneata mamă, am păstrat o singură amintire limpede: clipa când m-ai ridicat în braţe ca să primesc împărtăşania şi să sărut potirul… în biserică, vara, şi-un porumbel a trecut în zbor”.
Copiii sunt marcaţi de anumite experienţe şi imagini din copilărie, deşi până la cinci ani este o perioadă de amnezie infantilă, de părinţii lor, în special chipul mamei care prin imprinting rămâne pentru toată viaţa arhetipul fericirii şi paradisului. Această imagine are ceva autobiografic: absenţa tatălui, un dur, mama ca simbol al protecţiei, clipa luării în braţe, împărtăşania, cuminecarea, ca prezenţă a lui Iisus.
Biografii, L.Grossman, Titanul, T. Enko, Viaţa intimă a lui Dostoievski, alte surse…vorbesc de firea agresivă şi senzuală a tatălui lui Dostoievski, de gelozia lui, umilinţa mamei. Mama blondă, fire veselă, bună şi tandră, cu multă feminitate şi gingăşie, moare în 1837 după ce îşi i-a rămas bun de la copii. În 1838 într-o scrisoare mărturisea: ,, Visurile mele m-au părăsit şi minunatele mele arabescuri şi-au pierdut aureola”. Tatăl tiran, un afemeiat, îi plăceau fetele, moare ucis de ţărani. Freud şi ulterior alţi psihanalişti au vorbit despre compexul Oedip, revolta fiului inhibată şi sexualitatea reprimată care se manifestă în practici derivate şi sublimate: revolta împotriva ţarului, substitutul tatălui, practici masturbatorii, jocul de cărţi, care se reflectă în eroii săi egoişti şi sadici, în violul fetiţelor, frecvent în romanele lui, pedofile şi desfrâu, dar mai ales prin paricidul lui Smerdeakov din Fraţii Karamazov. De acest clişeu psihanalitic s-a abuzat până la macularea imaginii autorului. În schimb imaginea mamei rămâne în extazul în faţa Maonei Sixtine: frumuseţea va salva lumea, în umilirea multor eroine tinere şi mai ales în Sonia, prostituata fără trup (V. Cristea, Dicţionarul personajelor dostoievskiene), o Maria Magdalena, icoana suferinţei,umilinţei, compasiunii, iubirii şi salvării. Spuneam de acea imagine cu împărtăşania şi porumbelul care este poate amintirea cuvântului Evangheliei ce picura în sufletul lui când, ce se citea în casa lor. În schimb copilăria majorităţii eroilor este tarată de nişa ecologică şi influenţele ce i-au marcat, de absenţa căldurii cuibului familiei, moartea părinţilor, divorţ, certuri şi bătăi, plasarea copiilor pe la rude, terţe persoane, agresivitate şi abuz sexual, în multe cazuri şi sărăcie, mizerie. Primii ani de viaţă, mediul în care cresc copii, gratificarea lor afectivă şi socială sunt factori hotărâtori pentru dezvoltarea personalităţi lor, complexe şi nevroze, echilibru sau devianţă psihică şi comportamentală, Freud, Winnicott, Melanie Klein, Leo Spitz. După mine pagini întregi din Dostoievski fac cât un tratat bun de psihologia dezvotării.
În Umiliţi şi obidiţi adolescenţii cunosc prietenia, iubirea, cizele. Ivan Petrovici, Vanea o iubeşte pe Nataşa, care însă îl iubeşte pe Alioşa. Alioşa este atras şi de Katia. Se formează un paralelogram între cei patru. Alioşa o desparte pe Nataşa de părinţi, provocând suferinţa lor. El, fire moale pendulează între Katia, nobilă, cultă şi Nataşa într-un du-te vino, la fiecare lăudând calităţile celeilalte sentimentele lor şi tensunile produse se oglindesc în sufletul lui Ivan Vanea: ,,Nataşa simţise instinctiv că-i va fi stăpână, regină. Adulmeca voluptatea da a-l iubi fără preget şi de a-l chinui până la durere. Dar şi în ochii lui scânteiau dragoste; Alioşa o sorbea din ochi într-un nesfârşit extaz. Transfigurată…o privire triumfătoare. În clipa aceea îşi uitase totul: părinţii, plecarea de acasă, bănuielile ei…Era fericită.” O imagine extraordinară a împlinirii şi triumfului prin iubire. Vanea este cronicar şi narator şi în Petersburgul premediatat, noaptea, pătruns de o groază mistică, raţiunea se simte inutilă, se dedublează, şi-l vede pe bătrânul Smith care tocmai murise! Se inserează o altă poveste, a Elenei, Nelli, care bătea străzile. Tatăl, prinţul Valkovski, a sedus-o pe maică-sa, după care au călătorit în străinătate, dar apoi a părăsit-o. Tatăl mamei lui Nelli, bătrânul Smith, le primeşte, sunt fericite dar apoi le alungă. Sărăcie, frig, locuiesc într-o subterană, visând ca bătrânul să le cheme înapoi. Vanea îl întâlneşte pe prinţ care era un senzual pervers, un hedonist, ce vedea în femei sursă de plăcere voluptoasă. Prinţul este un decăzut demonic:,,Totul e făcut pentru mine şi lumea există numai pentru mine”.Solipsism curat. Valkovski exponent al nobilimii decăzute, desfrânat şi plictisit de viaţă continuuă: ,,Tânjiţi după idealuri, după virtuţi,viaţa este o afacere negustorească. N-am avut niciodată mustrări de conştiinţă.” Şi enunţul cel mai cinic cu putinţă care taie orice ideal şi speranţă pentru un adolescent:,,Lumea întreagă ar putea să se prăbuşească, noi o să ieşim la suprafaţă ca untul în apă. Noi într-adevăr, suntem de o vitalitate fenomenală”. Câtă dreptate a avut! Sună ca o profeţie! Îi vedem astăzi. Ei sunt la suprafaţă! O vrea pe Natalia şi fiul, Alioşa să se căsătorească cu Katia! Nu o va avea. Nataşa va suferi şi se va consola în prietenia cu Vanea. Vanea este pătruns de milă, o iubeşte pe Nataşa, este pătruns de grijă pentru ea, dar şi disperat. Manifestă compasiune pentru părinţii ei şi încearcă să le aline durerea, iar pentru Nelli se jertfeşte ca un copil (I.Mânzat, Psihologia creştină a adâncurilor). O ia acasă la el pe Nelli şi ascultă povestea unei femei părăsite de iubit, tată, ajunsă la disperare, cu un copil pe străzile reci şi murdare ale Petersburgului. Apoi cum fetiţa îl ruga pe bătrân să le primească, sau măcar să-i dea ultima iertare mamei bolnave de moarte. O duce pe Nelli la părinţii Nataşei ca să-i consoleze. Între timp jocul dublu a lui Alioşa: ,,Nataşa, îngerul meu…cum poţi tu să gândeşti că eu aş fi în stare să te las!” Katia mai matură, un copil gânditor, un copil convins, cu principii bine conturate, intraseră în contact cu viaţa”. Dedublarea aceasta naivă, copil şi femeie rezonabilă, Nataşa presimţea că ,Alioşa nu se va mai întoarce niciodată la dânsa şi că aşa trebuie să se întâmple (s.n..)”. Cele două adolescente se-ntâlnesc. Nataşa avea în ea ceva demonic: ,,El a fost al meu, am avut dorinţa nestăvilită să-mi aparţină, să fie al meu…Îl iubeam, ca şi cum mi-ar fi milă de el.” În privire ea citi însă natura lui: ,,Ori de câte ori îi priveam…mă simţeam adânc răscolită; o asemenea expresie a feţei nu are nimeni, iar râsul lui îmi da fiori…”
Ideea lui Dostoievski e că ochii şi râsul omului exprimă firea. Nelli se şi îndrăgosteşte de bunul Vanea, se-mbolnăveşte, faţa i se schimbă, moare! Sărăcia, deprivarea adusă de suferinţele mamei, lipsa părinţilor şi a căldurii familiei i-au fost fatale. Nu iartă! Sentinţa rostită în clipa morţii este pe măsură depravării prinţului Valkovski ce nu numai că le-a abandonat, dar în prezentul acţiunii ştie de soarta lor, şi nu-i pasă?!Testamentul ei este testamentul mamei:,Îl bletem. Uite, Vanea, aşa, îl blestem şi eu” Ochi pentru ochi! Copii nu iartă! Şi bine fac!
Să luăm demonii. Raskolnikov, născut în provincie, complex de inferioritate, orfan de tată, sărac, iubindu-le pe mama sa, Pulheria, o fire moale, dar care-l iubea până la exaltare, îl idolatriza, şi pe sora sa, Dunia, o personalitate puternică. Din acest complex de factori se configurează delirul de grandoare, un articol în care susţine că responsabilitatea pentru crimă revine individului nu mediului, paranoia sa: se vrea Napoleon, Solon, un om care să mişte istoria după principiul: ,,un singur lucru rău şi o sută de fapte bune” cum afirmă, dublul său, Svidrigailov. Interpretările de natură pshinalitică văd în megalomania lui Rakolnikov de a fi Napoleon proiecţia tatălui ideal, substitut a celui mort. Ideea lui: pentru oamenii superiori este permisă crima, vezi istoria, ca apoi să facă fapte bune. Visul cum copil fiind se revoltă împotriva unor mujici ce băteau o mârţoagă reprezintă un marcaj simbolic. Copilul din el încă n-a murit! Înfăţişarea lui descrisă în oglindă de Razumihin este de astenic: ,, blond, mândru, ipohondru, uneori tăcut, nu ascultă ce i se spune” schizotim; Kretschmer, atins de dezgust, plictiseală, tristeţe, reverie; contradictoriu şi rupt de realitate. Comite crima dar nu va găsi motivul, raţiunea inutilă, se prăbuşeşte. Salvarea vine de la Sonia care deşi prostituată, are sufletul pur, este aleasă: citea Evanhgelia şi chipul ei se transfigura: ,,prostituată fără trup.” Cauza răului este în noi, admitea asta, diavolul din noi, îi spune Sonia, nu recunoştea. Mândria, orgoliul nemăsurat! Fără tată, sărac, credea că are dreptul să se ridice. Complxeul de inferioritate se supracompensează prin delirul de grandoare: ,Ştiam că acela are putere, acela domneşte peste ceilalţi! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor, am înţeles,..,că puterea nu se dă decât aceluia care îndrăzneşte să se aplece să o ridice…Şi eu…eu am vrut să cutez, şi am ucis…M-am ucis pe mine!.” Dar vai ,,ştiu că mă îndemna diavolul…m-am dus să încerc… Sunt un păduche, un păduche estetic, şi se aruncă la picioarele ei. S-a produs abreacţia, bolnavul îşi dă seama de adevăr, cauza răului. Evanghelic, din sămânţa care putrezeşte va răsări o alta...Asumându-şi vina, umilinţa şi suferinţa va fi un om nou prin credinţă şi iubire. Svidrigaillov, dublul său, enigmatic, nobil ca origine, cu privire de fiară, nici bun, nici rău, rece-pătimaş, stă sub semnul umedului: apa, şoarecele. Un schizofrenic, minte cu sinceritate, spune ce-i convine, V. Marinov, Figuri ale crimei la Dostoievski, are halucinaţii, vede strigoi, un senzual pervers care corupe minore, poartă pe conştiinţă două morţi, o fetiţă surdo-mută violată de el ce se sinucide şi soţia lui Marfa Petrovna, otrăvită. Se logodeşte cu o fetiţă, visează copile, sărutări, copile care apoi se metamorfozează în cochete prostituate, groteşti sau le vede în sicriu. El este funciar pervers: ,,Desfrâul acesta are cel puţin ceva statornic, ceva întemeiat pe firea omului,..,ceva care stăruie ca un tăciune aprins, ceva care te arde, un foc pe care multă vreme, chiar nu-l poţi stinge”. Freud considera că este libidoul, sexualitatea, erosul sunt amorale, principiul plăcerii stă la baza vieţii şi fericirii. O lume maculată, infectată de voluptatea perversă a adulţilor. Svidrigailov neîntâlnind iubirea după care tânjea din copilărie, cu ce preţ, corupe minore, iar ultimul vis este tot cu o fetiţă ce s-a sinucis, aşezată într-un sicriu, înconjurată de flori. Paradisul are moartea în el. El este viermele! Se sinucide trăgându-şi un glonde în cap. Nastasia Filippovna este cel mai puternic personaj feminin la Dostoievski, plină de vitalitate, orgolioasă, duală, inocentă prin origine, demonică prin comportament, plină de mândrie, dar şi de umilinţă. Răul provine la Dostoievski din sciziparitatea sinelui, din dedublarea lui. Femeia a cunoscut umilinţa, şi umileşte bărbaţii căci domină ,,personalitatea exaltată: pasională, orgolioasă, impulsivă, iritabilă, labilă, vulnerabilă psihic. Copilăria explică totul, sau cel puţin acest mit funcţionează. A devenit o găselniţă psihologică şi pedagogică, culturală chiar, de a căuta cauzele comportamentelor deviante în copilărie, în experienţele, influenţele, fixaţiile, complexele copilului, mai ales în abuzurile şi violenţele exercitate asupra lui. Aceasta s-a substituit mitului moral a celor şapte ani de-acasă. Tatăl Nastasiei Filippovna, Baraşkov era aristocrat, ofiţer în retragere şi după ipoteci şi datorii reuşeşte să-şi salveze mica gospodărie. Colac peste pupăză starostele îl anunţă că ,,totul a ars” şi că ,, a binevoit să ardă şi soţia, şi copiii, iar copiii au rămas întregi.”. Este prea mult blestemul focului, moare, iar fetiţa avu noroc cu Afanasi Ivanovici, care-i luă o guvernantă elveţiancă. După patru ani o luă o moşiereasă şi în căsuţa de bârne a tutorelui Nastasia unde era bibliotecă, tablouri. Moşierul se căsători, iar Nastasia părăsi satul, merse la Petersburg. Era însă altă femeie, din sfioasă: ,,o fiinţă neobişnuită şi surprinzătoare” care ,,hohotea şi-l înţepa cu sarcasmele ei caustice. Să se fi ataşat de Afanasi Ivanovici. Se poate, căci nevoia de ataşament este înscrisă în matriţa genetică, la animal şi om aşa cum demonstrează etologia, Konrad Lorenz, sau ţine de configurarea complexelor, Oedip şi Electra, psihanaliza, Freud. Toţki văzu paloarea şi frumuseţea fetei, o mută la Petersburg în confort şi lux, şi devine amanta lui. Inima fetei se răci, şi Toţki se gândi s-o mărite cu un tânăr Ganea, o afacere! Ganea era un om mărunt şi ahtiat după bani.. V. Cristea rezumă ontogeneza formării şi dezvoltării personalităţii Nastasiei Filippovna pe etape, stadii: ,, 1-7 ani, la părinţi, 7-12 la educaţia nemţească, 12-16, educaţia cu un anumit scop; 16-20 amanta estivală; 20-25, în marea societate, teatru. Frumuseţea ei stârni admiraţia în superlative estetico- metafizice: ,,Asemenea frumuseţe e o forţă (…) cu ea poţi răsturna lumea întreagă”, spune Adelaida, una dintre cele trei fete ale generalului, Epancin. O fixează Rogojin, apoi şi prinţul angelic, Mîşkin, iubire coupe de foudre, un triunghi al iubirii şi urii. Ea joacă tare şi aruncă în foc 100 000 ruble date de Rogojin pentru a încheia conturile cu Ganea. Proba focului este testul în care vede nimicnicia umană bazată pe puterea banului: ,,cu banii poţi cumpăra orice,poţi cumpăra şi talent”. Umilită în trecut, simte caracterul egoist şi primitiv a iubiri-patimă a lui Rogojin, şi îşi dă seama de iubirea spirituală, e drept iubire-compasiune a lui Mîşkin: ,,în oglinda perfecţiunii sale este umbrită imperfecţiunea ei”. Tinde spre puritate, dar e marcată de trecut!. În plus Aglaia, o tânără frumoasă, fată de general, îi trezeşte gelozia şi confruntarea dintre ele este o scenă magistral realizată în limbaj agonic, de luptă între două tigroaice prin privire, fiziognomie, râs, cuvinte. Nastasia este cînd demonică, atrasă de Sodoma şi Gomora, când are un fior de puritate, atrasă de Madona Sixtină: ,,sufletul ei tânjeşte spre lumină”. Prinţul: ,,sunteţi, poate atât de nefericită, încât vă consideraţi vinovată”. Uneori în ,,în privirea ei suferinţă şi ură nemărginită.” În preajma nunţii cu prinţul devine o alta, pare nebună. Fuge la Rogojin. Ea nu se poate fixa afectiv pentru că imaginea focului o urmăreşte. A pierdut suportul şi siguranţa afectivă. Rogojin din Idiotul este un psihopat primitiv, pare un criminal înnăscut ,,constituţie robustă, scund, îndesat, cu o frunte mare şi frumos boltită, cu nişte ochi cenuşii, de o paloare cadaverică”. Biotipul prescrie firea şi comportamentul. Copil de negustor îmbogăţit, bătut cu brutalitate în copilărie, îngust, fără cultură ,,n-am învăţat nimic în copilărie”, nu credea deşi purta cruce, cu gaşcă de derbedei pe măsura lui, legea pentru ei era pumnul. Dostoievski nu interpretează, dar este evident că Rogojin copil fiind a internalizat, asimilat comportamentul sadic. Agresivitatea se induce, se-nvaţă spun psihologii, la el, predispoziţie plus învăţare. Gaşca este societatea, matricea socială, nişa ecologică a delincvenţei ca subcultură ce valorizează şi întăreşte stimulii, comportamentele şi simbolistica crimei. Psihatrii au pus eticheta de ,,personalitate hiperperseverentă nestăpânită: psihopat, epileptoid, paranoid, asasin, pătimaş. Este fascinat de Nastasia Filippovna, femeie de o frumuseţe demonică. O urmăreşte, oferă 100 000 de ruble pentru a plăti o ipotecă la Ganea, logodnicul, în speranţa de a se căsători cu el. Karl Leonhard în Personalităţi accentuate: ,,Rogojin este tipul hiperseverent, epileptoid, oscilează între speranţă şi dezamăgire, gelozia face ca dragostea lui să crească”. Are loc,,dezvoltarea psihologică a efectului de iubire”. Mîşkin, prinţul angelic este şi el răpit de frumuseţea femeii, de chipul ei pe care parcă l-a văzut cândva, poate când sufletul lui era liber, Platon, sau, poate arhetipul mamei. Nastasia este între demon şi înger! Ea pendulează în acest triunghi, când se căsătoreşte cu unul şi fuge cu celălalt. Rogojin ştie că nu o poate avea definitiv decât omorând-o! Frumuseţea ei îi ia mintea căci ,,o asemenea frumuseţe trebuie să o apreciezi şi admiri de la distanţă, altfel te poate pierde”. Nastasia Filippovna deşi l-a aşteptat şi-l iubeşte pe prinţ, este atrasă de întuneric şi acasă la Rogojin este ucisă cu cuţitul. Cu sânge rece Rogojin povesteşte cum ,,i-a intrat cuţitul la un verşok şi jumătate, chiar doi sub sânul stâng, iar pe cămaşă a curs sânge.” Un psihopat care nu putea empatiza cu victima. O vroia ca pe o proprietate, ca pe un obiect frumos, ca pe un lanţ de aur! El n-avea sentimente, n-a cunoscut căldura maternă, deprivat afectiv, creierul lui afectiv era creier de reptilă! Ura faţă de prinţ, faţă de bine, lumină, ura şi dragostea faţă de Nastasia ,,au avut drept rezultat-omorul (K. Leonhard). Stavroghin prinţ, nobil, demonii vin din lumea bună, aristrocată, decăzută şi dezmăţată, nobilimea şi-a pierdut virtuţile de altădată, privire retro, paseism, tatăl său general-locotenent, fluşturatic, Stavroghin îi va moşteni, va asimila semiconştient păcatul, înclinaţia spre desfrâu. Dominat de Varvara Petrovna, femeie rece care nu-l iubea, se despart. Stavroghin îl ia în derâdere, îşi exercită asupra lui pornirile sadice, puterea nelimitată, în derâdere fiul ia până şi moartea tatălui. (V.Cristea, Dicţionarul….). Tatăl nu era simbolul autorităţi, legii, moralei, ci un Falstaff, fiul permiţându-şi orice, fără inhibiţii, interdicţii, reguli, cenzura şi autocontrolul nu reglează comportamentul. Maică-sa, femeie-falus, îl dă în mâna lui Stepan Trofimovici, un visător burduşit cu idealuri şi teorii, visa să scrie despre frumos, Madona Sixtină, nostalgia sânului matern, regressus ad uterum, sentimentul oceanic al vieţii amniotice. Cedează repede devenind din profesor sclavul copilului, măgarul lui. Mama, Varvara Petrovna, rece,frigidă, îşi exercită autoritatea, sadismul, sexualitate derivată, asupra lui Stepan Trofimovici, pe când Stavroghin poate să facă orice. Îl idealizează, actele urâte ar fi după ea şi coada ei, profesorul, efectul crizelor de creştere, crizelor de ideal. Organismul lui puternic, sufletul lui însetat de absolut nu găseşte în Rusia decât, Stavroghin fiind după mama lui ,,un Hamlet, dar ce păcat că n-are lângă el un Horatiu”, pentru Stepan Trofimovici: ,,prinţul Harry”. În acest caz absenţa tatălui, iresponsabilitatea mamei prin neimplicare, delegarea educaţiei la meditatori, toleranţă până la slăbiciune faţă de nebuniile lui faţă de care intervin autoprotecţia afectivă şi raţionalizare prin disonanţă cognitivă, justificarea lor. Ideile, ideologiile ce le auzea prin saloane, mediul, grupul de prieteni din armată şi apoi din ,,societate”, cheflii, cartofori, pătimaşi în desfrâu, orgii, l-au marcat. Părinţii despărţiţi, Stepan Trofimovici stătea în casă cu ei, dar era el însuşi un copil ,,tânjea după un suflet apropiat, de multe ori îl trezea noaptea pe micul său prieten,…, numai şi numai pentru a-i împărtăşi în lacrimi sentimentele jignite sau pentru a-i destăinui un secret al familiei.” Inadmisibil, în locul lumii bune una rea. Mama deşi îl iubea nu era prezentă în viaţa copilului: ,,Se aruncau unul în braţele altuia şi plângeau împreună. Băiatul ştia despre maică-sa că-l iubea mult, dar nu cred că o iubea mult” Suferă de deprivare paternă şi maternă ar zice psihologii. În creierul lui nu se structurează instanţele neurale şi morale de inhibare, frânare şi control al impulsurilor şi preferinţelor. Conştiinţa lui nu era cristalizată în jurul valorilor şi normelor. Totul era permis. Totul avea aceeaşi valoare! La 16 ani era plăpând, cuminte şi îngândurat, după colegiu la Petersburg, tăcut, trist, rezervat, îngândurat . Mama lui observă că are înclinaţii ciudate, stranii, dar Stepan Trofimovici o consolează, are exolicaţii pentru orice, tristeţea vîrstei, a spiritelor alese, neînţelese. Criza de identiate, de comunicare, identitate necristalizată, Erikson, James Marcia. Urmează cariera militară, maică-sa îi trimitea bani ,,fără nici o socoteală”. Vin veştile rele: ,,tânărul se dedase la o viaţă de petreceri nesăbuite; şi numai la jocul de cărţi şi beţii uluitoare se vorbea de oameni striviţi sub copitele cailor săi, despre atitudinea lui de sălbatică brutaliate faţă de o doamnă” pe care ,,după ce întreţinuse relaţii intime cu ea ar fi ofensat-o în mod public.” Parcă suntem în Puşkin şi Lermontov, artistic, parcă auzim tropotul copitelor hoardelor tătare, cazacilor, doar spune Dostoievski că dacă ,,răzuieşti bine sufletul rusului dai de tătar”. Dai de bestia din om. Cum spunea Freud: ,,Cultura nu poate ţine în lesă natura!” Ivan Karamazov: cu cât cunoşti mai bine oamenii, chipul lor, cu atât îi iubeşti mai puţin. Ca să-i iubeşti trebuie să-ţi întorci privirea de la chipul lui, al omului. Freud spunea că în inconştient, în esenţă, în inconştient, oamenii sunt o cloacă (Peter Gay, Freud). Prieteni decăzuţi, violenţi, desfrânaţi, teribilişti ideologici îl credeau ,,prinţul Harry, care chefuia cu Falstaff. Violează o fetiţă, Matrioşa, fetiţă ,,pe care mama ei o iubea, însă o bătea des, o înjura”. Copiii devin obiectul descărcărilor adulţilor. Iată cum relatează scena în Spovedania lui Stavroghin, scrisori…,, mă plictiseam…îi sărut mâna o dată şi o luai pe genunchi. Ea avu o mişcare de recul şi surâse, dar cu un surâs ruşinat şi oblic. Copila îmi înconjură gâtul cu amândouă braţele şi începu să mă sărute cu patimă.” Apoi într-o zi îmi spuse :,,L-am omorât pe Dumnezeu.” Copilăria, inocenţa era pierdută, maculată, şi sentimentul culpei o face să vadă că ar fi comis un păcat de neiertat. Ulterior, Stavroghin asistă la sinuciderea ei în timp ce în jurul lui bâzâia o muscă, şi vedea un păianjen roşu (simboluri ale morţii), observă cum Matrioşa intră în magazie, unde se sinucide. Ca să fie sigur se uită printr-o crăpătură. Eternitatea poate fi ,,o magherniţă plină cu pânze de păianjeni” cum spunea demonul analog Svidrigailov. Apoi cu cheflii, joacă cărţi, beau ceai, erau veseli. Se însoară cu Maria Lebeadkina, o femeie şchioapă, săracă, nefericită. Compensează păcatul prin nobleţa salvatorului. Se autoexplică ,,nu-mi dau seama dacă hotărârea mea a fost determinată fie în mod inconştient (cu siguranţă inconştient) de furia ce mă cuprinsese din cauza fricii josnice cu Matrioşa. Într-adevăr nu cred asta.” El nu crede că crede şi realizează ,,că-i ridicol” şi asta nu poarte suporta: străinătatea, idei, discipoli, femei.
Copilul fără copilărie, paradisul copilăriei visează paradisul armoniei şi fericirii văzând apoi Tabloul lui Claude Lorrain, Acis şi Galateea denumit de el Vârsta de aur văzut la Dresda: ,,Se făcea că există ca în tablou, un colţ. Valuri albastre şi mîngâietoare, insule liniştite, încântătoare, în depărtare, chemarea soarelui care apune. Era paradisul pe pământ, zeii coborau din cer şi se uneau cu oamenii. Oamenii se trezeau şi adormeau fericiţi şi nevinovaţi; pădurile răsunau de cântecele lor vesele. Soarele îşi revărsa razele. Viziune sublimă! Iluzie admirabilă!” Este visul omenirii pentru care au murit oameni, a curs sânge. Visul amniotic la un etern copil pe care l-a căutat în ideologii, iar tovarăşii îl vor înfptui. Vine în ţară schimbat, rece. Culmea, locotonentul gândurilor presupuse a lui Stavroghin este Piotr Stepanovici, Verhovenski, fiul lui Stepan Trofimovici, nihilist, îngust, crud, monoman, de extremă stângă, socialist. Copilăria explică totul: născut la Paris, la cinci ani orfan de mamă, crescut de mătuşi, tatăl până la evenimentele întâmplate l-a văzut doar de două ori, la 18 ani fiul i-a părut tatălui: ,,un petit idiot”, nervos, sensibil. Un om fără dragoste, fără familie, modele, valori, asupra lui nu s-a exercitat instruire şi educaţie, dezvoltarea şi maturizarea s-au bazat pe imitaţie, învăţarea prin observare, a unor pattern-uri de contracultură. Crescut ca pasărea cerului, fără patrie, sol natal, fără control, fără D-zeu. Aleatoriu! Instinctele lui, pornirile n-au fost canalizate prin paradigma behavioristă stimul-răspuns: ,,pedeapsă şi recompensă”( morcovul şi bâta). Nici întărire pozitivă, condiţionare aversivă. Cultura nu le-a derivat şi sublimat. Sinele s-a revărsat în eu, fără cenzură căci Supraeul este o pojgiţă subţire, aproape inexistentă. Instinctele vieţii, Eros, au fost absorbite de instinctele morţii, Thanatos. Studiile spun că din asemenea medii se naşte devianţa, comportamentul deviant. În străinătate cade sub fascinaţia lui Stavroghin . Omului prin natura lui ,, i se moaie picioarele” şi ,,trebuie să se ataşeze de cineva, să creadă în ceva”, spune Dostoievski.
Pe Stavroghin, substitut de tată, îl vede ,, superb”, ,,un astru strălucitor” ce-l ,,fulgeră cu privirea, eşti Ţareviciul Ivan... Dumneata eşti Făt-Frumos, mîndru ca un zeu”- delir paranoia, şi continuuă:,,O nouă lege nouă şi dreaptă vine, va tulbura marea; şi va prăbuşi şandramaua, ziditorii vom fi noi- delirul apocaliptic al distrugerii lumii. Fără Dumnezeu, fără morală şi valori nihilistul este condus de legea arbitrariului. Verhovenski: ,,domneşte voia dumitale deplină: dacă vrei să spui, da, dacă vrei, nu.” Un psihopat paranioid. Stavroghin, într-adevăr fascinează femei, fragmentele căzute din el, Kirilov, nihilistul cu logica negaţiei ,,nici, nici” şi dilema maniheică. Argumentul sinuciderii logice: dacă omul îşi învinge frica de moarte şi se sinucide, atunci,, Dumnezeu nu există” şi el este ,,omul-Dumnezeu”. Se sinucide! Şatov, slavofil cu mistica poporului rus, hristic, ales! Vede senzualitatea bestială din Stavroghin, dar crede că ,, ei doi s-au întâlnit în infinit”. El umilul, masochistul, declară ,,m-ai lăsat să mă chinui atâta”, o voluptate a suferinţei.
Sufletul personajelor dostoievskiene este însetat de absolut, n-au nici o limită. Sentimentul este mai adânc ca raţiunea şi poate trece dincolo de zidul ei: doi ori doi fac patru, minte euclidiană, legi, imperativ categoric (trebuie). Caută suferinţa umilinţa: ,,Crezi că n-am să sărut urmele paşilor dumitale.” Este ucis de tovarăşi, căci solidaritatea, cauza, cere sânge. Sângele vrea sânge, Shakespeare, Macbeth. În Spovedanie… el mărturiseşte lui Tihon, călugărul, că îl terorizează nu conştiinţa păcatelor, crimei comise, ci imaginea Matrioşei, slăbită, cu ochii înfriguraţi ,,în pragul camerei mele şi, clătinând din cap mă ameninţa cu pumnul ei mic.” Ceea ce i se pare ridicol, oribil, îl cheamă cu ea în eternitate. Această imagine ,, nu vine de la sine, eu sunt acela care o evoc, dar îmi este imposibil să nu o evoc. O! DE-AŞ PUTEA SĂ O VĂD ODATĂ CU ADEVĂRAT, MĂCAR ÎN HALUCINAŢIE! Nu-i este dat să-şi întâlnească umbra, sau poate o străvede căci se sinucide sus în mansardă cu un şnur de mătase, simbolul gingăşiei. Dostoievski nu-l iartă! Omul acesta este rece afectiv, gol, incapabil de sentimente: „Gândeşte-te apoi că n-am nici o milă faţă de dumneata dacă te chem, şi nici respect, dacă te aştept. Şi totuşi, te chem şi te aştept, am încercat desfrâul., dar nu-mi place şi n-am vrut desfrâul” mărturiseşte în ultima scrisoare înainte de sinucidere către Daşa. Dostoievski credea că: a nu putea iubi este iadul, mai mult, pustieşte totul în jur! Arkadi eroul are de mic orgoliu. La şcoală replică colegilor ce-l strigă: ,, Prinţul Dolgoruki. Nu, pur şi simplu Dolgoruki.” După liceu vine la Petersburg să-şi cunoacă şi ,,să-şi judece tatăl”. Arkadi Dolgoruki are un tată legal, Makar Ivanovici, şi unul natural, Versilov. Versilov un lup bogat şi demonic îi ia soţia lui Makar, erau argaţi pe moşia lui, şi-i face doi copii, Arkadi şi Liza. Adolescentul Arkadi este atras de Versilov ce-a trăit în desfrâu, a corupt o minoră, a călătorit prin Europa, a cunoscut ideolgiile vremii şi acum este îndrăgostit de Katerina Nikolaevna, frumoasă, nobilă. Arkadi este în posesia unei scrisori prin care aceasta vroia să limiteze drepturile tatălui, şi intenţiona s-o şantajeze. Se-ndrăgosteşte de Katerina Nikolaevna, tatăl şi fiu iubesc aceeaşi femeie! Între timp sora lui Liza, ,,un soare”, este îndrăgostită de prinţul Sokolski, care o iubea şi pe Anna Andreevna. Sora suferă, trece prin crize, era şi gravidă, şi Arkadi empatizează ca frate amintindu-şi de când erau copii şi se plimbau de mână. El avea o singură idee să fie un Rothschild, să aibă bani, cu banii poţi cumpăra orice, şi talent. Poţi să fii generos…. ,,Eu n-am nevoie de bani, ..de bani ca atare. Nici chiar de putere, vreau să trăiesc izolat şi liniştit, având conştiinţa deplină a forţei mele. Libertatea!” Îşi iubeşte mama, Sofia Andreevna care este o icoană umilă, primeşte cu smerenie ameninţările şi trădările lui Versilov. Acesta-i sparge şi o icoană, tot ce avea mai scump! Arkadi se implică în triunghiurile, paralelogramele relaţiilor dintre adulţi, este atras de femei, se luptă cu Bioring pentru Katerina Nikolaevna. Se mai şi satură de toţi: ,,Eu n-am ce căuta printre oameni”. Tânărul disperă între sociabilitate şi solitudime, izolare. Lumea adulţilor îl tentează, îl pasionează, dar îl şi dezamăgeştede. Este criza tinereţii, Sturm und drang: ,,Eram mânat de un haos de sentimente, în care era firesc să mă rătăcesc.” Deşi avea ideal, autocunoşterea era fragilă căci ,,Cât de inconsistentă era pentru mine graniţa dintre bine şi rău”. Ca pentru Hamlet! Viaţa, venturile şi ideile tatălui Versilov este pentru el un mode. Îi satisfac curiozitatea, îl fascinează. Tatăl, de fapt un antimode. Erau în el impulsuri spre valorile implicite sau explicite experienţele şi căutările tatălui, în plus, răul fascinează. Celălalt, bătrânul Makar Ivanovici este modelul pe care îl descoperă la capătul patului după boală, o criză existenţială:,,Am dat peste un moşneag cu părul alb de tot…( arhetipul înţeleptului, Jung,n.n.)” care-i spune ce-i aia o taină,( Arkadi credea că-i scrisoarea din căptuşeala lui care-l face puternic,n.n.).,, Apoi, totul este o taină, dragă, în toate se ascunde o taină dumnezeiască:în fiecare copac, în fiecare fir de iarbă. În cântecul unei păsărele, în puzderia de stele. Da, totul e o taină. Lumea îţi pare atât de frumoasă tocmai pentru că este o taină.” Makar Ivanovici ,,mă privea, uneori, cu o dragoste cu totul neobişnuită: ba, îşi punea mâna cu duioşie pe a mea, ba mă mângâia pe umăr.” Sentimentul patern şi teandric! El chiar îi dă cheia: ,,bătrânii trag spre moarte, tinerii spre viaţă.” Demonul Versilov a parcurs etape: perioada de ,,frumos şi sublim”, Schiller; apoi desfrâu, călătorii în Europa, visul Vârstei de aur, suferă pentru toată omenirea. S-ntoarce în ţară, se-drăgosteşte, simte în el orgoliul fără margini. Ajunge la concluzia că n-a avut toată viaţa nicio convingere. Întâlnirile care la el dezvăluie nevoia de tandreţe. Alte modele găseşte la Touchard şi Lambert, care l-au chinuit la pension, separându-l de ceilalţi şi bătându-l, umilindu-l. Ei îl şanteajează şi-n prezentul acţiunii, Lambert îi propune să se căsătoreacă cu Katerina Nikolaevna, îi fură scrisoarea, este un ticălos şi un corupt. Răul mare este totuşi Versilov :,,Oamenii sunt josnici…cei răzvrătiţi…nişte şoareci…Să-ţi iubeşti aproapele fără să-l dispreţuieşti, e cu neputinţă. Nu poţi trăi fără să te dispreţuieşti. Nu recunosc alt judecător înafara conştiinţei mele.” Apoi se căieşte, îşi cere scuze că a vrut să-i facă rău Katerinei Nikolaevna: ,,Am avut intenţii josnice, dar ştii, acum când stau lângă dumneata, nu simt nici-un fel de remuşcări, toate s-au şters, iar cu omul care acum o oră puneam la cale o ticăloşie nu mai am nimic comun şi nici nu voi avea vreodată” Versilov era rob al pasiunii. Confrunatrea cu Katerina Nikolaevna îi dă ultima lovitură. Arkadi prezent la confruntare, într-o cameră alăturată, împiedică catastrofa, crima. Concluzia lui Arkadi: dedublarea lui, un ,,un alter-ego”, un dezechilibru psihic. Adevărul cu privire la Arkadi îl rosteşte Tatiana Pavlovna, dădaca lui: „izolarea în care ţi-ai petrecut copilăria şi prima tinereţe” ar putea stârni temeri privind evoluţia sa, dar,,tendinţa spre răzvrătire şi anarhie izvoreşte de cele mai multe ori dintr-o năzuinţă nemărturisită spre ordine şi armonie sufletescă. Arkadi deşi avea ideea cu banii, ea era o carapace prea slabă: ,,se simţea ca un pai purtat de vânt”, dar dragostea faţă de mama şi sora lui l-au întărit. Menirea lui dintr-o familie întâmplătoare este să scrie despre această epocă de haos şi contradicţii, de idealurile adolescenţei şi metamorfozarea lor în contactul cu lumea adulţilor, egoişti, desfrânaţi, plictisiţi, confunzi, nihilişti căci ajung să nu mai creadă în nimic!Aşa cum remarcă V. Cristea:,,Cel care scrie e însă alt om decât cel despre care scrie.” Fraţii Karamazov este un model de cazuistică psihologică. Feodor Karamazov este un senzual libidinos, desfrânat, violent, îi plăceau beţiile, banii, ,,fetişcanele ce umblă cu picioarele goale” şi ,,la orice femeie poţi găsi ceva” , zicea el. Prima soţie moare şi se descotoroseşte de primul fecior, Dimiti, Mitea şi-l dă la un văr, care-l pasează la o mătuşe de-a copilului. Mitea nu-şi termină studiile şi intră în şcoala militară, ajunge ofiţer dar mediul este de beţii, desfrâu, se bate în duel Învaţă totuşi germană, a citit şi recită din romanticii germani. Aceşti ,,romantici stelari” au hrănit sufletul plin ,,de furtună şi avânt” cu,,frumos şi sublim”, idealurile etice şi estetice şi ale tânărului Dostoievski. O cunoaşte pe Katerina Ivanovna cînd îi salvează tatăl de datorii, o umileşte: Ea era dispusă să-i cedeze, el nu profită, îi dă banii, şi asta cu o satisfacţie puternică a umilirii! După acest gest ea îi propune să fie logodnicul ei. Morala datoriei! Este atras ca un magnet de Gruşenka o frumuseţe rusească, mai simplă, cu un trecut erotic: la 17 ani sedusă şi abandonată de un polonez, apoi trind cu un negustor bătrân şi libidinos care a învăţat-o cum să facă afaceri. Mitea este plin de vitalitate, este ca un taur, plin de forţă, o duce în chefuri, desfrâu, abjecţie, el însuşi se consideră un vierme, ploşniţă, lighioană. K. Leonhard îl încadrează în tipul ,,personalităţi nestăpânite” şi ,,psihopatie epileptoidă”, fiind uneori patetic, teatral, puternic afectiv . Violent: a lovit un ofiţer, l-a lovit cu tocul cizmei în obraz pe tatăl său, ba se gândea s-o bată pe Gruşenka, ,,când alunec în prăpastie, alunec năprasnic, cu capul în jos….ba simt o plăcere să mă prăbuşesc”, dar din mocirla decăderii simte o nevoia nemărginită de lumină” La Dostoievski omul este contradictoriu, sentimentele infinite, cu volutatea căderii sau înălţării! După el ,,Noi, toţi Karamazovii suntem la fel, şi-n sufletul tău virmele trăieşte şi e sortit să dezlănţuie adevărate furtuni. ” Omul este o enigmă.” Unii ,,oameni cu suflet mare…încep prin a slăvi idealul Madonei, ca să ajungă să năzuiască spre…idealul Sodomei.” Şi invers, căci ,,Nu, sufletul omului este prea larg…,poate, oare Sodoma să reprezinte frumosul?...” Ciudat, în absenţa părinţilor, a mamei, şi instanţei tatălui, omul nu este centrat afectiv, Sinele, instinctele vieţii nu sunt dresate, disciplinate, sau în limbaj dezirabil azi nu sunt canalizate, sublimate, fixate pe valori, dar prin limbă şi literatură umanismul a pătruns în sufletul lui. Mite nu se poate hotărî între frumoasa, educata, virtuoasa Katerina Ivanovna şi naturala, plinuţa Gruşenka, dar pisicuţă, care şi-n degetul cel mic de la picioruşul stâng” are iradiaţie cu efect întârziat (V. Cristea, Dicţionarul…). Mitea a are porniri violente, este pornit pe taică-său pentru bani şi din gelozie, are intenţii criminale, îl omor, în noaptea crimei el chiar se ceartă violent cu el, îl loveşte pe Grigori, sluga. Tot în acea noapte, la Mokroe, o rupe pe Gruşenka de trecut, amândoi sunt pătrunşi de focul şi lumina dragostei. El cutremurat de o lumină orbitoare ,,Cumplită, cutremurătoare lumină!” O aură epileptică, sau poate aura luminoasă din momentul naşterii, ea ,,deschise ochii, visam că plecasem cu sania, te ţineam strâns în braţe şi te sărutam. Ştiii cum scânteiază omătul într-o noapte cu lună. ” De fapt se nasc a doua oară. Mitea va primi pedeapsa, îşi asumă vina, suferinţa şi credinţa, nevoia de Dumnezeu. În ocnă nu se poate trăi fără D-zeu! Ivan Karamazov este feciorul din a doua căsătorie care neputând suporta orgiile şi violenţele soţului, moare lăsând orfani de mamă, de căldură şi sentiment matern pe Ivan şi pe Aleoşa.. Copii sunt crescuţi de un timp scurt de Grigori, sluga, apoi de o generăleasă, şi ulterior deEfim Petrovici. Ivan era la 10 ani ,,ursuz, taciturn, îşi dădea seama că este ,,crescut de nişte străini,…,că avea un tată de care îţi era ruşine să vorbeşti”, care şi-a abandonat copiii, ca alţi eroi dostoievskieni. Copilul poate avea orice, şi părinţi adoptivi ideali, mai buni ca cei reali, naturali, dar el simte că în spatele grijei şi iubirii nu-i ceva instinctiv, din inimă, mirosul lor nu-i al mamei. La Moscova urmă liceul, avea aptitudini deosebite spre cunoaştere, ştiinţe, apoi scria articole.. Era un introvertit totuşi, mândru, calculat, rece. Putem spune că libidoul său, energia psihosexuală era orintată spre interior şi nu spre exterior ca la Mitea. Instinctele sale era controlate, sublimate în curioziate, cunoaştere, ştiinţă, un spirit faustic. Personalitate de tip schizoid, Leonhard: dificultate de contac social ,, izolare, afectivitate redusă, slabă dorinţă de sex, anxios, tobă de carte. Fire introvertită, nevrotică, schizoidă. Înclinaţii pentru teme abstracte, metafizice, pentru problemele fundamentale, ultime. Era ateu căci nu putea accepta un D-zeu a cărui creaţie este,,un pământ plin de lacrimi”, care îngăduie suferinţa, cruzimea ca un copil să fie omorât în bătăi iar mama cu călăul să spună: ,,Doamne drept eşti Doamne”. După el o ,,lighioană înghite o altă lighioană” şi teorie este valabilă şi-n lupta dintre Dimitri şi tatăl său.. Îşi urăşte tatăl pentru firea lui, dezmăţul dus şi că şi-a abandonat copiii. Afirmă că ,,Cine nu doreşte moartea tatălui său?. ”Un răzvrătit. O iubeşte pe Katerina Ivanovna, dar iubirea lui pare rece, dar ca toţi Karamazovii are o poftă de viaţă căci ,,o . dată ce mi-am lipit buzele de cupa vieţii, nu, n-aş îndura s-o smulg de la gură până n-aş deşerta-o până la fund!” Iubeşte ordinea universală, pământul ,,mugurii cleioşi de primăvară, cerul albastru..” Legenda Marelui Inchizitor o parabolă a condiţiei umane, o capodoperă, arată că ,,omul simte nevoia de a se ataşa de ceva, de a crede, preferă pâinea libertăţii, căci i se moaie genunchii şi se îndoaie!” Nici marele prelat:,,nu crede”, dar în numele lui Hristos organizează libertatea şi fericirea oamenilor. Are visul paradisiac în Cataclismul geologic a unei lumifără Dzeu, fără normele etice actuale, oamenii vor,,smulge vieţii tot ce le poate oferi în numele fericiri şi a plăceri lor”, oamenii vor fi mândri, nu vor cârti, se vor iubi. Trăim azi acest vis. S-a împlinit! Dar zice el: ,,Dacă nu există Dumnezeu nu există nici nemurirea”, deci ,,totul ar fi permis pe lume.” Ciudat lucru, Ivan deşi îşi urăşte tatăl, stă un timp cu el, şi întrebat dacă D-zeu există, răspunde că nu există, după cum nu există nici nemurirea, ci doar,,un zero absolut” ((I. Ianoşi, Tragedia subteranei). Aleoşa: ,,Da, există”! Se poate căci Ivan se-ntâlneşte cu sine, alter-ego-ul său, diavolul, un gentilom rus, nobil, încântător, cavaler, un estet. Halucinaţie sau realitate? Duh, diavol, o fantomă a vieţii, ,,n-are o existenţă dovedită…există în sine sau este o creaţie a spiritului meu.” Diavolul este în el, în noi! Fără Dumnzeu eul are o problemă! Ivan are ceva din Faust, ştiinţa, din Hamlet, melancolic, trist, lumea este rea, omul un animal crud, multă suferinţă, lacrimi, D-zeu rău, miroase a gnosticism. Aleoşa, mezinul avea trei ani când muri mama, Sofia Ivanovna, iubit de toţi din familia protectorului,, visător…un copil ciudat în,,care încolţise de timpuriu dragostea faţă de semeni, nemurirea sufletului, şi existenţa lui D-zeu. ,,Există şi D-zeu şi nemurirea? îl întrebă Ivan.Aleoşa: ,,Există…Da, nemurirea e în D-zeu.” El nu putea urî, iartă, este plin de compasiune. Nu judecă pe nimeni, gîndeşte cu sufletul, la Dostoievski numai cine suferă are dreptul să judece! La 19 ani în mănăstire, Părintele Zosima care-l îndeamnă: ,,să iubescă pruncii, dragostea împletită cu smerenie, lumea-i ca oceanul fără margini.” şi că în noi ,,sălăşluieşte tainica simţire a lumii de dincolo. Primeşte şi îndură suferinţa…” A nu putea iubi este iadul!!! Aleoşa este inocent dar se tulbură în prezenţa femeii, ba şi Gruşenka, şi Katerina Ivanovna se simt atrase de el, Gruşenka avu chiar pornirea de,,a-i da jos anteriul”, iar Katerina Ivanovna afirmă că întânirea eşuată cui Gruşenka se datorează lui. Aleoşa este personajul suveică, prezent peste tot, oglinda în care se reflectă ceilalţi. Fraţii i se spovedesc, bătrânul tată îl sărută, iar Lise Hohlakova, o fetiţă contradictorie şi în criză îl iubeşte. Maturizarea lui se realizează prin observarea şi reflectarea experienţelor celorlalţi. Murindu-i Zosima el realizează ce-i spusese şi mentorul că rasa de călugăr nu-i pentru el. Visul cu Nunta din Gana Galileii, vocea călugărului, lumină. Duhul putreziciunii rămăşiţelor pământeşti îl convinge: ,,Coborî repede treptele, sufletul său era setos de libertate, avea nevoie de spaţiu, de cuprinsul lumii. ( Poate sutana şi mănăstirea erau prea înguste pentru el, iar călugării contestau vehement sfinţenia răposatului căci trupul putrezi şi mirosul putreziciunii era insurpotabi!, n.n.). Bolta cerească presărată cu stele. Pacea statornicită pe pământ se îngemăna cu cea izvorâtă din înălţimi, taina gliei se împletea cu taina stelelor, nu ştia de ce îmbrăţişează pământul, nu ştia de ce simte o dorinţă firbimnte să-şi lipească buzele de el, şi-l săruta plângând, jurându-i iubire pe veci…Cineva a coborât atunci în sufletul meu. Nu mai e copil! Se va înrăi. Ceva se strecură în sufletul lui!La înmormântarea lui Iliuşecika, un copil nevinovat, se adună toţi copii, şi-şi propun să fie buni, îndrăzneţi, iar amintirea clipei,,să-i facă să meargă,, mână în mână.” În Amintiri din casa morţilor Dostoievski arată cum cei condamnaţi puteau fi înlocuiţi de voluntari să le ducă lanţurile cu care erau legaţi. Aleoşa se va jertfi pentru fratele său Mitea luând asupra lui suferinţa provocată de lanţurile grele! În continuarea Karamazovilor Aleoşa are o căsătorie zbuciumată cu Lise, devine revoluţionar. Smerdeakov, bastardul făcut într-o noapte de septembrie de bătrânul Feodor Karamazov cu nebuna satului, crescut de Grigori, este inteligent şi rece ca o viperă, spânzura pisici.Râdea la citirea Bibliei, la Geneză invocând contradicţii logice, iar Grigori îi spune: ,,Tu nu eşti plămadă omenească. Tu te-ai născut din mâzga de pe podeaua băii! Fătul cu şase degete!” Or marginalizarea lui, etichetarea, lipsa de dragoste maternă şi paternă l-au marcat ireversibil. Se distinge prin fire isterică, epileptică, deficit afectiv, lipsă de compasiune, nu poate empatiza cu cei ce suferă. Nu se ataşează de Grigori şi Maria Ignatievna, nu-i recunoscător, nu accepta lumea, chinuia copil fiind animalele. La numai 12 ani debutează epilepsia. Camera lui are oglinzi, icoane. Are trei întâlniri cu Ivan unde discută despre moştenire, el exclus, despre Dzeu, Totu-i permis! Se dedublează, prefăcut, viclean, colportor, minte, poate şi simula criza de epilepsie. A treia întâlnire într-o zi cu zăpadă, vânt, pământ îngheţat. Smerdeakov ştia de ura şi dorinţa fraţilor faţă de bătrân, ştia unde ţine banii, era încântat de argumentul perfect logic a lui Ivan: ,,Dacă cel atotputernic nu există, nici virtutea nu există, atunci nu mai e nevoie de ea. Nu spuneaţi dumneavoastră că toul e permis?” Dacă nu există, D-zeu totul este permis şi cu sânge rece povesteşte cum l-a ucis cu ,,ghiuleaua pe bătrîn, lovindu-l în cap de trei ori”. El exclusul le înfăptuieşte dorinţa şi le oferă banii! Noaptea s-a născut, noaptea îşi ucide tatăl. Un avorton ucide alt avorton. Noaptea se sinucide! Noaptea, ca la Shakespeare, este toposul răului. Dar noaptea este în noi! Dostoievski neagă teoria mediului social ca sursă a răului, desigur nu afirmă explicit că perioada copilăriei este decisivă pentru dezvoltarea copilului, dar demonii sunt în porci, în oameni. Responsabilitatea revine individului:fără suferinţă, smerenie, compasiune, credinţă hristică nu-i posibilă salvarea. Fără Dumnezeu chipul uman este demonic!
Vasile Al. Rus, prof. Colegiul Naţional,,Unirea”-Tg. Mureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu