La 15 iunie2009 se-mplinesc 120 de ani de la ,,săvârşirea întru fiinţă/nefiinţă” a Poetului, iar în 12/25 iulie 100 ani de la naşterea lui Noica, Eminescu fiind pentru filozof ,,omul deplin al culturii româneşti”,un model pedagogic ,,În Eminescu substanţa a devenit subiect, cultura noastră folclorică, cultura lumii întregi…, în sfârşit rostirea noastră românească” (C.Noica, Introducere la miracolul eminescian). Geniul poetului, caietele, manuscrisele, în a căror facsimilare şi publicare vedea o răspundere naţională, poeziile, constituiau pentru Noica „un miracol al culturii româneşti”. Raţiunea acestei fascinaţii s-ar putea să fi fost încercările lui poetice din tinereţe, ataşamentul organic dar şi tematic faţă de spiritul românesc ce-ar sălăşlui în limbă, dar şi influenţa lui Heidegger după care ,,Omul este păstorul fiinţei, iar Limba casa fiinţei…Fiecare limbă este survenirea acelei rostiri esenţiale în care unui popor istoric i se performează felul în care îşi concepe esenţa sa, adică apartenenţa la Istoria lumii” (M. Heidegger, Originea operei de artă). Gândirea, categoriile conceptuale,, se abandonează Fiinţei”, numai poeţii numesc sacrul, căci,,în chip poetic locuieşte omul…”, Hölderlin, în ,,luminişul Fiinţei”, Heidegger. Noica afirmă că fiinţa românească stă în limbă, în gramatica modulaţiilor verbului ,,a fi”, în lexic ,,Cuvintele acestea, care sunt ciripitul nostru de fiecare zi, poartă răspunderea noastră mai adâncă, şi reprezintă adevărul nostru neştiut…, o limbă îţi dezvăluie lumea într-un fel anumit...cuvântul poate purta în el o bogăţie mai mare ca şi conceptul” (C.Noica, Cuvânt împreună despre rostirea filosofică românească). După el limba, vorbirea poeziei populare, limba poetică a lui Eminescu sunt însăşi rostirea filosofică românească. Rostirea devine, la Heidegger, într-un fel,, tăcerea fiinţei” , limba ca vorbire rostind fiinţa ,, luminând şi ascunzând, învăluie” acel,,dangăt al liniştii” Fiinţei. La Eminescu ,,Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă / Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi deie vamă/…/ Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă” (Se bate miezul nopţii),, Limba fiind stăpâna noastră” şi Noica împărtăşeşte ca un crez filosofic spusa poetului.
Filosofia lui Heidegger ca interogare a FIINŢEI este ca o fugă, sau cum spune atât de plastic Noica ca un burghiu ce cu fiecare mişcare progresivă, face o mişcare descendentă, revine, spre abisul fiinţei. Totuşi, la Noica nu vom găsi temele nimicului, angoasei şi morţii, categorii, mituri fundamentale ale spiritului german, de la Jakob Böhme la Heidegger, ci un anumit echilibru şi seninătate specifice spiritului românesc(!). Am putea spune că spiritul german a fost apăsat de insuportabila povară a fiinţei, a nimicului, pe când cel românesc de dulcea povară a firii, o anumită uşurătate a fiinţei, într-o bună ordine şi relaţie cu natura şi cu moartea, cu D-zeu. Şi totuşi spiritul german deşi caută sensurile în metafizic şi transcendent se defineşte prin faustic, civilizaţie, ştiinţă, tehnică, economie, prin voinţă, istorie, stat, război, pe când cel românesc prin precaritatea fiinţei, fără nimic mare în istorie, mereu sub semnul posibilului, de o fi o fi, de n-o fi n-o fi, sau, o fi cumva, ceea ce denotă o atitudine echilibrată, sănătoasă, pe termen scurt, dar lipsă de voinţă istorică,, de afirmare în real! Glosând, Faust face un pact cu Mefisto, un contract totuşi, pe când la român te faci frate cu dracul până treci puntea, căci frate, frate(nefrate), dar brânza-i pe bani, o relativitate a normelor, regulilor, neseriozitate, lipsa contractualităţii ca valoare socială şi morală!!!.În ordine metafizică şi poetică, transfigurarea morţii din Mioriţa, sau atitudinea, senină, stoică, hai să zicem dacică la poet,,De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi, / Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”, sunt mărci ale unei creaţii culturale, dar şi ale unei identităţi conservatore, paseiste, a unei inerţii istorice, de mentalitate,,Şi noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămânem”. De reţinut frecvenţa verbului a fi, a formei atemporale e, de prezent continuu, a lui noi, definitoriu pentru comunitate, pentru români, şi pentru o viziune organică asupra lumii, prezentă la Noica, Blaga şi Eliade, şi sub forma unui creştinism cosmic (păgân!). Am putea spune că Heidegger şi Noica sunt seduşi de metaforă la care se „închină” ca Parsifal în faţa crucii!
Mitul cosmogonic, matrice a lumii şi creaţiei după Eliade, are ca variantă în manuscris ,, În început fiinţa n-a stat nici nefiinţa / Ci totul era lipsit de viaţă şi voinţă/…/ Nu s-ascundea nimic şi totul era ascuns/ Pătruns de sine însuşi era cel nepătruns”. Dar parcă sună mai poetic,, La început, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă…/ Când nu se ascundea nimic, deşi totul era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns, /Fu prăpastie? Genune? Fu potop întins de apă?...,”şi ,,umbra celor nefăcute nu-nceta a se desface /…stăpânea eterna pace/…/Dar deodat-un punct se mişcă…cel dintâi şi singur. Iată-l / Cum din haos face mumă, iar el devine Tatăl…” Haosul germinativ şi neantul, paradigma gândirii cosmogonice, au în câmpul lor, punctul, unda, lumina, raza , Noica văzând în ele câmpurile fiinţei, respectiv trecerea de la în, individualul, la a fi întru, deci un ,, spor de fiinţă”, ,,roiuri luminoase… atrase în viaţă de un dor nemărginit”, prepoziţia întru ca operator ontologic, deschizând spre universal, spre fiinţă, fiind o ,,limitaţie ce nu limitează”.
Filozoful interpretează poezia lui Eminescu nu atât prin Schopenhauer, Vede, Buddhism, cu vacuitatea cosmică şi lumea ca iluzie, văl, maya, ci prin propriul model ontologic, în textura viziunii sentimentului românesc al fiinţei. Astfel apriorismul lui Kant devine în traducerea poetului ,, Reprezentaţia e ca un ghem absolut şi dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul-şi experienţa…Din nefericire atât torsul cât şi fuiorul ţin întruna”. Prin această imagine cosmogonică timpul şi spaţiul ,,condiţiile de posibilitate ce sunt în capul nostru”, vor marca ideea lumii ca vis, ,,vis al morţi-eterne e viaţa lumii- întregi”, simţindu-se influenţe buddhiste, dar poate şi a lui Fichte, Eul îşi creează Non-eul, lumea, dar şi mai apăsat a lui Schopenhauer cu Lumea ca voinţă şi reprezentare. Lumea ca vis este un arhetip ce trece din gnosticism prin alchimie în romantism… Numai că aceste influenţe sunt recreate poetic şi par mai expresive şi ,,mai originale” ca originalul ,,Trecutul când n-am fost, viitorul când n-o fi existat ele, nu, fiindcă eu nu exist, sufletul lumii, eu. Fără eu nu există timp,…,nu există D-zeu, fără ochi nu există lumină, fără auz cântec,ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e D-zeu”. Timpul are ca orizonturi ieri, azi, mâine, dar ,,Viitorul şi trecutul/Sunt a filei două feţe”, domină eterna pace, sau ,,Unda ce-şi mână trecutu-n viitor”. De reţinut ipostazele gramaticale şi temporale a verbului ,,a fi”, ale firii, ale fiinţei. Modelul nu e timpul liniar, Cronos ,,ce vecinic treieră”, ci cercul, roata, mandală a filosofiilor indiene, veşnica reîntoarcere a lui Nietzsche. ,,Se ştie că sistemul universului e o roată…” în manuscrise sau,. versul ,,Vremea trece, vremea vine”. Astfel ,,Vezi roata istoriei întorcând spiţele ei”, în Memento mori, sau „ Din chaos Doamne am apărut/ Şi m-aş întoarce-n chaos”, Luceafărul, dar ,,uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată”. Noica va privilegia nu timpul rotitor, nu iluzia metafizică şi poetică a identicului, prezentă la Eminescu,, aceeaşi/acelaşi (om), ci timpul rostitor, al înfăptuirii, creaţiei, al devenirii întru fiinţă ,, Rostirea filosofică românească pune în joc următoarele şase situaţii ale fiinţei: n-a fost să fie, era să fie, va fi fiind, ar fi să fie, este să fie, a fost să fie”( C. Noica, Sentimentul românesc al fiinţei). Eminescu poet al absolutului, va privilegia fiinţa cu complementele temporale, clipa, eternitatea, Noica devenirea întru fiinţă, cu rost! Sentimentul melancolic al infinitului este la poet dorul, eros cosmologic şi poetic, un existenţial, printr-un dor nemărginit sunt chemate la viaţă lumile, taina vieţii ,,Dorinţi nemărginite plantând într-un atom”( Înger şi demon).,,Doruri vii şi patimi multe/ Ca şi flori în poarta vieţii,/Bat la porţile gândirii/ Toate cer intrarea-n lume, / Cer veşmintele vorbirii.”( Criticilor mei) sau ,,Mai am un singur dor: / / În liniştea serii /Să mă lăsaţi să mor”. Dorul întruchipează unda cosmologică iniţială, raza ce mai luminează încă, viaţa şi iubirea căci ,,Se sărută dor cu dor/…Până mor”, ce ne duce la Sărutul lui Brâncuşi ce reprezintă începutul şi sfârşitul dragostei ! O limbă literară, rafinată, în care metaforele auditive: cornul ce răsună, clopotul de aramă, vuietul mării şi vântului, legănatul codrului şi valurilor, dau muzicalitate de melos popular, iar prin jocul prefixelor şi sufixelor devin expresia vie a unui dor neostoit şi suflet nemângâiet. În Sărmanul Dionis. Dorul ne duce spre sinele lărgit, sentiment oceanic la Eminescu, integrare organică la filozof, căci individualul trebuie să fie un holomer, să reprezinte şi să cuprindă, întregul, cultura, naţiunea, umanitatea! Este o contradicţie între dor ce ţine mai mult de subiectiv, de sufletul individual sau colectiv, şi spirit, ce ţine de comunităţi, cultură, istorie, în bună tradiţie germană, hegeliană, Noica fiind pentru spirit, chiar dacă este încapsulat în mod idiomatic într-o limbă,ca cea română!. Eminescu vede lumea ca o picătură de rouă, iar timpul o picătură de vreme, folosind prefixele ne-, in-, pentru infinit, nefinire, nemărginire, infinire, infinitul fiind, cum zice Noica un gând descumpănit, o vorbă nefericită, poetul folosind nemărginirea pentru spaţiu, infinirea pentru timp, nefinirea pentru moarte, dar sensurile sunt figuri poetice şi nu concepte filosofice. Avizat, filozoful vorbeşte de infinitul rău a lui Hegel, de cel virtual, Aristotel, Leibniz, de cel actual, Cantor, mulţimile infinite ale numerelor şi nu numai. Infinirea e blândă ,, eu mă pierd în infinitatea sufletului,… în ce infinire de timp clipa de bucurie”( Sărmanul Dionis). Infinirea blândă o întâlnim şi la Brâncuşi, Coloana infinită, pe când nefinirea este mai potrivită pentru lumea microcosmosului,, în ce nefinire microscopică s-ar pierde milioane de infuzorii”, ducând mai degrabă spre moarte,,Şi bătrâna moarte toarce/ Gândul ei la nefinit” Şi totuşi, dorul nemărginit cheamă la viaţă sau la extincţia fiinţei, la Nirvana. C.Noica, spirit speculativ şi hermeneut rafinat, crede că poetul are afinităţi cu intuiţiile şi arhetipurile metafizice, unele ezoterice, ţinând de alchimie şi gnosticism, ca enigma vieţii, Archaeus ,,Ei bine-priveşte viaţa ca o comedie- cine-o aranjează priveşte omul ca o maşină, cine-o ţine?…Şi-apoi nu uita că hârtia era decor-cine-o zugrăveşte…Ce era el un nimic, o posibilitate,...Schema cursului naturii este un cerc de forme…Aceste umbre stau pe loc ca o urzeală, ca ideea unei fiinţe sub care undele râului , etern altele, formează o bătătură,…un Ahasver a formelor lumii…”. Noica însuşi dorea să scrie un tratat despre arhei(!) şi vedea în ei ,,existenţe fără realitate, fără subzistenţă…”, sau cum se întreba Eminescu ,, Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regizor a cărui existenţă nu o putem explica” , enigma vieţii, căci „ În fiecare om se încearcă spiritul universului, se opinteşte din nou, ca o rază din aceeaşi apă...un salt spre ceruri”. La Goethe şi Blaga demonicul are rolul de principiu creator, Eminescu este poate sub influenţa lui Schopenhauer ,,Această putere de a trăi (poate fi comparată cu o coardă situată deasupra teatrului de marionete, constituit din lumea oamenilor (voinţa), Dacă într-o zi coarda ar slăbi, manechinul s-ar prăbuşi”(Lumea ca voinţă şi reprezentare). Constantin Barbu în Eminescu, Poezie şi nihilism, accentuează nihilismul cosmologic buddhist al operei eminesciene şi arată că pentru poet omul este un ens metaphysicum ,,Oamenii din toate fac icoană şi simbol/Numesc sunt, frumos, şi bine ce nimic nu însemnează”,pe cadavrul trist şi gol!!!. Noica preferând ,,Ciudat izvod e omul pe-a vremii ţesătură,… în veci acelaşi”,în toată omenirea în veci aceeaşi haină, o natură umană metafizică, mereu aceeaşi, sau, cum rosteşte poetul,, A pus în tine Domnul nemargini de gândire”, căci prin fiecare om o lume-şi face-ncercarea, chiar dacă poetul zice că D-zeu a greşit cu el la adiţiunea fiinţei! Noica este sub influenţa lui Eminescu, în care ,,el regăseşte” temele sale filozofice, fără ca poetul să-i fie un simplu pandant, ci o bună „ilustrare” a modelului său ontologic, Devenirea întru devenire/ Devenirea întru fiinţă, Individualul cu determinaţiile sale/Generalul cu determinaţiile lui. Luceafărul ,reuşita supremă a poeziei româneşti, este trama spiritului românesc, de a prinde sau nu fiinţă, la fel ca Tinereţe fără bătrâneţe. Hyperion este lumea fiinţei, o natură generală, Cătălina reprezintă individualul, lumea devenirii ,,Ea îl privea cu un surâs /El tremura-n oglindă”, fiecare căutându-şi determinaţiile, generalul vrând să prindă fiinţă ,,În timp ce Faust cerea o esenţă, eroul lui Eminescu vrea existenţă”( Sentimentul românesc al fiinţei), sau în terminologia epistemologiei actuale vrea să se instanţieze! Cătălina, individualul către Hyperion: ,,Şi viaţa-mi luminează/… Deşi vorbeşti cu înţeles /Eu nu te pot pricepe/…/Vrei poate-n faptă să arăţi/Dreptate şi tărie”, ca apoi să spună ,,Norocu-mi luminează!”.Luceafărul îi răspunde cu orbirea de el, de fiinţă goală ,,Ce-ţi pasă ţie chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul”. Luceafărul, Geniul, poartă în el generalul la care vrea să ridice lumea individualului, a lui Cătălin, lumea contingenţei şi norocului, a devenirii întru devenire, dar n-a fost să fie!...,,Lumea necesităţii şi lumea contingenţei nu s-au întâlnit. Dar s-au căutat…Nefericirea geniului este de ordin ontologic şi ea. Căci geniul ştie de fiinţă, în timp ce omul de rând nu ştie. Lumea ar trebui să prindă fiinţă, prin geniu, dar rămâne una a contingenţei”(Sentimentul românesc al fiinţei), Aşa şi cu spiritul românesc, rămâne în devenirea întru devenire, trebuie mereu să o ia de la capăt, de la început, şi „ratează mereu devenirea întru fiinţă” sincronizarea cu Europa, cu universalul! În Şase maladii ale spiritului contemporan filozoful arată că spiritul românesc suferă mai mult sau mai puţin de catholită, todetită, horetită, ahoretie, atodetie, la noi un excesiv spirit critic şi disociativ,,punând accentul mai degrabă pe comentariul vieţii decât pe viaţă,” şi plăcerea ,,de face teorii în gol”, dar mai ales suferă de acatholie ,, refuzul generalului”, fapt ce se vede în dor ,,ca aspiraţie spre ceva nelămurit”. Dorul poate fi şi sentimentul neputinţei noastre, ,,românii n-au scris decât o pagină modestă de istorie” consideră Noica, şi Cioran şi mai şi, neantul valah, dar s-ar putea ca această relaţie cu posibilul, să dea acel rest de fiinţă necesar civilizaţiei occidentale, sensul nu poate fi în acumularea de idei, tehnică, bunuri, ci în ceva dincolo de ele, filozofia fiind chemată,, să pună ordine, idei, în lucruri, în lume, să-i dea un rost” iar ,,poporul nostru păstrează câteva deschideri, …o bună întâlnire cu fiinţa prin a fi întru care coboară universalul în lumea prepoziţiei”. Într-adevăr putem fi de acord cu Noica (şi cu poetul!),,Ceea ce izbeşte la român-o vedem- e măsura…Culorile artei noastre populare sunt stinse, …spaţiul înterior în echilibru, elanul nostru niciodată excesiv- măsura noastră şi bunul nostru simţ par nestricate” , dulci iluzii, mituri de specific naţional, căci azi lipsa de măsură, vulgaritatea, prostul gust, domină spaţiul public şi de multe ori şi spaţiul interior, media românească, exact pe dos!
Cultura europeană, deşi cu maladiile identificate de filozof,, este prin natura ei creatoare”, dar fiinţa noastră tradiţională s-a destrămat şi mai avea-vom noi românii cu limba noastră viitor, sau identitatea şi limba noastră vor dispărea (!), cum s-au întrebat atât de îngrijoraţi de destinul nostru, Blaga şi Noica aflaţi poate sub influenţa astrului Eminescu ,,ce ne mai ţine încă laolaltă”. ,, E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei”!, Memento mori, ne duce cu gândul la Nietzsche şi Spengler, dar stăm poate sub fascinaţia metafizică a versului „ Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit...”,cultura putând fi, cum zice filozoful, o încremenire de visuri, fără de care însă nu putem dăinui! E adevărat cu condiţia ca visul să nu se substituie realităţii. Dorul, visul, sunt transfigurări ale realităţii, sentimente, atitudini, trăiri, sublimări şi forme de compensaţie a unui tragism existenţial, ele ne pot lumina viaţa, dar nu ne pot scuti de acţiune, de faptă, căci la început a fost fapta, Goethe. Pentru a ne împlini, pentru a fi avem nevoie atât de real, de lucruri, cât şi de sensurile lor, de posibil, altfel ne paşte nihilismul sau iluzoriul unei culturi false.
Vasile Al. Rus - Colegiul Naţional "Unirea", Tg.Mureş
