TOLSTOI-100 DE ANI DE LA SĂVÂRŞIREA ÎNTRU FIINŢĂ

Tolstoi s-a stins din viaţă noiembrie la 7 noiembrie stil vechi, respectiv 20 noiembrie stil nou, 1910, după ce fuge de acasă mai întâi la Mănăstirea Optina Pustîni, apoi la mănăstirea Samordinski, de unde pleacă cu trenul până la Astapovo.Ultima haltă! În modesta ba chiar sărăcăcioasa cameră a şefului gării le scrie copiilor justificându-şi gestul, aici vin medicii, soţia Sofia Andreevna, de care fugise, nu se înţelegeau! În Jurnal mărturiseşte că i-a fost fidel deşi trebuia să-şi ţină în frâu o senzualitate puternică, dar că ea vroia doar drepturile de autor, era irascibilă, neurastenică, dacă nu şi în delir şi,,de dragostea ei pentru mine-nici urmă de ea!-ei nu-i necesară nici dragostea pentru ea; îi trebuie un singur lucru: să creadă oamenii că eu o iubesc." Parcă suntem în Moartea lui Ivan Ilici, scrisă cu 25 de ani în urmă, unde personajul Ivan Ilici, un judecător corect, ajuns bolnav, sufletul lui se-ntreabă:,,Să trăieşti?Cum?..Să duci o viaţă corectă, plăcută, cum se cuvine?" Eroul nuvelei nu-i decât Tolstoi, care după Spovedanie cunoaşte o criză profundă, o răsucire, este preocupat de sensul vieţii şi problema morţii. Parcă-i angoasa din noaptea luminoasă a nimicului, când i se revelează omului, după cum spune Heidegger, că,,este fiinţă întru moarte?!" Ivan Ilici din judecătorul altora devine propriul său judecător, de fapt eul spiritual judecă eul lumesc, trupesc căci, deşi are amintiri frumoase, oare,,le-a făcut pe toate cum trebuie...n-a trăit cum se cuvine?" Toată viaţa-i apare întro lumină nouă în singurătatea proximităţii morţii:,,Căsătoria...o întâmplare-şi dezamăgirea...Viaţa un şir de suferinţe...se prăvăleşte din ce în ce mai repede, trăgându-l spre sfârşit...Mă prăvălesc..." Doar,,un singur punct luminos, acolo, departe, la începutul vieţii, iar apoi tot mai întunecat..." Cei din jur i se par indiferenţi, reci, preocupaţi de cotidian, aduc doctorul, preotul, ca să-şi liniştească conştiinţa, căci se-ntrebă fiica, Liza:,,Suntem noi vinovate? Parcă noi i-am făcut tot răul?! Or el nu poate accepta,,să plece cu conştinţa că a nimicit tot ce i s-a dat...". Şi,,văzuse lumina şi înţelese..ce trebuie?" Şi dintr-odată fiul îi sărută mâna, soţia-i cu lacrimi în ochi şi înţelese că, iubindu-i nu trebuie să-i chinuie, iar teama de moarte,,n-o mai găsi". După două ore, cineva spuse:-,,S-a sfârşit...S-a sfârşit cu moartea, îşi spuse. Nu mai există (s.n.)" Tolstoi a fugit de Sofia Andreevna, căreia i-a dorit şi moartea, după cum scrie în Jurnal, ca să fie liber, să nu fie proprietatea ei...! Deşi i-a făcut treisprezece copii, se pare nu-i mai lega iubirea. Este poate şi amintirea pasiunii pe care Sofia Andreevna a făcut-o faţă de un compozitor, Taneev...Sonata Kreutzer fiind consacrată iubirii şi libertăţii în căsătorie şi rolului nefast, senzual al muziciii, al artei?! Dragostea ca,,preferinţă exclusivă pentru un bărbat sau femeie...dăruită reciproc toată viaţa, nu există" Pentru unii,,care văd în căsătorie un nu ştiu ce misterios, o sfântă taină,...cu îndatoriri în faţa lui D-zeu" există. Personajul bărbat, Vasia, crede că dragostea trupească, animalică, plăcerile sexuale, duc la ură, femeia trebuind să fie soţie, mamă, ibovnică, ceea ce-i contrar firii, de unde şi isteriile şi hachiţele femeilor?!. Femeia,,un instrument de desfătare.Trupul un mijloc de plăcere." Iată că în familia lui apare un ,,băiat drăguţ", muzician, dandy cu,,faţă frumoasă...mustăcioară" ce vorbea,,în aluzii şi frânturi de fraze". Între soţ şi soţia sa, Liza,,se căscă un abis". Ură, gelozie, certuri, un infern:,,Eram ca doi prizonieri legaţi cu acelaşi lanţ, şi roşi de ură unul împotriva celuilat,..." Muzicianul o vizitează, vizitele se prelungesc în noapte, el cântă la vioară, ea la pian, ochii li se-ncrucişează,şi muzica, îndeosbi vioara îşi,,exercită înrâurirea asupra firilor impresionsbile...Muzica e un lucru înspăimântător." Cei doi interpretază Sonata Kreutzer, care,,nici nu-l înalţă sufletul, nici nu-l coboară, îl aţâţă." Demonul geloziei hotăreşte totul, el se-toarce dintro călătorie mai devreme, ia pumnalul...şi pe faţa lui, a muzicianului, groază, pe a nevestesi vede,,mâhnire, supărare pentru că-i era tulburată idila amoroasă...". Muzicianul fuge. Soţia:,,Nu s-a întâmplat nimic,nimic, nimic...Ţi-o jur!" El o sugrumă, ea se agaţă de el:,,El o loveşte din răsputeri cu pumnalul...!" Tolstoi, de fapt a fugit, de mai multe ori, de sine:,,am să plec undeva---Lăsaţi-mă în pace", ca Ivan Ilici ce vru să spună,,iartă-mă", dar spuse,,lasă-mă". Fuga de sinele empiric, legat de trup, spaţiu şi timp, este,,Fuga spre Dumnezeu" scrie Stefan Zweig în Tolstoi-Nietzsche, iar,,De D-zeu nu te poţi apropia decât singur:" Prin iubire însă:,,Dumnezeu e iubire, aşa este...În trupul fiecărui om sălăşluieşte duhul lui D-zeu...Dragostea omului îl uneşte cu semenii şi cu D-zeu, îi dăruieşte binele suprem. Viaţa este eliberarea sufletului de trup, iar când eliberarea are loc în iubire, viaţa este binele." Iată sensul...! Lui Serghei, fiul său, ultimele cuvinte, testamentul:,,Adevăr...iubesc mult...toţi ei..." Tema morţii o avem şi în Anna Karenina,apărut în 1877, unde Nikolai sărută mâna fratelui său, Levin, a soţiei acestuia, Kitty, în timp,,ce toţi îi doreau moartea...căci pieriseră înduioşarea morţii". La Levin,,înfăţişarea fratelui său mort reânnoi în sufletul lui, sentimentul de groază care-l cuprinse faţă de enigma-apropierea şi fatalitatea morţii, în acea seară de toamnă..." Premonitoriu, toamna s-a stins şi Tolstoi, dar dimineaţa...?! Numai că Levin mai credea în iubire, iubire în care a crezut şi Anna Karenina. Vronski , iubitul ei, este un dandy aristrocat este frumos, seducător, este visul ei estetic, pe când soţul, Karenin, este raţiune şi virtute, moral, etic în sens kantian, dar rece! Birocraticul fără suflet şi pasiune.Tolstoi crede că pentru omul integral, contează atât raţiunea cât şi simţirea. Anna crede în iubire, face pasul, ea este pasiune, vrea să trăiască şi să iubească, dar se loveşte de oprobriul public (?!). Vrea însă şi societatea, la teatru, îşi asumă situaţia, ceea ce Vronski nu poate suporta, accepta. În el, aristrocatul, s-a imprimat vocea falsă a societăţii, aparenţa.Nu este un aristrocat liber?! La teatru, unde Anna merge singură, în dezacord cu el, Vronski căutând-o vede mulţimea murdară:,,Aceleaşi femei îmbrăcate în rochii multicolore...Aceleaşi uniforme şi redingote...nu erau decât vreo patruzeci de persoane,...,care reprezentau adevărata lume.", societatea?! Acum o privea cu alţi ochi. În sentimentele pe care le inspira frumuseţea ei nu mai era nimic tainic...îl atrăgea, dar în acelaşi timp îl şi jignea." Preţul Annei este totul, soţ, copil, onorabilitatea socială, pe când pe Vronski dragostea îl schimbase, între el şi Anna un duel..., iubea dar avea,,acea simplitate bovină" cum spune Victor Şklovski. Anna,,Privindu-l, îşi simţea fizic înjosirea...Ruşinea în faţa goliciunii ei o apăsa şi i se transmitea lui..." Apropiindu-se de el:,,-Sunt nefericită?...cu un surâs încântător de dragoste privindu-l, eu sunt ca un om flămând căruia i s-a dat de mâncare. Poate îi e frig,.., dar el nu e nefericit. Eu sunt nefericită? Nu, iată fericirea mea." Sentimentele Annei sunt iubire profundă, tainică, dar el, bărbatul nu se poate ridica la înălţimea ei...Ce bine exprimă Tolstoi prin Lidia Ivanovna care-i spune soţului Annei, Alexei Alexandrovici, Karenin:,,cine se umileşte, acela se înalţă!...Trebuie să-i mulţumeşti lui (Lui,n.n.?!) şi tot lui să-i ceri ajutor. Numai în el vom găsi liniştea, mângâierea, salvarea şi iubirea..." Parcă suntem în Dostoievski ce vedea în suferinţă, umilinţă, iubire şi credinţă calea prefacerii, regenerării omului. Anna nu le aude şi va sfârşi între roţile trenului. Tolstoi nu?! La fel ca la existenţialişti, pentru el sinuciderea nu-i o soluţie. Doar Kirilov din Demonii crede că sinucigându-se învinge frica de moarte şi devine/este omul-D-zeu?! Levin având totul, iubire, familie, pământ, cultură este atins de plictis şi melancolie, de câteva ori se gândeşte să se sinucidă, îşi ascundea funia...Nu crede, este sceptic, pesimist:,,Întreaga noastră lume este un mic mucegai...Iar noi ne închipuim că putem săvârşi lucruri măreţe--idei, opere! Toate astea sunt fire de nisip." Deriziunea existenţei şi fiorii angoasei morţii erau în Tolstoi înainte de Spovedanie! Privind cerul ca Andrei Bolkonski, Levin meditează:,,Parcă eu nu ştiu că ăsta e un spaţiu infinit şi nu o boltă rotundă...Cu toate că am conştiinţa spaţiului infinit, am desigur dreptate când văd un firmament azuriu, bine definit. Am mai multă dreptate decât atunci când năzuiesc să privesc dincolo de el..." Undeva în Jurnal Tolstoi spune că,,raţiunea nu poate cuprinde întreaga existenţă..." replicând poate lui Hegel care afirma că,,tot ce e real e raţional, tot ce e raţional e real." Şi Levin se-ntreabă:,,Oare asta să fie credinţa...neândrăznind să creadă în fericirea lui." Tolstoi este şi contele Vronski, conteleTolstoi tânăr şi dedat voluptăţii, şi Levin proprietarul natural, de viţă veche, legat funciar de pământ căruia îi place să simtă pământul, coseşte. Lui Tolstoi îi plăcea să are, nici iubirea şi nici familia nu-i satisfac preaplinul fiinţei sale?! Parcă caută suferinţa spre deosebire de Dostoievski care-i cusut în suferinţă aşa cum zicea el despre sine:,,eu sunt cusut în filosofie." Coborând spre tinereţe vom regăsi în marele roman, Război şi pace, roman fluviu, frescă, ce excede canonul, toate temele, obsesiile nelniştii sale creatoare. Tolstoi vrea să fie filosof, strateg, istoric, conte şi iubit, soţ şi tată, pedagog şi profet pentru a umple golul din sufletul lui, din sufletul Rusiei, ce nu avea la acel moment mari filosofi, istorici, ideologi, iar biserica şi ritualul sufucoau credinţa, pe când statul şi nihiliştii practicau violenţa riscând să arunce în aer Rusia!!! O Rusie mândră, aristrocată, dominată de ethosul clasic, cu o societate elitară, educată şi cultivată în spiritul tradiţiei dar rafinată de cultura Occidentului căci suntem în anii lui 1812, la 100 de ani de la reformele lui Petru cel Mare de ,,occidentalizare" a Rusiei. Avea acele valori şi patternuri socioculturale care l-au definit pe Tostoi, din tinereţe a dorit să fie ,,noble, pasionat şi comme il faut(Copilăria, Adolescenţa,Tinereţea). Comme il faut consta în,,cunoaşterea perfectă a limbii franceze, mai ales în ceea ce priveşte pronunţia...unghiile lungi, îngrijite...relaţia dintre cizme şi pantaloni(...)" dar,,excludea orice pasiune serioasă, nici ură sau dispreţ......lipsa de atenţie faţă de tot ce e frumos ...însemna a ocupa o poziţie de sine stătătoare în societate"care ţi se cuvenea,,fără să te străduieşti." Ţarul Alexandru I, marile familii nobiliare, Bolkonski, Rostovi,familia lui Pierre Bezuhov, societatea, balurile, invitaţiile, vizitele, conversaţiile, totul?! Totul cu măsură şi echlibru, scriitură de frumoasă limbă, rusă şi franceză, expresivă, transparenţă de cristal a gândului şi naraţiunii, a dialogurilor în genul a ceea ce Pascal numea l'esprit geometrique şi l'esprit de finesse. În prima bătrânul Bolkonski spiritul rigid al castei, Andrei, fiul, conştiinţa datoriei şi onoarei, norma etică iubirea morală, sora Maria compasiune, devoţiune şi iubire. Andrei la Austerlitz este rănit, îl vede pe Napoleon care i se pare meschin, anterior îl admirase...Uitându-se la împărat,,se gândi la nimicnicia mării, la nimicnicia vieţii, căreia nimeni nu i-a putut înţelege rostul...şi cerul..." Soţia-i naşte un fiu, ulterior ea moare, Napoleon invadează Rusia, el este în centrul deciziilor, lângă Kutuzov, reflectă şi discută cu Pierre Bezuhov, pritenul său, devine sceptic. Se-ndrăgosteşte de Nataşa Rostova, îi dă timp de gândire, dacă sentimentul durează?! Ea însă se-ndrăgosteşte de Anatol Kuraghin, un dandy, Don Juan, lucru, gest ce-i accentuează pesimismul tragic. Tragedia războiului, moartea, suferinţele îl fac să-l ierte şi să-l ajute pe Kuraghin şi să-nţeleagă că fericirea se află,,înafara forţelor materiei,..., o fericire numai a sufletului, fericirea iubirii...O poate înţelege orice om, dar poate s-o conceapă şi s-o prescrie...D-zeu." În timp ce muzica delirului urcă în el are revelaţia sensului vieţii:,,Să-ţi iubeşti aproapele, să-ţi iubeşti vrăjmaşii, să iubeşti totul, pe D-zeu, şi în starea crepusculară, între realitate şi vis vede un sfinx cu ochii Nataşei...", trezindu-se o văzu lângă el, dar fericirea-i împletită cu moartea. Pierre este nobilul aristrocat intelectual şi spiritual, poate Tolstoi, iluminist şi umanist, occidentalizat, care cunoaşte viaţa, băutura, femeia frumoasă, trădarea ei, caută adevărul la masoni, introduce reforme în administrarea moşiilor, cointeresează mujicii, le face şcoli să-i lumineze căci crede în progres. Cunoaşterea filosofiilor şi ideologiilor, ştiinţa, experienţele, nu-l satisfac şimerge pe front să vadă tragedia războiului. Este luat prizonier, vede Moscova în flăcări, retragerea armatei franceze, partizanii, mizeria şi degradarea umană, suferinţa şi moartea. În faţa tragediei şi nedreptăţilor:,,Aşa trebuie să fie!...răul cu înţelepciunea" şi,,Nu există lucruri de nimic, nici lucruri importante; toate-s una. numai să mă apăr de viaţă cum pot!...Numai să nu o văd, să nu văd viaţa asta îngrozitoare!" Rănit auzi o voce:,,Războiul este cea mai grea supunere a libertăţii omului faţă de legile divine...Simplitatea este supunere faţă de voia lui D-zeu" şi oamenii simplii,,nu vorbesc, ci acţionează...Omul nu poate stăpâni nimic dacă se teme de moarte. Iar celuia ce nu se teme de ea, aceluia îi aparţine totul. Dacă n-ar fi existat suferinţa, omul nu şi-ar fi cunoscut limitele, nu s-ar fi cunoscut pe el însuşi..." Sună atât de doatoievskian, şi, problemele iubirii şi morţii, ale sensului vieţii, erau obsesiile lui Tolstoi cu mult înainte de cotitura din 1881?!Pierre îşi dă seama că raţiunea naşte îndoieli, dogmele sunt goale, şi scopul, sensul se dobândeşte nu prin cuvinte, nu prin raţionamente, ci prin simţirea nemijlocită,că D-zeu e aici, lângă noi, pretuntindeni ", un fel de panteism, creştinism cosmic ?! n.n.)" după Război el se va căsători ci Nataşa, o altă Nataşa, frumoasă, nobilă, dar care a cunoscut eşcul în iubire, a înţeles! Nataşa a sorbit aerul rusesc, educată cu o emigrantă franceză, inteligentă, cânta la pian, cu sufletul larg şi plină de compasiune. De altfel Tolstoi, personajele sale importante au sufletul prea larg. Dostoievski vedea aici problema sufletului rus, a omului, dar mai ales în încercarea de a-l îngusta, de a-l simplifica a prin ideologii. Această imensă operă ca întindere şi valoare este cât stepa Rusiei este nu numai roman ci şi un tratat de strategie şi tactică militară, despre topografia terenurilor de bătălie, poziţia armatelor, deciziile strategice la statele majore. Napoleon e demitizat, Kutuzov cu figura lui paternă, înţeleaptă, evitând bătălii decisive, preferând hărţuirea:,,El dispreţuia inteligenţa şi ştiinţa. Bătrâneţea sa le dispreţuia cu experienţa vieţii", eroizat, înălţat, generalul Iarna prezent. Un tratat de istorie şi filosofia istoriei, Tolstoi polemizând cu istorici, filosofi pe teme ca rolul personalităţii şi maselor în istorie, necesitate, soartă şi libertate. Tolstoi critică explicaţia istorică bazată pe analiza infiniţilor mici, a unităţilor discontinui, şi pe asocirea mecanică de tip cauzal între evenimente:,,În evenimentele istorce e mai vădit decât oriunde sensul opreliştiii de a gusta din pomul cunoaşterii. Numai o acţiune inconştientă dă roade şi omul care joacă un rol întrun eveniment istoric nu-i înţelege niciodată semnificaţia." Ce forţă mişcă istoria, masele?! Voinţa divină, voinţa marilor conducători, puterea politică, forţe psihologice, voinţele maselor, imposibil de ştiut?! Dar omul are conştiinţa libertăţii, impulsuri, aspiraţii,...?! Deci raţional o contradicţie?! El ajunge la o idee de tip kantian:,,aţiunea este expresia legilor necesităţii. Conştiinţa e expresia esenţei libertăţii" Prima are ca temei extern, raţiunea pură, a doua, temei intern, raţiunea practică, întrun fel?! Consideră că,,Dacă admitem că viaţa omenească poate fi dirijată de raţiune, distrugem posibilitatea vieţii."Război şi pace l-a făcut pe Maupassant să afirme că a scris degeaba..., iar pe Flaubert să exclame:,,E un Shakespeare. E o operă de mâna întâia! Ce artist şi ce psiholog!...Da, e puternic! Foarte puternic!" Dostoievski nu vedea ninmic nou, i se părea plictisitor. E drept că Tolstoi considera că Dostoievski are idei multe pe care,,nu le poate obiectiva artistic, personajele romanelor lui vorbesc aceeaşi limbă, a lui Dostoievski, operele au conţinut, relligios, dar forma...?!Personajele rostesc tirade ideologice lungi...?! Dar el, Tolstoi, nu divaghează oare în istorie şi ştiinţă militară, metafizică, încărcând conţinutul romanului cu texte şi teorii, ingrediente şi speculaţii paraliterare, un balast inutil pentru scriitura, stilul şi forma artistică a romanului?! Da, romanul Război şi pace e oglinda vieţii prin prisma poeticii, psihologiei şi filosofiei lui Tolstoi. Tolstoi rămâne marele maestru şi nu un,,exces al spiritelor animale...lipsându-i demnitatea şi gravitatatea formale ale lui Goethe...El n-a reuşit să ajungă la demnitatea de om al civilizaţiei, om care triumfă asupra sorţilor." ,cum afirmă Thomas Mann. Thomas Mann este întro gravă şi estetică eroare sau, şi ironie de occidental intelectual şi rafinat, decadent însă?! Tolstoi este mai sus ca el! Coborând spre tinereţea lui Tolstoi , întâlnim, descoperim ofiţerul care a participat la bătălii în Cucaz, cu cecenii, în Crimeia, la Sevastopol, a cunoscut războiul, datoria şi onoarea militară, petrcerile şi jocurile de cărţi, voluptatea vânătorii şi a femeilor. Din toate astea au rezultatat Cazacii, Sevastopol în decembrie, iar la sfârşitul vieţii capodopera, Hagi-Murad. Una din cele mai faine cărţi este trilogia Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea, scrise între 1851 şi 1856, Adolescenţa o trimite spre publicare de la Bucureşti unde era cu unitatea lui. Primele două sunt atât de frumos scrise încât până şi Dostoievski, cei doi fiind rezervaţi, critici şi distanţi, evitând orice întâlnire (?!), este încântat. Tolstoi scrie cu atâta căldură despre stadiile formării şi devenirii sale ca şi cum le-ar trăi prima dată. Aici e Tolstoi in nuce, firea, caracterul, sentimentele, revoltele, îndoielile şi filosofia despre iubire, viaţă, ideal, moarte., familia, relaţiile dintre părinţi, fraţi, părinţi şi copii, statutul şi rolul slugilor,...Primele iubiri şi vise, cheiţa ce deschide secretele tatălui, respectul necondiţionat faţă de papa, revolta împotriva autorităţii profesorului de franceză, refuză să-şi ceară scuze, ...Îl ameninţa pedeapsa cu vergele care era nedreaptă nu numai în cazul lui, ci o ruşine pentru Rusia. Dostoievski văzând că se taie pădurile de mesteceni, afirmă că în acest mod se va termina cu bătaia cu vergele în Rusia?! Visul de a fi cineva, general, salvator, iubit de ţar, primele îndoieli religioase legate de caracterul nedrept al providenţei, ura faţă de pedeapsa nedreaptă, marea criză a adolescenţei. În adolescenţă mărturiseşte că la ispitit scepticismul, ba chiar solipsismul, crezând că numai eul lui are existenţă, obiectele nu...?! M-au frământat toate problemele,,menirea omului, viaţa viitoare, nemurirea sufletului...că fericirea nu depinde de cauze exterioare, ci de atitudinea noastră...că omul care s-a obişnuit cu suferinţa nu poate fi nefericit..." Apoi visele, căci în vis omul posedă propria lui lume, el are patru vise:,,iubirea faţă de ea, ..., iubirea de dragul de a iubi,..., că se va întâmpla ceva neobişnuit,...,,..o fericire vecină cu nebunia...scârba faţă de mine însumi şi căinţa care mă încerca atât de contopită cu setea de fericire." Moment de maturizare este cel în care face un pact cu Dimitri Nehliudov, prietenul său, că-şi vor spune orice secret, că firea fiecăruia nu va tăinui nimic în faţa celuilat. Acest lucru îl ajută să se deschidă, să-şi ordoneze gândurle... Dar cea mai frumoasă este Copilăria, un text dumnezeiesc ca magie a vârstei şi limbii, feeria de imagini şi muzicalitatea de trăiri, gesturi, atitudini, experienţe. Toată copilăria este marcată de figura mamei,,Maman vorbeşte cu cineva şi sunetele vocii sunt atât de dulci, atât de duioase! Cu ochii împăienjeniţi de somn privesc fix la chipul mamei...o văd însă limpede, cum m-a privit, cum zâmbeşte. Îmi place când o văd aşa, ca pe o fărâmă. Strâng mai tare pleoapele şi ea devine la fel de înaltă ca băieţii ce se oglindesc în pupile; iată că m-am mişcat şi farmecul s-a spulberat..." Şi scrie că,,după rugăciune inima-ţi e ca fulgul: numai lumină şi bucurie..." Dar odată cu moartea mamei nu mai suntem copii, vârsta magică cedă locul realităţii:,,Odată cu moartea mamei s-a încheiat pentru mine perioada fericită a copilăriei...Ideea că faţa... ce strălucea de frumuseţe şi gingăşie, faţa pe care am iubit-o cel mai mult pe lume, putea stârni groază, mi-a dezvăluit pentru prima oară amarul adevăr, îmbibându-mi sufletul de deznădejde." Aici e acel punct, acel vârf de con luminos ce se prelungeşte cu unul negru. Parcurgând drumul firesc de la copilărie la adolescenţă, maturitate, şi apoi bătrâneţe vedem cum Tolstoi încearcă toate experienţele şi personalităţile lui, ofiţer, soţ şi părinte, scriitor de mare succes, el vrând să fie mai mare ca Shakespeare, Dante,...,Puşkin. Riscând să fie ridicol, Tolstoi îi contestă pe Shakespeare, Dante,... Astfel, după el, Shakespeare a creat drame unde sensurile, identitatea lingvistică a personajelor nu se văd, Puşkin, Gogol şi Cehov, sund deficitari la conţinut, iar Dostoievski la forma artistică...?! Şi totuşi succesul nu-l mulţumeşte, ideea sensului vieţii, iubirea şi problema morţii îl obsedează...Îl pierde pe D-zeu din copilărie, dar îl caută nu în biserică, dogme şi ritual, căci sub sutană pâlpâpâie ,,omul natural" aşa cum în Părintele Serghi constată că stareţul nu-l avea la inimă, şi invers, că succesul, faima de sfânt este orgoliu şi mândrie, că,,o singură faptă bună, o cană cu apă dată fără a te gândi la răsplată face mai mult..." Părintele este ispitit de femeie, de păcat, rezistă la prima mare încercare, îşi taie un deget (?!), dar la o fecioară nu?! Pe fată o cheamă Maria, nu cred că întâmplător, ea îi ia mâna,,şi i-o sărută, apoi îl cuprinse cu braţul după mijloc şi îl trase către sine.." El:,,Eşti diavolul." dar ea:,,nu-i nimic.! Mulţi ani a putut trăi fără D-zeu, totul îi era limpede şi,,viaţa nu avea nicio taină, dar ea, viaţa, începuse să-şi piardă sensul...E sigur că m-aş fi sinucis, dacă n-aş fi nutrit o vagă nădejde de a-l găsi. Trăiesc, trăiesc cu adevărat, numai când îl simt şi-că-l caut...Această muncă intelectuală timp de doi ani...m-a dus la descoperirea unui lucru vechi....am descoperit că există nemurirea, că există dragostea şi pentru a fi veşnic fericit trebuie să trăieşti pentru alţii." Pentru asta vor fi crizele din 1869 când simte fizic moartea, apoi în 1879 cînd în stil kantian, dar nu şi-n spirit formulează marile întrebări:,,Pentru ce trăiesc? Ce înseamnă acea despărţire în bine şi rău pe care o simt în mine, şi pentru ce acolo? Cum trebuie să trăiesc? Ce este moartea-cum mă pot mântui?" Multe dintre opere poartă titluri semnificative în acest sens: Puterea întunericului, Diavolul, Cadavrul viu, Trei morţi, iar Confesiunea, Spovedania din 1881 marchează marea cotitură?! Se-ntoarce la copilărie, la sentimentele şi trăirile religioase:,Singura deosebire era că în copilărie acceptasem inconştient toate astea, pe când acum ştiam că fără ele nu pot trăi." Pentru asta şi-a,,golit sufletul" ca să facă loc,,voinţei altcuiva", lui D-zeu, care de fapt este în mine?! Învăţătura lui Hristos este de genul Evangheliei, despre mântuire,,Cel însetat să vină şi să bea." Simplitate în genul Predicii de pe munte şi a lui Ioan Gură de Aur:,,Doamne, pe sărmani i-ai milui /.../Lumea întreagă o vor colinda/ Şi pe tine te vor preamări,/..."Va împărţi pământul, va vrea să fie un pelerin, va fugi de acasă...Va rescrie Evanghelia, un nou Catehism, ca să o simplifice şi să o apropie de sufletele oamenilor simpli. Se vroia un reformator al creştinismului, ba chiar un profet. Nimic nou, căci şi Newton vroia reformarea creştinismului, a dogmei trinităţii...Ludvig Wittgenstein va fi cucerit de Evangheliile lui Tolstoi, de Hagi-Murad, şi va învăţa limba rusă. Nimic surprinzătorpentru că limba lui Tolstoi este de o claritate carteziană (Tolstoi însuşi recunoaşte că stilul limbii franceze l-a marcat...n.n.), faptul că şi dimensiunea tainică, ba şi cea întunecoasă a fiinţei umane sunt reflectate în romane şi nuvele întro formă de o coerenţă şi frumuseţă artistică rară, o expresie şi claritate de cristal ca şi cum ar fi oglinda lui D-zeu... La Tolstoi va găsi ideile lui cum că,,ceea ce putem gândi clar putem exprima clar" şi,,limba este o imagine a lumii..." Creştinismul său se vrea şi o ideologie a,,audesăvârşirii morale" şi a,,neîmpotrivirii la rău", a nonviolenţei. Se spune că Tolstoi ar fi vrut nemurirea trupului, ce nebunie sfântă, dar a realizat că trupul este legat, condiţonat de spaţiu, pe când sufletul nu. Avem două euri, empiric şi spiritual, două conştiinţe,,a trupului şi a sufletului" şi scopul este unirea cu,,Întregul,..,cu Unul (aproape plotinian...?!n.n.)" Sensul este,,transferul conştiinţei noastre de sine ca fiinţă separată spre conştiinţa de sine ca Întreg" Credinţa este o prejudecată, iar omul trebuie să se sporească în duh, să renunţe la egoism, D-zeu este iubire, el este în noi, în iubirea de ceilaţi,,căutând binele tuturor (iubirea), găsim binele nostru...D-zeu este binele." Şi totuşi cu nemurirea nu era convins, nici el, nici Dostoievski:,,Dacă veşnicia-i o magherniţă cu păianjeni", îi spune Svidrigailov lui Raskolnikov în Crimă şi pedeapsă?! Tostoi proclama nonviolenţa ca filosofie şi atitudine în faţa terorismului politic practicat de revoluţionari şi nihilişti, dar şi de Statul ţarist şi numai:,,A nu pedepsi, a nu te împotrivi răului prin violenţă..." şi respingea revoluţia, dar critica dur ţarismul, despotic şi violent. Biserica şi regimul ţarist nu-l vor ierta, interdicţii, cenzură , iar Toistoi ia partea răsculaţilor din 1905?! El devenise o ,,ideologie" şi o speranţă, un reper spiritual mondial. Tolstoi era preocupat de ultima sa capodoperă, Hagi-Murad. În Jurnal el revine obsesiv la acest microroman, reflexul amintirilor din tinereţe, din Caucaz. Harold Bloom în Canonul Occidental:,,HAGI-MURAD său-fie este tot ce poate fi mai bun în universul cartezian sau rus...Niciun alt erou de epopee sau saga, antică sau modernă, nu se poate compara cu el." Îl compară cu Shakespeare, atât de contestat, şi pe nedrept de Tolstoi, dar crede Bloom a învăţat de la el,,de a juxtapune scene diverse pentru a da continuitate acţiunii..." , aşa cum Anna Karenina este shakesperiană, fixaţia lui Bloom, monologul interior e a lui Tolstoi(?!), dar este,,cel mai puternic personaj al lui Tolstoi." Hagi-Murad este eroul,,omul naturii..." necorupt de civilizaţie, Tolstoi îl admira pe Rousseau, indiferent la opera italiană, în conflict cu,,societatea cultă", suflet bun, de copil, dar puternic, viril, luptă pentru putere libertate, de fapt petru dreptate şi demnitate. Portretele ţarului, a guvernatorului Voronţov sunt neiertătoare, ţarul,,burduhănos, lipsit de viaţă, iar Voronţov,,european instruit" dar în fond ambiţos, dornic de putere,,un vandal, un curtean grosolan." Şmail deşi este rupt din popor, este străin lui, vrea să stăpânească întregul Caucaz. Hagi-Murad va trece dintro tabără în alta,,va trăda" pentru propria-i libertate, mândrie şi omenie, el e ciulinul, mîndru şi liber.În ultima dimineaţă îşi cere calul, ...îşi ucide garda de cinci cazaci, dar va fi răpus de armata cazacilor şi ţăranilor. Dimineaţa, înainte de răsăritul zorilor îşi ia apă pentru ritual. Gamzat moare,,dar înainte de aşi da sufletul vede păsările cântând în înaltul cerului, se aud trilurile priveghetorilor..şi uneori şuieratul oţelului, lunecând pe tocilă...Un glonţ l-a lovit pe Hagi-Murad în partea stângă...Amintiri şi imagini începură să se perinde cu repeziciune...se ridiocă şi trase în omul care venea în fugă spre el...Se auziră împuşcături, iar el se răsuci şi căzu...Priveghetorile ce amuţiseră în timpul împuşcăturilor prinseseră iarăşi a cânta..." Şi încheie:,,Ciulinul strivit în mijlocul pădurii mi-a amintit de această moarte." Geoege Steiner in Tolstoi sau Dostoievski afirmă că Tolstoi,,vede omul în lumina naturală a zilei....credinţă profundă că fiinţele omeneşti nu se mulţumesc să se supună, pentru a folosi distincţia lui Faulkner, ci mai curând triumfă" El de şi pare un nihilist după Viazenski-,,nihilismele lui erau acele lovituri de secure pentru a deschide drum luminii...Tolstoi notează în că a văzut o tufă de brustur în mijlocul unui ogor, o mlădiţă ce era vie: înnegrită de colb, dar încă vie şi roşie în mijloc....Îmi dădea chef să scriu. Până la urmă, ea afirma forţa vieţiii şi, izolată pe întinderea câmpului, cu atât mai bine, a consfiinţit-o". Mitic şi poetic, Harold Bloom încheie, şi noi cu el:,,Hagi-Murad e eliberat de orice milă, dorinţă sau mânie La fel şi noi. Faptul că tocmai Tolstoi, dintre toţi scriitorii, a putut să-şi imagineze o moarte atât de potrivită pentru eroul lui şi atât de departe de propria-i spaimă de moarte, este un trimf ce confirmă demnitatea estetică." Şi morală. Este un ,,Da...duce spre umanism" conchide George Steiner. Hagi-Murad este ofranda pentru oameni a gestului creator ultim, suprem şi sublim, a lui Tolstoi în căutarea disperată a lui Dumnezeu. Şi-a învins moartea?! A dobândit nemurirea! Vasile Al. Rus