vineri, 25 aprilie 2014

450 ANI DE SHAKESPEARE (23 aprilie 1564--”2014). MARGINALIA

450 ANI DE SHAKESPEARE (23 aprilie 1564--”2014). MARGINALIA I.SPECTACOLUL LUMII ŞI ISTORIEI. Ce-i datorăm lui Shakespeare? Totul despre om, lume, istorie şi artă: ,,Scopul teatrului este să-i ţină lumii oglinda-n faţă...”(Hamlet) căci ,,Lumea-ntreagă /E-o scenă şi toţi oameni-s bieţi actori. / Răsar şi pier, cu rândul fiecare: / Mai multe roluri joacă omu-n viaţă” (Jaques din Cum vă place), iar ,,vremile ieşit-şi-au din matcă” (Hamlet). O gândire sistemică, organicistă chiar la Shakespeare, societatea e un întreg organic, un stup, ordinea, establishment-ul, ierarhia-i totul, în vârf riga, jos pălmaşii (?!), o diviziune naturală pentru funcţionarea armonioasă a sistemului: ,,De-aceea ceru-mparte / Făptura omenească-n fel de trebi / A căror rost e veşnica mişcare /Şi-al căror rost e ascultarea. / La fel şi-albinele, prin legea firii, / Menite-s să dea pildă rânduielii / Şi celui mai înfloritor regat./... / Regină au, fruntaşi ce-n casa lor / Împart dreptatea ca judecători”, ”mercatori” pentru negoţ, sodaţi, cântăreţi, zidari, salahori, temniceri” Totul spre un singur ţel, teleonomic am spune, ba chiar teleologic, ţelul-binele general. Ca într-un sistem ergodic la starea finală se poate ajunge prin mai multe stări, căi intermediare: ,,Din toate văd că lucruri îndreptate / Spre-un singur ţel, pe fel de căi l-ajung, / Precum săgeţi pornind spre aceeaşi ţintă, / Pe tot atâtea drumuri o ating.” (Henric al V lea). De aceea, când moare regele ,,Ca o vâltoare, trage după sine / Tot ce-i prin jur. E-o roată uriaşă /.../ Când cade roata, micile făpturi / Se prăvălesc.../ În vuietul ruinii. (Rosecrantz în Hamlet). Ulise către Ahile (Troilus şi Cresida): ,,Un fir al firii leagă-o-ntreagă lume”, dar ,,Ne place lutul poleit cu aur”, nu onoarea, vitejia, chibzuinţa, ordinea: ,,Nesocotit e sceptrul stăpânirii, / Iar dezbinările se-ntrec la număr/ Cu corturile ce le umflă vântul. / Când comandantul nu e ca un stup / Spre care albinele dau năvală. / Nici gând de miere! Rangul de-i mascat, / În jocul măştlor par mândrii alţii!” Or ierahia este sfântă, cosmică: ,,Chiar cerul, aştrii, şi-acest centru-al lumii / Respectă gradul, teapa, locul, cinul / Făgaşul, timpul, armonia, /.../ Iar aştrii, buni sau răi, i se supun / Ca unui rege”, altfel haos: ,,vălmăşagul şi sminteala / Ce molime! Ce semne şi răscoale, / Ce volbură pe mare şi cutremur” Aşa şi-n stat ,,Când clatini treapta / Din scara ce urcă tot mai sus, / Tânjeşte fapta! Fără dânsa, obştea, / A’şcolii titluri, breslele, frăţia, / Negoţul paşnic.../.../Ar sta în locul ce-i hărăzit? / Desface, iată, lanţul ierahiei / Şi scrâşnetul îl ascultaţi!”...,,Puterea asupreşte pe cel slab, /Iar fiul crud şi-omoară tatăl; forţa /Devine drept--nu, drept şi nedreptate, /.../Atuncea toate se preschimbă-n forţă, / Acesta în bunul plac, iar bunul-plac / În poftă, lupul prădător oriunde, /.../ Îşi face-o pradă din întreaga lume / Apoi se-nghite singur. Agamemnon, / Acesat-i haosul ce stăpâneşte / Când ierarhia e înlăturată”, ”Generalul e pizmuit de el mai jos cu-o treaptă” ş.a.m.d, până jos, invidia şi slăbiciunea năruie cetatea. Societatea se preschimbă-n mulţime, ordinea în anarhie, un fel de stare naturală de tip Hobbes: homo homini lupus, bellum omnium contra omnes...La noi...?! Întâlnim ideea şi la Seneca (via Montaigne...?!), Seneca citează din Vergiliu, Georgice;"Când regele-i viu au toate-o voinţă: / Dac-a murit, ei rup legământul...", după care adaugă: ,,Regele nostru este sufletul. Cât timp acesta este în putere toate celelalte stau la datorie, se supun, ascultă. De îndată ce se clatină cât de puţin, dintr-o dată totul şovăie (...). Sufletul nostru este uneori un rege, alteori un tiran. Rege, când are în vedere binele (...). Când însă e nestăpânit, lacom, capricios (...) devine tiran (...)", şi stăpânit de patimi, la început e încântat, apoi înghite totul, dar ,,boala îi suge puterile", şi este ,,codoşul şi martorul unor desfrânări" şi totu-i pierdut (Seneca, Scrisori cătrle Luciliu). După Shakespeare există o scară a rangurilor, dar şi una ambiţiilor ce începe cu umilinţa şi sfârşeşte cu mândria demonică. Pofta nemăsurată, nestăpânirea poftelor, mândria trufaşă, duc la uzurparea ordinii, tronului, iar sperjurul şi crima, ”Trădarea şi omorul, / Doi diavoli într-un jug, pe veci tovarăşi, /.../ Lucrează-n scopuri ce le sunt fireşti”, fac ca ordinea să se transforme în haos, răscoale, războaie, sânge, morţi. Un ,dèmon” îţi ia sufletul, apoi umbra,”Căderea ta.../.../ Că răzvrătirea ta îmi pare-asemeni / Unei căderi a omului, din nou.” Shakespeare nu agrea nici prăbuşirea ordinii de sus în jos, nici de jos în sus prin răscoale, războaie,...Numai că şi sus, şi jos ,,Poftele-i frâng legea: / O scuipă cu dispreţ! Năravuri grele!...”, şi ,,Măriri lumeşti,.../.../ Făţarnice, ades înşelătoare, / Şi născocirile nesăbuite, / Tot iscodind ascunsul tâlc din fapte, / Smintesc chiar gândul; fapta ţi-o strămută / D-necunoscut făcându-i chipul!...”, iar ,,Rău-n veşminte scumpe, nu arar / Strămută totu-n fărdelege!...”(După faptă răsplată). După înălţare, căderea, prăbuşirea: ,,Omul mândru se mănâncă pe sine însuşi. Mândria este propria sa oglindă, propria sa trâmbiţă, propria sa cronică. Oricine se preamăreşte într-altfel decât prin faptă nimiceşte fapta prin laudă. (Troilus şi Cresida). Şi tot aici, mai actual chiar: ,,Ulise: Cum, trufaşul / Ce-şi scaldă fala-n propria-i grăsime. / Neîngăduind ca trebile lumeşti /Să-l tulbure dacă nu-i sunt pe plac, / Să fie tămâiat de-al nostru idol?”, vrând ,s-adaugi osânză la mândria-i, / Ce-i grasă şi aşa, şi jar s-asvârli / În Cancer când Phoebus îl desfată!” Să ardă! Numai că natura, firea, reacţiile celorlalţi, orice acţiune are ca efect o acţiune de sens contrar, restabilesc echilibrul, măsura si hybrisul odată produs urmează nemesisul: ”După faptă răsplată” (Măsură pentru măsură). Excesul de rău, mai-mult-răul duce la bine în mod natural, căci natura, firea, lucrurile, fiinţele tind spre armonie, spre bine, cum spunea Aristotel (...). Shakespeare este pentru ordinea monarhica, cu rege legitim, pe tradiţie, obiceiuri, ctume, pe lege şi dreptate, dar dacă legile-s nedrepte, regatul o grădină cu buruieni, trupul ţării bolnav, atunci nu-i sclav să nu poată frânge, zdrobi lanţurile, şi invocând aştrii, zei, dreptatea, să deschidă ,,câmpul faptei”, ”tăind răul din rădăcină”. Şi pacea poate fi rea prin judecata roaba patimii, sângele îngroşat, huzur, desfrâul neruşinat: ,,Un pântec să îndopi şi trupul tău / Prin josnicie să-l îmbraci. Nu-ţi spui / Tu însuţi că-s murdare împerecheri? / Porniri de fiară. Nu-s spurcate?.../ Mănânc şi beau, mă-nzorzonez, trăiesc!” Omul poate avea tirani în el, ,,Sminteala sângelui aprins şi pofta”, setea de mărire, ispita puterii, coroana, tronul, şi-atunci omul devine tiran, demon, şi urmează prăbuşirea, moartea: ,,La fe spre-osânde aspre / Ne îndreptăm, când hăţul e prea liber. / Aşa ni-i firea—din cumplita sete, /Ca şobolanii, dibuim otrava, / Iar dac o sorbim, ne-aşteaptă moartea.”(După faptă răsplată). Cea mai mare tragedie e tragedia puterii, ”Marele mecanism al Istoriei” (Jan Kott), ”fiecare din marile tragedii istorice începe cu luptele pentru putere,..., şi fiecare se termină cu moartea monarhului şi cu o nouă încoronare”, dar ,,Fiecare pas spre putere este însemnat şi mai departe prin crimă, viol, corupţie”, iar ,,Când îşi va pune coroana noul suveran va fi la fel duşmănit ca celălalt”, ”i-a ucis pe vrăşmaşi, va fi ucis de foştii aliaţi”: ,,Ciclul este închis, începe un nou capitol.” (Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru). Richard al II lea enunţă teoria Marelui Mecanism, teroarea Istoriei despuiată de mituri şi iluzii umaniste: ,Şi-om spune basme despre cum mor regii! / Cum unii-s mătrăşiţi, ucişi sunt alţii / În luptă, alţii-s bântuiţi de duhul /Acelor maziliţi; cum de nevastă /Sunt alţii otrăviţi, ucişi în somn, / Toţi omorâţi...” Richard al III lea are un vis luciferic: el diform şi neiubit de nimeni să se revolte împotriva sorţii nedrepte şi să fie rege: ucide pe Edward regele, o seduce cu eul său liric, luciferic însă, pe Lady Anne, regina, iar Clarence, fratele, moare în coşmar, apoi execută lorzi şi, culmea cruzimii, pe copii lui Edward, apoi pe lordul Buckingham. Va fi înfrânt pe câmpul de luptă de Richmond, viitorul rege. Macbeth îl ucide pe Duncan în somn, apoi pe Banquo, sângele curge, dar se-mplineşte profeţia: codrul Birnam porneşte spre Dusiname, şi lui Macbeth îi apar opt regi coborâtori din Banquo. Macduff, din Scoţia vine cu armată...Lady Macbeth capul, demonul crimelor, vede numai sânge, nu are conştiinţă, căinţă, nu simte vinovăţie, şi nici zei să-i ia păcatul, nici abluţiuni să-şi spele păcatele, se sinucide şi moare, iar Macbeth e ucis,  Tatăl lui Hamlet, regele, este ucis de fratele său, Claudius în conspiraţie cu soţia sa cu care erau în adulter, după care o ia de soţie pe fosta cumnată şi bechetuieşte. Hamlet este nehotărât, dar la sfârşit Laert, fiul lui Polonius (ucis de Hamlet...) îl provoacă pe Hamlet la o întrecere cu armele, sabia lui Laert era otrăvită: Regina bea şi ea din cupa cu otravă, cei doi se hrănesc cu vârfuil otrăvit, Regele este străpuns cu sabia de Hamlet, şi... ,,Regele moare” II. OMUL, AZIMUTUL ŞI CĂDEREA Natura umană. Shakespeare ne dă o antropologie renascentistă (Tudor Vianu, Lumea ca teatru) bazată pe paradigma dualităţii metafizice de sorginte platonică: aparenţă, fenomen--esenţă, fiinţă; ,,ceea-ce-pare”-,,ceea-ce-este”. La Shakespeare natura umană este duală, trup-suflet, trupul e corabia, sufletul prin voinţă e cârmaciul, trupul e ceara, sufletul peceta. Natura, Firea este dată omului (Seneca, Montaigne), şi este în esenţă e bună, căci Dumnezeu a sădit în fiecare om virtutea, şi prin suflet, minte, înţelepciune se poate înălţa spre cer (stoicii, Seneca), sau dimpotrivă. Dar numai întreg omul e frumos, numai când părţile regatului său (omul e asemeni uni regat, Shakespeare, Seneca), simţurile, gândurile, sunt în armonie (idee a ethosului, grec, dar şi a lui Seneca) omul e fericit. Omul e un vas, o cupă, o amforă, iar sufletul ce-i vinul vieţii se varsă în momentul morţii, părăseşte trupul când omul moare (idee stoică, dar şi creştină). În registru metaforelor sublime omul este lumină, stea, chip de înger, minune a lumii, sau dimpotrivă: vierme, demon, diavol, proclet, lut, ţărână, mâl, noroi, nisip, butoi cu pulbere, nimic. Mersul vieţii omului e o călătorie: o săgeată, o corabie pe valurile sorţii, „o umbră călătoare”, sau o lumânare, o flacără, sclipire de o clipă. Şi încă ceva: omul simte când pneuma vieţii s-a scurs, când sângele, suflul vieţii s-a stins, s-a deşertat (kenoza...?!). Omul se caută pe sine, ce este, ce devine, prin rolurile pe care le joacă în viaţă (crezând că-i ceea-ce-pare în rolul său efemer, confundă rolul, aparenţa, cu substanţa, cu ceea-ce-este de fapt...?!), fiind ,,un biet actor” iar ,,lumea un teatru”. Caută să se cunoască,să-şi autodezvăluie identitatea, eul, sinele, şi-atunci are nevoie de o oglindă. Cassius către Brutus: ,,Că n-ai oglindă’-n ochii tăi să-ntoarcă / Ascunsul merit, chipul tău să-ţi arate / Pe care umbrele au căzut.” Ca şi–în psihologie, teoria eului-oglindă, Mead şi Cooley: copilul îşi construieşte inaginea de sine, identitatea, după cum se vede în ochii celorlalţi. Din nou, acelaşi Cassius: ,,Iubite Brutus, stai te rog, şi-ascultă: / Ştiind acum că nimănui nu-i dat / Decât în oglindire să se vadă, / O, lasă-mă să-ţi fiu oglindă, astfel / Putând să-ţi desluşeşti sfios ce însuţi / Nu ai aflat vreodată despre tine.”. Oglindă adevărată sau falsă sunt ochii celorlalţi, oricum, privind în ei vei şti ce crezi că eşti şi ce eşti. Autocunoaştere prin comparaţie, intercunoaştere şi intercomunicare. Arta, oglinda firii, ne-arată măreţia sau nimicnicia omului. Antoniu, după Cleopatra, este incoronat, divinizat, e un microcosmos, monumental, măreţ, eroic ca un zeu, ca Prometeu: ,,Oceanul / Cu-n singur pas îl străbate. Când braţul / Îşi ridica, punea cunună lumii. /Şi vocea-i răsuna mai armonioasă. /Ca muzica de sfere,.../.../Dacă voia să clatine-n străfunduri /Sfiosul univers, atuncea glasu-i /Surd răsuna ca tunetu în zare...” E Antoniu, E Omul, operă de artă (idee renascentistă): ,,Natura n-are /În atelierul ei atâtea materiale / Şi nici atâtea forme stranii..”, încât să se-ntreacă,”însă, ”Un Antoniu /Putându-se să se ivească, este /Dovadă bună că închipuirea / A fost învinsă prin lucrarea-i /Natura a înfrânt, în artă, visul.” Hamlet, prinţ renascentist: ,,Ce lucru desăvârşit e omul! Ce aleasă îi e cugetarea!...Ce falnic şi minunat în portul şi mişcările sale! Întocmai ca un înger în fapte şi ca un zeu în năzuinţele lui. Podoaba luminii”. ,,Omul minune a lumii”, Eschil, Sofocle: ,,În lume-s multe mari minuni! / Minuni mai mari ca omul nu-s (Corul, Antigona). Şi totuşi ,,omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din acea că se ştie nenorocit”, o ,,trestie gânditoare”, dar ,,Ce himeră mai este acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?!” (Pascal, Scrieri alese). Cordelia, mezina lui Lear, aude că tatăl său, Regele Lear ,,a fost văzut / Mai tulburat ca marea-nfuriată, / Cântând în gura mare,-ncununat / Cu buruieni de câmp, urzici şi bozii, / Cucută, iarbă-rea şi cu neghina / Ce fură holdei vlaga.” Din rege a ajuns un măscărici, o glumă a sorţii. Şi totuşi ce jos poate cădea omul? E un bufon al sorţii, o jucărie a zeilor ca în tragedia antică. Gloucester văzându-l cerşind pe Lear constată amar: ,,Că omul este un vierme.” Apoi, la o nouă întâlnire cu Lear, deşi el e orb, vede săgeata timpului, viitorului, Destrămarea Fiinţei Lumii în analogie cu destrămarea lui Lear, cu destrămarea regelui (o analogie inversă, la Shakespeare ca la Seneca, omu-i ca un regat din mai multe părţi, stări, forţe, şi când cade regele, se năruie ordinea, tot...)): ,,O, năruită operă a naturii! / Aşa şi lumea se va destrăma / Şi va sfârşi în nimic.” S-a scris că Regele Lear ar fi Amurgul zeilor, şi-am parafraza pe Nietzsche: ,,Dumnezeu a murit. Tablele de legi s-au sfărâmat...”, Regele a murit (simbolic, a ieşit din joc), valorile lumii vechi s-au prăbuşit. S-a spus că Regele Lear este Cartea lui Iov, încercată fiind credinţa omului în om, ideea umanistă, după ce omul e dezbrăcat de toate miturile sale. Omul e ,,lut poleit”, noroi în aur, vierme în floare, un butoi de bere (Hamlet), dedat patimilor, plăcerilor, Falstaff. Hamlet: ,,Ce-i omul, dacă n-are alt gând pe lume / Decât să doarmă şi să se hrănească? / Un dobitoc şi alt nimic mai mult” Îl avem pe Falstaff, omul gras, burtos, ca un butoi, fricos, cu eul în burtă: ,,Târât eşti de mila domnului. Te bântuie un diavol cu chipul şi asemănarea unui bătrân burtos...Pentru ce te-ai înhăitat cu acest visepar de răutăţi, cu acest ciur al murdăriilor, acest burduf umflat de dropică, cu ditamai budana porşică, cu tolba asta de măruntaie, cu buhaiul ăsta fript umplut cu calatboşi...La ce alta e bun decât să încerce vinurile şi să bea? La ce alta se pricepe fără de numai de numai să bucăţească un clapon şi să-l înfulece?” (Prinţul Henric, Henric al IV-lea, Partea întâi). ,,Iată un om onorabil!”, spune Falstaff când vede cadavrul lui Percy,ca apoi: ,,Mă sperie butoiul ăsta de pulbere cu numele de Percy,...” Atât e omul pân’ la urmă, nimc onoare, datorie, virtute, cuvinte goal: ,Poate onoarea să vindece un picior? Nu. Sau un braţ? Nu.”,”Onoarea nu se pricep la rău? Nu. ce-i onoarea? Un cuvânt. Ce este acel cuvânt, onoarea? Aer. Ce vorbă! Cine a avut onoare? Cel ce-a murit miercuri.” (Henric al IV lea).,,Onorea", un cuvânt, curat nominalism la Falstaff?! O spune nu numai omul epicureic, hedonist, comicul Falstaff, ci şi un prinţ grav, Hamlet: ,,Alexandru a murit,..., Alexandru s-a prefăcut în ţărână. Ţărâna e pământ. Din pământ facem lut. Şi cu lutul acesta în care s-a preschimbat el, de ce n-ar putea cineva să astupe un butoi cu bere?” Mai grav e că omul e uneori nu numai ,,un butoi cu bere”, ci şi o paiaţă. Hamlet retoric şi dramatic: ,,...vrei să mă faci să vibrez de la nota cea mai joasă până la cea mai înaltă...La naiba, cum îţi închipui că sunt mai uşor de mânuit ca un fluier?” Omul poate fi/este o ceară, un aluat, un lut, pe care să-l modelezi cum vrei, un instrument, o marfă, un mijloc şi nu scop în sine (Kant), un ,,lucru între lucruri” (Sartre). Dar poţi fi şi o paiaţă a sorţii: ,Cleopatra ,,nedemn e să fii Cezar, / Nu Soarta, ci slugoiul soartei, sculă / A vrerii ei; (s.n.)” Hegel, mai târziu, va spune că marii conducători sunt instrumente ale Raţiunii universale, ale Ideii, pe care soarta, Raţiune le aruncă când nu mai are nevoie de ele. Lear, după ce renunţă la tron, vrea să-şi joace în continuare rolul de rege, ceea ce-i absurd, căci din moment ce-i lipseşte statusul, însemnele puterii, este ridicol sîă faci pe rgele, el pare/este un măscărici, un nebun, nu rege. Cine să-i spună adevărul dacă nu Bufonul, oglinda lui: ,,Acum joci rolul unui zero pe lângă numerele celelalte, fiindcă un zero singur nu înseamnă nimic. Eu preţuiesc mai mult ca tine, fiindcă eu sunt nebun, iar tu eşti nimic.” Nefiind rege, Lear nu mai ştie cine este, ce identiate are: ,,Mă recunoaşte cineva? Nu-s Lear? / Lear nu se poartă, nu vorbeşte-aşa; /Unde i-s ochii.../.../Treziţi-mă, spuneţi-mi cine sunt! (s.n.)” Omul poate coborî până la a fi un zero, un vierme, o va spune peste secole şi Dostoievski prin Dimitri Karamazov, un păduche (Raskolnikov, Ivan Karamazov), ”o lighioană înghite o altă lighioană” (Ivan despre tatăl său, Feodor Pavlovici, şi fratele lui, Mitea...), sau Grigori, sluga, către către Smerdeakov, bastardul: ,,Tu te-ai născut din mâzga de pe podeaua băii”. ,,Omul este o enigmă după Dostoievski”, un suflet mult prea larg în care se dă bătălia dintre Hristos şi Diavol, căci omul fascinat de Frunuseţe este atras când de Madona, când de Sodoma şi Gomora, şi-n fundul prăpăstiei vrea să se ridice, tânjeşte spre lumină. Până şi ucigaşii în slujba lui Macbeth aud: ,,Hei! Da-ţi lumină!” Othello cu gândirea lui axată pe satatus şi rol, onoare, datorie, influenţat de demonicul Iago o face pe Desdemona : ,Dèmon, dèmon / Din plânsul lor (a femeilor, s.n.) de-ar zămisli pământul, / Din orice strop s-ar naşte-un crocodil.”, ca apoi să devină trivial: ,,târfă”, ”curvă” ,,«târfă»? Ce-ai păcătuit?” Iago, mintea diabolică, răul gratuit, invocă lumina: ,,Lumină, domnii mei!” Othello are totuşi presentimentul vinovăţiei, de şi-i soldat şi negru, el anticipează regretul, căinţa din sufletul său de copil, dac-o omoară pe Desdemona: ,,Lumina ta, atuncea unde se-află /Scânteia prometeică în stare / S-aprindă iar lumina vieţii tale!” După asta ,,o sărută”, dar posedat de demonul geloziei, o sufocă cu perna... Are însă sentimentul că cegva înspăimântător s-a produs, că ordinea cosmică a fost zguduită: ,,Globul de groază se despică / De-atâta beznă”. Emilia, soţia lui Iago, camerista Desdemonei, vrea adevărul: ,,Lumină vreau!” Othello recunoaşte că demonul e în el: ,,Frigeţi-mă pe flăcări de pucioasă! /Scăldaţi-mă în râuri de foc!”, un iad creştin şi demonologia-i aferentă: ,Să-i văd copitele: e un eres; / De eşti dèmon, nu te pot ucide!” Dualitatea omului, femei, trup, păcat/cap, suflet, este până şi-n mintea unui rege ca Lear atunci când se referă la fetele lui, Goneril şi Regan: ,,Mai sus de brâu sunt fete cumsecade; / Şi din’coace de brâu parcă-s cenatauri; / Deasupra sunt cu cerul; jos—cu iadul; /Sunt iad şi beznă, flăcări puturoase. / Pfui!...” Limbaj pestilenţial, ce-l descalifică ca rege şi tată, dar psihologic pertinent în imagologia stereotipurilor a epocii, şi nu numai. Lear văzându-l pe Tom, omul naturii, îmbrăcat cu piei de animale, mâncând viermi şi broaşte, şobolani, exclamă consternat: ,,Atât de puţin este omul?...Tu eşti zidirea adevărată; omul fără gătelile de adaos nu e mai mult decât un animal, gol şi în două labe, ca tine (Îşi sfâşie hainele). În zdrenţe, în zdrenţe...” Platon, aristrocatul filosof, afirma şi el, nu fără cinism, că ,,omul e un biped fără pene”. S-a spus că Regele Lear este şi o aventură existenţială, dramatică, tragică chiar, pe care omul o parcurge în cunoaşterea de sine şi a lumii. Că omul trebuie să decadă ca să se afle pe sine ÎNĂLŢAREA, AZIMUTUL//CĂDEREA, MOARTEA Omul mânat, dominat de setea de putere, ajungând sus, uită de sine, de popor, puterea îi ia minţile, Iuliu Cezar, Coriolan, şi se prăbuşeşte: ,,Brutus: Ştiu: umilinţa este / Ambiţiei la început o scară / Acela care-o urcă nu priveşte /Decât spre ea, dar când în fine-ajunge /Pe ultima ei treaptă, se întorace / Cu faţa către cer, dispreţuind / Acele trepte ce l-au dus spre culme.” (Iulius Cezar). Nu are umilitatea necesară, nu-şi ştie limita, măsura, comite hybris-ul şi intră în joc nemesis-ul, plăteşte, pedeapsa-i pe măsură?! Soarta este încă regizorul lumii, al vieţii, roata cu spiţele ei, omul nu-i poate cunşoate mersul ca şi cum un zeu i-ar fi pus un văl pe ochi. Prin liberul său arbitru, prin judecată şi voinţă, înţelepciune şi prevedere, omul poate învinge sau poate fi învins: Brutus în timp ce plănuia uciderea lui Cezar pentru că voia puterea absolută, să fie împărat, filosofează: ,,Se schimbă soarta omenească-ntruna; / Ştim valul cum ne bate, el ne duce / Înspre noroc, dar dacă nu luăm seama, / Călătoria vieţii ocoleşte / Printre nevoi şi stânci. Aşa e marea / Pe care navigăm şi dacă valul / Ne saltă, se cuvine-a-l folosi; / Zădărnicim altfel prilejul bun.” (Iuliu Cezar). Se simte pragmatism în filosofia lui Brutus, Shakespeare, influenţa lui Machavelli care susţinea că ocazia trebuie folosită, soarta forţată de către principe (Principele). Omul poate fi însă orbit de putere, poate fi un proclet, un demon. Născut demon, monstruos, un avorton, o glumă a naturii ca Richard al III lea. Născut însemnat cu dinţi şi ieşind cu picioarele în faţă, slut, urât, el se vede în oglindă cine-i: ,,Dar eu, ce nu-s strunit pentru hârjoane / Şi nici să mă răsfăţ în oglinzi, / Eu, crunt cruntit,.../.../ Eu, cel necumpănit deoptrivă / Prădat la trup...! ,,Zvârlit în lumea ce respiră, şi încă / Aşa pocit, scălâmb...”, faţă de fratele meu Edward, regele: ,,Ca el vlăstar mai chipeş, mai blajin, / Cu care firea a făcut rispă: / Tânăr, viteaz, mintos, dinast curat”. Aşa că handicapul devine complex de inferioritate resentimentar (Freud, Adler), supracompensat printr-un complex de superioritate: să fie rege şi să domine totul, să fie Unul în tot universul coroanei, puterii. Încă din clipa ce l-au detronat pe Henric al VI lea, el are ambiţia nemărginită, mândria luciferică de a fi rege: ,,Totul e în destrămare!”, şi zărind pe tatăl său mort: ,,Lumea să sfârşească! /În flăcările zilei din urmă / Să se topească cerul şi pământul; / Şi goarna judecăţii de apoi / Să sune! Limbaj apocaliptic, biblic. Ucigându-l pe rege e este săgeata demonică ce şi-a luat zborul (Virgiliu, Eneida): ,,Eu cel ce-ntreg nu-s nici pe jumătate Edward! /Eu şontorog şi-atâta de pocit!”, nu-s preţuit, dar ,,crescui în ochii mei, / Vreau să rămân acolo sus.” Pentru asta va cheltui bani căci are nevoie de ,,o oglindă”, şi ,,un stol de croitori / în modă nouă să-mi răsfeţe trupul.” Lady Anne îl vede în faţa sicriului şi se-ntreabă: ,,Ce negru vraci îl cheamă pe acest diavol”, ba îl şi blestemă: ,,Piei satană! / A iadului, tu, groaznic slujitor!” El, umbra lumii, fără chip uman, neiubit şi neiubind pe nimeni, fără milă, se sublimează în într-un discurs poetic, liric seducător. Slut, demon, dar cu un eu liric sublim: ,,Anne, Tu eşti sorgintea şi făptaş proclet.” Gloucester: ,,Frumuseţea ta a fost sorgintea faptei.” Anne:,,Lumina-n bezne piară-ţi, viaţa moarte!” El: ,,O, nu blestema, minune dulce, / Căci însăţi eşti, lumina, viaţa mea.” Şi conversiunea afectivă se produce, ura-n iubire (?!): Laddy Anne se-ndrăgosteşte de ucigaşul soţului ei?! Richard, răul monstruos, este  un înger luciferic, un înger al Răului. Strălucitor în ambiţia-i demonică, liric şi sublim în poezia înălţării, seducător ca actor şi personaj. Shakespeare înzestrează pe eroii răului cu lumină poetică, cu aură?!Richard ucide în serie, adulţi, copii, moştenitori posibili ai tronului, se-ncoronează rege. A mers prea departe Răul, prea multe crime, prea mult sânge, răul nu poate dăinui, n-are fiinţă. În solitudinea puterii, sub razele aurii a coroanei, în vârful scării,Richard este chinuit nu de căinţă, ci de groaznice vizuini: vede în vis cortegiul, liota de spectre, duhuri a celor ucişi. Duhul prinţului Edward:,,Vreau greu pe suflet să te-apăs!”, duhul lui Hasting: ,Casap al groazei, groaza să te scoale,” Trezindu-se (!) e stăpânit de frică şi halucinaţii, nu mai ştie cine-i:,,De ce mă tem? De mine? Nu e nimeni: / Richard e drag lui Richard; eu sunt eu.” Tautologie doar! Întreabă: ,,E aici vre-un ucigaş? Nu, Da, eu sunt. Să fug de mine?”, să mă răzbun pe mine, „Dar eu mi-s drag” sau nu: ,,De mine mai curând mi-e silă /... /Sunt ticălos. (s.n.)” El nu mai este el, nu mai este cel-ce-credea-că-este, un Richard curajos, rege, ci unul atins de frică, spaimă, ba chiar de conştiinţă (?!). Criză de identitate! Prea puţin. Ansich-ul său se năruie!Şi cum la Shakespeare sperjurul şi omorul duc al Istoriei jug, Richard vede că ,,basmele” lui, faptele de horror gotic, de imposibil oribil, îl învinuiesc: ,,Sperjurul, cel mai ticălos sperjur, / Omorul cel mai ticălos omor,” /.../ Mă-nvinuie răcnind «Eşti vinovat!»” Din viteazul Richard a rămas doar frica: ,,Să-mi daţi un cal!”, ”Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!”Şi iată ,,Marele mecanism al Istoriei” după Jan Kott (Shakespeare, contempopranul nostru): ambiţie nemărginită, trufie, ură, răzbunare, sânge, uzurparea tronului, încoronare, şi căderea, prăbuşirea în sânge (sângele vrea sânge, Macbeth, ciclul se încheie şi se repetă..., corsi e ricorsi). Un ciclu se-ncheie, revine echilibrul bazat pe regele legitim, tradiţie, pe pe firescul lucrurilor, corsi e ricorsi (Vico, Ştiinţa nouă). Răul nu poate dura, mai mult răul e binele?! Richmond anunţă sfârşitul Războiului celor două Roze: ,,Uni-vom, ápoi roşul trandafir / Cu trandafirul alb, precum jurăm / Tu, Cer—prea mâhnit de vrajba lor--/.../ Mult s-a rănit, smintită Englitera; /.../ Comora păcii vremurilor ce vin, /Cu zile bune şi însorit belşug!” În Macbeth nu mai este complexul de inferioritate născut dintr-o fire slută, ca-n cazul lui Richard al III-lea, ci orgoliul sinelui, eului, setea de marire ce urcă din inconştient, stârnit fiind de trei Vrăjitoare-ursitoare, de Hecate, şi cei din jur, supuşi, tovrăşi de arme, adoratori şi adulatori. Prima Vrăjitoare: ,,Macbeth, mărire ţie, than Glamis!, iar a treia: ,Mărire ţie, care vei rege!”, un nobil: ,Ross: ,,eşti than Cawdor.”, Banquo, general: ,,Poţi să te-aprinzi şi să râvneşti la tron--/ Doar eşti than Cawdor?” În faţa unui asemeni şiri de progresiv de apelative de încoronare, de gradaţii superlative Macbeth nu le rezistă (dar cine rezistă ispitei puterii?!): ,,Acest îndemn de dincolo de fire /Nu poate fi nici bun, nici rău, /.../Iar de-i bun, de ce mă-mbie un gând /De-al cărui chip mi se zburleşte părul”, inima-mi ,,Înnebunită Groaza unei clipe /.../Iar mintea-n care-omoru-i doar un gând / Îmi zguduie-ntr-atât făptura toată”. Gândul, ambiţia, trufia, ispita coroanei era în el, e destinul lui. Se invoca de Shakespeare miturile, magia, soarta, hecatele şi ursita lor ,,Ne dă câmp liber faptei. Înapoi / Ne trage întunericul din noi.”(Totu-i bine când se sfârşeşte cu bine). Era în Macbeth instinctul megalomanic al eului, dar şi-un simţ creştin, un lest de conştiinţă a vinovăţiei, al binelui, al îndoielii şi vinovăţiei, însă demonul diavol, femeia, este lângă el. E Lady Macbeth, femeia ce şi-a ucis în ea maternitatea, sânul, pentru tron: ,Eşti Glamis, eşti Cawdor. Şi vei fi /Tot ce ţi-e dat. Dar firea ta-i plină / De laptele-omeneştii duioşii. (s.n.)”, de aceea ,,Vino / Să-ţi torn voinţa încă-n auz, să biciui” ce-ţi stă în cale (s.n.). Ca Richard al II lea Macbeth ucide pe toţi urmaşii legitimi şi posibili la tron, Duncan, Banquo,..., dar stropii de sânge îi zguduie conştiinţa. Lady Macbeth e bărbatul demonizat, monstrul androgin, demonul voinţei de putere: ,,Te du, ia-ţi apă spală-ţi de pe mâini /Spuracatele dovezi.” Macbeth găseşte justificarea: ,,S-a mai vărsat şi-n vremea veche sânge, /Când legea nu-mblânzise încă lumea. (s.n.)” Ross, trist, exprimă filosofia lui Shakespeare cu că firea a fost înnebunită de pofta de mărire: ,,Iarăşi împotriva firii! Smintita poftă ce-şi secătuieşte / Izvorul vieţii chiar!” Atmosfera de fantastic negru, de groaznic ce-ţi îngheaţă fiinţa, e redată prin elementele melasei vrăjitoarelor, prin sunete, vocale: crocănitul corbului, cronotopul crimei, clar-obscurul baroc-apusul zilei, bezna nopţii: ,,Te-apropie şoimar al nopţii, leagă /Sfioşii ochi ai zilei milostive. /.../ Lumina moare, / Şi corbul, iată-l zborul îşi întinde/ Spre colţul plin de ciori. Adorm pe rând /Făpturile plăpânde ale zilei, / Iar solii nopţii, cei întunecaţi, / Prădalnic se trezesc. Ce spun te miră/ Dar fii pe pace: toate cele rele/ Cu rele se sprijină-ntre ele/Hai vino cu mine.” Dar imaginile faptelor nu se şterg, sunt semne: Lady Macbeth vede peste tot pete de sânge şi de nebunie se sinucide, moare. Nu poţi să-ţi ucizi memoria, trecutul, şi veşnica reîntoarcere a Aceluiaşi e insuportabilă?! Macbeth vede mişcându-se codrul Birnam, semnul prevestitor al sfârşitului.Şi cum monstrului trebuie să-i pui în faţă oglinda să-şi vadă cipul, faptele lui Macbeth îi apar în vis/halucinaţie, ca o vziune: un şir de opt regi, cel din urmă cu o oglindă: ,,Prea mult aduci cu spiritul lui Banquo, /Dispari! Coroana îmi arde ochii! /.../E un şir ce-ajunge-n ziua de apoi?/.../Cumplită-i arătarea şi-i aievea”, mai tare ca realitatea e faţa oribilă: ,,Banquo plin de sânge” şi ..ai lui”!!! Macduff: ,,E tiranie / Nestăpânirea poftelor. Prin ea /S-au prăbuşit şi tronuri fericite”. Ansich-ul (în sinele) său demonic s-a prăbuşit,”, ”Cu cât mai sus se ridică individul cu atât mai scump plăteşte totul”, interioritatea-i goală (Kierkegaard-Conceptul de anxietate), cupa vieţii vărsată (”Totu-i deşărtăciune”, Ecleziastul): ,,De-azi pe lume nu-i nimic temeinic, /Un joc e totul: slava, harul, moartea-s! /E tras al vieţii vin,..”, doar drojdia-n izvorul secat al vieţii! Şi-atunci de ce atâta zbucium, crimă, sânge, pentru o clipă de glorie. Macbeth aflând că Lady Macbeth s-a stins devine filosof cu o viziune pesimistă a supra vieţii omului şi Istoriei: ,,Te stinge dar, tu candelă de-o clipă! /Căci viaţa-i doar o umbră călătoare, /Un biet actor, ce-n ora lui pe scenă /Se zbuciumă, şi-apoi nu-l mai auzi. /E-un basm de furii şi de nerozie /Băznit de-un prost şi făr’de nicio noimă.” (Traducerea Ion Vinea)” Alte traduceri în care viaţa omului e ,,un basm...spus de un nătâng”, „de un idiot” (...), Ion Barbu: ,,Un basm plin de zbucium plin; spus de-un nebun /Şi fără niciun rost!” Şi Macbeth, şi Richard al III lea ajung la conştiinţa derizoriului vieţilor lor, ambiţiiilor lor, au viziunea abisului ce se cască  şi, mai ales, că totu-i doar amăgire, umbră, şi vis de nebun. Sunt măreţi în tragismul prăbuşirii lor chiar dacă etic, uman, dar şi după justiţia poetică, dramatică, o merită?!Cine-i nebunul (nătângul, idiotul,...) ce spune povestea?! Motivul umbrei şi cel al visului e vechi, Pindar: ,Fiinţe de o zi / Ce e fiecare dintre noi? Ce nu e?/ Unde se va domoli, unde oare se va opri?” (Pytianice) Tragicii greci, Eschil: ,,O, jalnic rost al omului! O umbră /I-alungă tot norocul, iar obida-i / Burete ud ce şterge scrisul!”(Orestia, Eumenidele), Sofocle, Euripide: Crainicul către Medeea prezicând soarta: ,,O să primeşti, din plin, răsplată după fapt. / E umbră viaţa omului, văzui ades;...”(Medeia). Apoi, după Shakespeare, Calderon de la Barça (Viaţa e vis), romanticii, Novalis, E. T. A. Hoffman, romanticii germani (dracul vrea să-i fure omului umbra...?!),Victor Hugo, Nietzsche (Călătorul şi umbra lui), Eminescu?! Cum e posibil răul, demonul, diavolul? Natura, firea omului e bună, dar o poate sluţi boala (sângele aprins sau creierul înfierbântat), pofta, ispita gloriei puterii sau plăcerile vieţii, averile, banul ce răstoarnă valorile: ,,Ce zeu e banul / De i se-chină omul şi-ntr-un templu”,” Cum? Aur? Lucifer? De preţ? Nu, zei, /.../ Atât cât este-aici va preschimba / În alb ce-i negru şi-n frumos ce-i hâd /Ce-i rău va face bun; ce-i josnic, nobil” (Timon din Atena). Şi bletstemul în metafore de bestiar: ,,Lut scârnav, / Codoaşă-a omenirii ce stârneşti / Dihonii şi războaie-ntre popoare” Există în natura umană ceva abisal, enigmatic, ceva ce ne scapă, şi din prea multă libertate, greşim: ,,Libertatea fără frâu /De nas îi poartă pe judecători.../Îşi bate plodul doica şi boleşte /Rău vatămă buna cuviinţă.”, şi ,,Aşa ni-i firea—din cumplita sete, / Ca şobolanii, dibuim otrava, /Iar dacă o dibuim ne-aşteaptă moartea.”(După plată şi răsplată). În om firele binelui şi răului sunt împletite, de multe ori răul poartă chipul binelui. Hamlet vede Danemarca, lumea întreagă, ca o temniţă. Rosekrantz: ,,Nouă nu ni se apre aşa, stăpâne.” Hamlet: ,,Atunci pentru voi nici nu e temniţă; fiindcă orice lucru e bun sau rău după cum îl face închipuirea noastră. Pentru mine e o temniţă.”Hamlet vede ,,cum este”, ceilalţi ,,cum pare că este”, după el o temniţă, hâdă, ”fără sens şi muced e rostul acestei lumi”, Se contrazice căci tot el afirmă că nu ni-i dată ,,Cuprindere de minte să vedem /Ce-a fost şi ce va fi” De unde slăbiciunea liberului arbitru, a voinţei de acţiune: ,,A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea. (s.n.)” Să-l ucidă pe Claudiu, sau nu: se-ndoieşte, un eu dilematic între voinţă şi datorie, argumentele raţiunii, gândirii: soarta care-i de Dumnezeu croită”, lanţul crimelor ce va urma conform ciclului Eriniilor, sângele vrea sânge, păcatul vărsării de sânge, mai puţin, sinuciderea, ce-i creştineşte un păcat suprem, şi-apoi orice vis de mărire şi de dreptate, de glorie ,,nu e decât o umbră”. Rosekrantz ca un platonician duce gândul lui Hamlet la ultima consecinţă, pentru Hamlet o înfundătură: ,,ambiţia” un lucru atât de uşor şi străveziu încât nu e decât umbra unei umbre.”, şi nu în ultimul rând: totu-i în zadar, totu-i ţărână, şi faptele, numele, gloria, oamenii mari ca Cezar, Alexandru...În acelaşi timp conştiinţa, datoria apasă pe ,,trebuie” căci spectrul tatălui, duhul, instanţa sa interioră îi cere, îl somează să acţioneze. Apoi nevoia de drepate, depăşirea măsurii trebuie pedepsită, hybris-nemesis, onoarea, calitate sa de prinţ îl obligă la faptă, pentru salvarea numelui, renumelui, voinţa ce-l îmboldeşte, curajul de a ,,zdrobi obida sorţii”. Instanţa morală veche, în tragedia antică (Antigona...) era datoria, trebuie, ”a trebui”, şi el încă operează etic în conştiinţă: ,Regele: ,,Iar «trebuie» este este-asemeni / Suspinului bolnav care te doare.” ,,A voi” spune Goethe este ,,nelimitat”, dar supus reflecţiei, justificării. Cele două: ,,a vrea” şi ,,a trebui” sunt specfice tragediei lui Shakespeare unde ,,se combat cu violenţă”, se echilibrează (Goethe)... Aş vrea, visează Hamlet, eul său oniric, emergent dilemei chinuitoare: ,,A fi sau a nu fi”,”să fiu închis într-o coajă de nucă” şi să mă socotesc rege al văzduhului nemărginit (s.n.), imagine preluată de Stephen Hawking, Universul într-o coajă de nucă, un Univers finit şi nelimitat, nemărginit?! Hamlet exprimă angoasa omului în faţa necunoscutului, a necunoaşterii temeiului vieţii, sau inexistenţei lui, spaima de lumea de dincolo, căci de şi inima, voinţa îl îndeamnă la faptă, gândirea, filosofia îi relevă nimicul. Cum poate dăinui?! ,,Hamlet crede în universul făcut de el însuşi după legea chinului său ca singurul univers în care i se poate releva adevărul căutat. Totodată se înspăimântă de acest univers şi de adevărul ascuns în el, intuind că aflarea lui implică propria lui moarte” (Ileana Mălăncioiu, Vina tragică). Hamlet este după Ileana Mălăncioiu până în actul final ,,tot un vinovat fără vină”, iar când, ,,acceptă roulul de judecător,şi îşi îndeplineşte misiunea scoţându-l din scenă pe uzurpator, este şi el însuşi scos din scenă, condamnându-se în dublu sens pe sine.” (Vina tragică).Nu el, soarta face ca răzbunarea să aibă loc, şi el să moară, cerând cupa cu otravă: ,,Dă-mi cupa. Las-o. Jur, o voi avea”, las un ,,nume veşted”,”câtă vreme totul /Rămâne-o taină”,”Restu-i tăcere.” E marea problemă a sorţii şi a morţii. Hamlet având percepţia, halucinaţia spectrului tatălui, a lumii de dincolo: ,,Pe când noi, paianţe ale firii, / Ne scuturi groaznic mintea cu gândiri / Ce trec hotarul sufletelor noastre?” Aş îndrăzni să spun că Hamlet este un prinţ al abisurilor, un prinţ atins de răul metafizic al gândului ce sapă şi surpă totul, căutând temeiul lumii, faptei, omului, şi negăsin nimic, decât nimicul, lipsa de temei. De unde îndioală, scepticism, plictiseală, lehamite, melancolie, angoasă,...! Hotspur rănit are revelaţia ultimă: ,,...dar gându-i robul vieţii, / Iar viaţa e paiaţa timpului /Şi timpul—care e măsura lumii--/Se va curma cândva.” (Henric al IV lea, s.n.). Timpul nu face zgomot, dar omu-i timp, temporalitate, ce uneori, când e sus, pierde măsura. Richard al II-lea, ca Hamlet, acum în faţa căderii, pierzând tronul, e poet şi gândito, ca Hamlet, şi într-un limbaj filosofic şi muzical de mare dramatism, are o viziune pesimistă asupra condiţiei umane: ,,Ce neplăcută-i muzica frumoasă. / Măsura când lipseşte şi acordul! / La fel e muzica vieţii. //.../Dar când aveam puterea, nu aveam /Urechi s-aplec la lipsa de măsură! / Ieri, vremea o pierdeam, iar astăzi vremea / E-aceea ce mă pierde; ea-şi face din mine orologiul care bate; /Minutele sunt gândurile mele; /Iar ochii-mi sunt cadranul de suspine /.../Acuma, sir, bătaia orei este /Suspinul ce-mi izbeşte-n inimă /Ca-n clopote; iar lacrima şi plânsul /Arată ceasul, ceasul meu cel rău”(Richard al II lea). Pân’ la urmă care-i sensul vieţi? Hamlet: ,,Şi de prisos, şi muced mi se apre /Tot rostu-acestei lumi.”, dar ,,alege viaţa” (Ilean Mălăncioiu, Vina tragică), lumina: ,,Fortinbras, vă spun, va fi alesul, /Şi glasul meu ce moare-i pentru el;.../.../Restu-i tăcere.”. Către Horaţio (prietenul, dublul său): ,,tu mai poartă-ţi /Durerea, ca să spui povestea mea.” Ce mai rămâne din om, numele, renumele, poveştile care se sopun (Salman Rushide). Arta face din nume, renume?! Hamlet e tragedia nehotărârii, şi văzând-o jucată nu mai operează categoriile aristotelice: mimesis, catharsis, spectatorul nu mai este în situaţia ca identificându-se cu personajele, trăind faptele verosimile din piesă, să realizeze că există forţe dincolo de om...este Destinul ce nu pot fi învinse. Eroul nu-şi poate depăşi limita fără să cadă în vina tragică (Ilean Mălăncioiu, Vina tragică). ,,În Hamlet, durerea metafizică ia proporţii; devine boală care aduce în chip necesar moarte. În acest sens—dar numai în acesta—Stavroghin este urmaşul lui Hamlet. În amănunte, dedublarea din Demonii urmează celei din Macbeth.” (Ileana Mălăncioiu, Vina tragică). T. S Eliot vede însă în Hamlet ,,un eşec artistic. În multe privinţe este derutantă şi stârneşte perplexităţi ca niciuna alta.”, ”Atât meşteşugul cât şi gândirea sunt adesea şovăielnice”, pe Hamlet nu-l găsim în acţiune, nici în citatele lui, ci într-un ton ce nu poate fi confundat, respectiv ,,exprimarea emoţiei în artă”, aş cum Shakespeare reuşeşte în Macbeth (adecvarea emoţiei la faptele exterioare...). Dimpotrivă , ”Hamlet (omul ) e dominat de o emoţie care nu poate fi exprimată, fiindcă e în exces de faţă de fapte aşa cum apar ele.” ( T. S. E liot, Eseuri). Dezorientarea lui Hamlet e dezorientarea lui Shakespeare. Până şi nebunia lui Hamlet ,,e una simulată cu labilităţile firii, stereotipiile de limbaj, jocurile de cuvinte, ce dau ,,bufoneria unor emoţii” Aşa că Shakespeare ,,a vrut să rezolve în Hamlet o problemă ce era peste puterile sale. Dar a încercat s-o facă, rămâne un mister de nedezlegat.: nu vom şti niciodată ce trăire l-a împins la încecarea de a exprima groaznicul inexprimabil”. Nu vom şti pentru că ,,prin ipoteză, e imposibil de ştiut, fiiindcă presupunem că este o experienţă care, în felul arătat mai sus, depăşeşte faptele. Ar trebui să înţelegem lucruri pe care Shakespeare însuşi nu le-a înţeles”. A spus-o şi Kierkegaard: eroii lui Shakespeare, a tragediei, îşi ,,acoperă goliciunea cu frunzele cuvintelor”, spunându-le pe toate, în afara de ,,cazna lui”, chinul lui ,,pe care nu-l poate dezvălui” (Conceptul de anxietate). Hamlet rămâne Shakespeare, Opera,”centrul canonului...” pentru Harold Bloom: ,,Shakespeare este pentru literatura universală ceea ce este Hamlet pentru lumea imaginară a personajelor literare: un spirit care pătrunde peste tot, care nu poate fi limitat” E a fi liber ,,de orice doctrină şi de moraliatea simplistă”, şi ,,Shakespeare are largheţea naturii însăşi” Shakespeare şi Dante se află în ,,centrul canonului pentru că-i depăşesc pe toţi ceilalţi scriitori prin acuitatea cognitivă, forţa lingvistică, şi puterea de invenţie”, Shakespeare prin personajele create, prin exemplaritatea şi mutabilitatea lor, prin faptul că sunt ,,sunt interpretabile la infinit”. Ca cele ale lui Dostoievski, cu completarea că Dostoievski a coborât cel mai adânc în abisul uman (Harold Bloom, Canonul Occidental). Talbot luptând alături de fiul său John în Franţa înfruntă eroic moartea: ,,Atunci rămâi cu bine dragul tati, /Fiinţă minunată şi sortită /În ziua-aceasta să te stingi—Hai, vino, / Să ştim muri.../ Spre ceruri, suflet lângă suflet...vino” Să mori cu fiul este peste măsură, dar pentru Anglia moartea-i surmontată prin eroism şi lirism, dumnzeiasc pân’ la urmă: ,,Să vină moarte-aici sub bolta albastră” Ce imagine sublimă, un tragic-sublim. Fiul e ucis, Talbot înfruntă moartea prometeic, titanic: ,Ah, unde e viaţa mea de-a doua? / A mea pierdută este...Unde-i John? /Triumfătoare moarte, vrednicia / Copilului mă-ndeamnă să-ţi surâd. /.../ Oh, moarte caraghioasă, cum rânjeşti, / Scăpăm curând de asuprirea ta.../ Uniţi în lanţurile veşniciei, / Doi Talbot vor tăia azuru-n zbor, / Vor fi în ciuda ta, nemuritori!” Nimic nu-l tulbură pe eroul păgân ca vrăjitoria sorţii şi moartea. Nici pe poet dramaturg, Shakespeare. Şi tabloul final eroic, sublim, tragic, monumental, creştin. Talbot cu fiul mort în braţe ca o cruce: ,Ah tata-l poartă.../ Pierd minţile..Cât sufer de cumplit.../Ostaşi, adio! Împăcat: ,Dat ce-am dorit /Acum, ..../ Lui Talbot, drag copilul meu, mormânt...”E creştinism aici!  O  consolare reprezentare poetica, sublima, o transgresare artistica a mortii. Lear în braţe cu fiica cea mică Cordelia, moartă, imploră cerul revoltându-se: ,,Urlaţi! Urlaţi!Urlaţi! Sunteţi de piatră? Dacă-aş avea cu ochii, glasul vostru /Le-aş arunca spre cer, să crape bolta. /O, fata mea s-a dus, s-a dus de-a pururi. /Eu ştiu cum e când mori şi când eşti viu / Ea-i moartă ca pământul. O oglindă!” O oglindă, un fulg de nea să-i vadă răsuflarea?!Din nou, Lear, un eu revoltat şi disperat, ce aruncă cu blesteme,  iar repetiţia, ritmul, amplifică efectul, un tablou baroc, înfricoşător, groaznicul însuşi. Albany: ,,O, lumea prăbuşească-se odată!” Lear se mai iluzionează, mai speră: ,,A, fulgu-acesta tremură. Trăieşte!” Contele Kent (slujitorul cel mai devotat) exprimă în spiritul vremii, şi antic, de la Seneca citire (...) gândul autorului: ,,De-au fost pe lume doi pe care soarta /I-a dăruit din nou cu rău şi bine”. Lear cu eul său plângăreţ, interogativ, într-un vers alb, muzical, tragic, nu înţelege de ce: ,,Pe biata mea prostuţă-au sugrumat-o /Nu, n-are viaţă! Spune-mi pentru ce /Un câine,-un cal, un şobolan trăieşte, /Iar tu n-ai răsuflare fata mea?.../Tu nu te mai întorci nicicând! Nicicând!/.../Ia uită, parcă buzele-i se mişcă, / Priveşte, iată! iată! (Moare).” Din nou Kent vede aici Soarta somându-l pe Edgar să să-l lase-n pace pe Lear: ,,Duhul nu-l munci! / Numai un duşman / Ar vrea să-l ştie încă răstignit / Pe cruda roată-a lumii!” Filosofie stoică: roata sortii, sufletul ce părăseşte trupul; (...), creştinism, sufletul (...) răstignirea! Lear este când tragic, când comic, când mic, ridicol în cădere, dar ce măreţ în faţa morţii, şi tragic în faţa de ce-ului existenţei omului. Când omul are revelaţia nimicului şi morţii (că este fiinţă-întru-moarte, Heidegger...), el este, în fine ,autentic, artistic, uman, măreţ. Freud interpretează Regele Lear prin motivul alegerii casetei, motiv preluat de Shakespeare din Gesta Romanorum, întâlnit şi-ntr-o comedie, Neguţătorul din veneţia. Cele trei casete deaur, argind şi, şi plimb simbolizează femeie, femeile, Horele, Moirile, zeiţele timpului: Clòto, dispoziţiile native, Lachesis, întâmplarea, Atropos, moartea. Lear e un bătrân muribund ce alege, paradoxal, Moartea: ,, în motivul alegerii casetei, a uneia din cele trei fiice, ( surori), câştigul e iubita, aici, nenorocirea, moartea: ,,Lear este un bătrân muribund, care deşi în pragul morţii nu vrea să srenuţe la iubirea femeii: el doreşte să audă cât e de iubit. Senil, orb cum este alege caseta de plumb, pe mama ţărână, fiica cea mai mică, Cordelia, respinsă iniţial, care însă sub chipul şi mila sa ,,are tăiniuită moartea, care îl va strânge în braţe”. ,,Lear poartă pe scenă trupul neînsufleţit al Cordeliei. Cordelia este moartea. Dacă inversăm ituaţia, ea devine inteligilă şi familiară. Zeiţa morţii este aceea care-l aduce pe câmpul de luptă pe eroul căzut, asemeni Walkirirei din mitologia germană. Înţelepciunea veşnică, înveşmântată în hainele mitului străvechi, îl sfătuieşte pe bărbat să renunţe la iubire şi să se obişnuiască cu gândul morţii sigmund Freud, Scrieri despre literatură şi artă)” Neînţelegând destinul, Lear se revoltă, dar pân’ la urmă îngenunchează acceptând inevitabilul, moartea (Tudor Vianu, Studii de stilistică). Perspectiva psihanalitică aruncă o lumină în abisul sufletului omenesc fără însă să-l facă mai transparent?! Victor Hugo: ,,Există turnuri de catedrală extraordinară” şi ,,Tot astfel este şi drama Regele Lear. Tatăl pretextul fiicei. Această creatură umană Lear serveşte drept suport creaturii divine, Cordelia” Însuşi Shakespeare ,,purtând-o pe Cordelia în închipuirea sa, a creat această tragedie ca un zeu”, ”Şi ce fiinţă este tatăl! Ce cariatidă!”(Geniul său, Din Shakespeare...). Cum depăşm spaima de moarte? Shakespeare crede că prin iubire, vis şi artă: Sonete, Romeo şi Julieta, Visul unei nopţi de vară, Furtuna... III. IUBIREA, ARTA ŞI VISUL. Cum ieşim din nimicul existenţei? Cu filosofia?! Cu fapta?! Cu credinţa?!Cu iubirea?! Cu Arta?! Cu iubirea şi arta. ,,Femeia e un dar al zeilor”, iar ,,Muzica este hrana îndrăgostiţilor” Romeo şi Julieta, inocenţa iubirii, povestea-n sine, tinereţea şi chipurile lor, simţămintele şi expresia lor. Iubirea se naşte din ură, ochiul este seus de chipul-caracter: ,Contesa: Citeşte-i dar în mândra carte-a feţii /Ce-a scris într-însa mâna măiastră /Neîntrecută-n nuri a frumuseţii”, iar de nu-ţelegi ,,În scrisul molcom al priviri sale /Găseşti a colţuri, note marginale:” Mercuţio: ,,Acum eşti Romeo! Acum eşti ceea ce eşti, prin artă şi natură!” Arta însă nu poate depăşi Natura, firea ,,Decât cu-un mijloc plăsmuit de ea. /Când arta i se-adaugă, e-o artă / a însăşi firii.../.../ E arta care schimbă cursul firii /Dar ea tot fire este.” (Poveste de iarnă). În Timon din Atena Pictorul către Poet: ,,Am căutat să zugrăvesc viaţa.” Mimesis deci, arta oglindă a vieţii. Poetul vede chiar mai mult: ,,Că-ntrece fira. Năzuinţa artei /E, în culori, mai vie decât viaţa” Pictorul se-ntrece în laude: ,ce zugrăvesc mai viu decât cuvântul /A’ soartei vremuiri”. Arta ca oglindă a naturii, vieţi, o metaforă, nu un mimesis mmecanic-realist. Romeo la-nceput filosofează despre amor în metafore oximoronice: ,,Ei bine, ură plină de amor!” şi repetiţia prin conversiune logică, inversiune: ,,Amor setos de ură!, continuînd: ,,Haos diform de forme ideale! /Avânt de plumb! Lumină fum! Foc gheaţă” Ochii Julietei întrec aştrii: ,,Doi aştrii, cei mai mândrii de pe cer, /Vin să se roage ochii Julietei /Să strălucească-n lipsa lor în sfere”. Julieta este atinsă de fulgerul iubirii la prima vedere: ,,Dar legământul astei nopţi îmi vine /Prea iute, nu ştiu cum, prea fără veste, / Prea ca un fulger, care nu mai este /pân’ ce zici: fulgeră!—O, du-te dar, /Dulcele meu! Şi-a verii adiere / Învoaltă floare...” Doar Mercuţio îl vede pe Romeo doar ca arcaşul iubirii, pe Cupidon sau Eros, ca eros: ,,Pentru că uite, craiul de arătător de la ceas e pironit drept în dricul amieziei”, sau ,,Pentru că, uite, berbantul acela de orologiu e cu degetul drept în poala amiezii.”(Traducerea Şt. O Iosif). În Ravelstein, Saul Below, Antoneta Ralian traduce replica lui Mercuţio: ,,Degetul timpului aşezat pe ceasul amiezii.” Oricum licenţele lui Shakespeare sună bine. Romeo îl ucide pe vărul Julietei Tybalt, dar Julieta e numai iubire şi-n limbajul mitului, cu metafore cosmice roagă pe Phoebus să aducă noaptea, iată aici, acum, toposul orbului Amor: ,,O, galopaţi, sirepi de foc, spre casa / Lui Phoebus.../.../S-aducă grabnic noaptea înnorată /.../Să se strecoare-n cuibul fericirii.../Cei ce jertfesc pe-altarele iubiri, /Au drept lumină frumuseţea lor” Noaptea–i o matroană perversă ce ştie tainile iubirii, limbajul senzual al dragostei: ,,În haină-ntunecată,-negru toată, / Şi-nvaţă-mă să pierd un joc prin care /Voi câştiga un preţ cu mult mai mare: /...” Simte ,,fricosul sânge” şi cheamă-n şoaptă noaptea: ,,--o, acopere-l /În mantia-ţi neagră, pân’ ce sfielnic / Întâi, se face îndrăzneţ amorul, /Nemaivăzând în dragoste o vină...” Câtă puritate şi inocenţă în sentimentul vinovăţiei, anterior păcatului dulce Versurile sunt dumnezeişti, fără egal, şi rugăminţile iniţiatice ale Julietei în limbajul magiei negre a păcatului ascuns au o muzicalitate misteriosă de foşnet de noapte. Negrul e metafora, topsul cheie, repetitiv, strălucitor: ,,O, vino, noapte: ; tu, Romeo, vino, / Tu, zi în noapte; pe aripile nopţii /vei odihni mai alb ca fulgi uşori /De neape negrul spate al unei ciori! Şi parcă presimte moartea, extincţia în floarea de april, viermele (?!): ,,Dă-mi pe Romeo al meu, şi când vreodată / El va muri, tu să faci mii de stele /Din trupul lui..” ce să-mpodobească ,,mândru bolta înstelată,/Că lumea-ntreagă s-ar îndrăgosti /De tine, noapte,-şi-ngâmfatul soare / N-ar mai afla pe nimeni să-l adore!” Surghiun pentru Romeo, dar înainte noaptea luminoasă a iubirii în iatacul julietei. Un semn, o pasăre care cântă: julieta ,Departe-i ziua încă! / Priveghetoarwea fu, nu ciocârlia” Romeo: ,Ciocârlia fu.../Ea-i solul dimineţii...” julieta: ,O, nu-i lumina zilei,.../ E-un meteor.../.../ Să-ţi lumineze-n drum spre Mantaua!...” Spre moarte!!! Peste tot în opera lui Shakespeare se simte fiorul morţii în inima specatcolul vieţii, la curte, pe câmpul de luptă, în dragoste, în plăcerile zgomotoase ale desfrâului, în tragic, în comic, în tragico-comic. Romeo presimte şi el venirea morţii: ,,....de rămân, mor, zarea ,,E-un pal reflex al frumuseţii Cynthiei; /.../ Plecarea-i cea mai groazncică durere, / Zăbava-i fericire...Vino, moarte, / O, vino, dacă Julieta cere...”Julieta mai prevăzătoare: ,E zi, e zi! Fugi! Du-te. Pleacă-n pripă /E glasul ciocârliei care ţipă /Aşa strident în note ascuţite...” Despărţirea-i grea, timpul aşteptării lung: ,,O clipă chiar cuprinde multe zile”, şi, surprinzător exclamă întrebător pe Romeo: ,,O, crezi că ne vom mai vedea vreodată!” Romeo speră, ea: ,,O, Doamne, am urâte presimţiri.../Îmi pare, cum te văd acolo, jos, / Că zaci în fundul unei gropi, mort.../Eşti palid tu, ori ochiul mă înşeală?” În ochii lui citeşte destinul, viitorul, timpul curbat al tragediei. Romeo prin simetria privirii: ,,Şi tu, iubit-o-mi pari aşa de pală: / Durerea ce sângele ni-l bea...(Iese).” Din sublim în tragic, din romantic în baroc, tablou final: magia, puterea Artei ce transfigurează chipul mort al Julietei, al iubitei, redând tiparul Frumuseţii. Romeo în faţa criptei, mormântului înainte de a-l ucide pe Paris (simbolic nume...?!) are senzaţia că a visat, sau în nebunia momentului: ,,De Julieta,--eu am năcocit-o?” El, Shakespeare. Paris moare. Romeo: ,,Te voi culca-ntr-o groapă glorioasă.../ O groapă? Nu...o casă de lumină, / O, tinere ucis! Căci Julieta zace /Aci, şi frumuseţea ei preface /Această criptă-ntr-o măreaţă sală.../Mort zace aici, înmormânta de-un mort!” Nicicând Frumuseţea caracterului şi chipului omenesc nu este mai strălucitoare, mai divină ca în proximitatea şi iminenţa fatală a morţii. Dar mai întâi iubirea, căci iubirea-i mai tare ca moartea! ,Romeo şi Julieta- povestea de iubire, doi copii-adolescenţi, din famili rivale trăînd în etica mândriei şi onoarei talionice a clanului, substitut a Eriniilor din tragedia antică, şi timpul accelerat, gonind iute, nebun, ca un fulger spre moarte, succesiunea evenimentelor, rapiditatea şi intensitatea întâlnirii, a iubirii, moartea lui Tyabalt, Capuleţii în clopote de moarte se pregătesc de nuntă, otrăvirea prin mâna unui călugăr inconştient, agentul sorţii, îţi îngheaţă fiinţa. Un fulger în miez de noape/ un fulger negru în lumina orbitoare a zilei: ,Foc gheaţă!” şi finalul ca un recviem apoteotic: prin iubire Arta învinge Moartea, frumuseţea e nemuritoare. Nu s-a scris şi nu se poate scrie ceva mai tragic şi mai sublim: ,,De câte ori nu-s oamenii mai veseli /În pragul morţii! Veghetorii spun /Că-i cel din urmă fulger al vieţii! /Cum aş putea numi acest fulger? /O, inimă, soţie scumpă! Mortea / Care ţi-a rupt balsamul răsuflări, /N-a izbutit să-ţi piardă frumuseţea, / Nu eşti frântă; de flamura de purpur / A frumuseţii joacă pe obrazul /Şi gura ta, şi moartea se sfieşte /Să-şi desfăşoare palidul ei steag!” Numai transfigurând estetic moartea poate fi depăşită. Şi prin iertare: ,,O, iartă-mă...Tu dulce Julietă! /De ce ai rămas aşa de frumoasă încă? /Să cred că moartea cea imaterială /E-namorată, că hidosul monstru / Uscat te ţine aici, la întuneric, /Să fii iubita lui mă tem de-aceasta, / Şi nu te voi mai părăsi în veci, /Şi-n veci n-am să mai plec eu din castelul /Acestei dese nopţi: aici rămân / Cu râmele ce-s slujnicile tale! /.../ Ochi, mai priviţI-o cea din urmă oară! /O, braţe, cea din urmă îmbrăţişare! / Şi gură, poarta sufletului meu, /Pecetluieşte cu o sărutare /Eternul târg cu moartea răpitoare!” sărutul creştin al cununiei în moarte: ,Mi-a fost /De-ajuns o sărutare, ca să mor. (Moare). Julieta se rezeşte, vede lângă ea pe Paris scăldat în sânge, (imposibilul oribil, groaznicul-înfricoşător, un abuz semantic şi cromatic?!), pe Romeo, cupa de otravă, îl sărută: (Apucă pumnalul lui Romeo) Rămâi aici şi lasă-mă să mor...(Se-njunghie)” O imagine prea violentă, horror gothic. Prea mult baroc (?!): un exces de tragic, de sânge, de dramatic! Antoniu şi Cleopatra e iubirea diademă (G. Wilson Knight, Studii shakespeariene) după experienţele vieţii, puterii, plăcerilor, trădărilor. Cleopatra femeie demonică şi dedată plăcerilor ca o ţigancă, are ca element apa, mâlul, ce absoarbe voinţa romană a bărbatului, a romanului Antonio, sfâşiat între iubire şi datorie, onoare. Sunt două lumi, culturi, universuri...Planul e scena lumii, din Roma lui Cezar în Egipt. Cleopatra vorbeşte hiperbolic despre Antonio, deşi ştie că el ştie de capriciile şi trădările ei: ,,Pe unde-o fi acum? Şade sau stă? /Se plimbă? E în şea? Cal fericit / Că-l porţi pe Antonio! Poartă-l cu mândrie / Pe-al lumi semi-Atlas, braţ cu coif / Al bărbăţiei! Parcă şopteşte; «Unde-i şerpooaica nilului străvechi?» /.../ Când Cezar păşea pe ţărmul nostru, eu eram gustare aleasă pentru un monarh (s.n.)” Enorbaus, prieten a lui Antoniu, pictează într-un grandios tablou destinul ei eroic, monumental, de zeiţă pe ,,tron de flăcări”, iar vasul, corabia, metafora omului călător pe mări înfuriate ”ardea pe râu”, iar Cleopatra lenevea mândră ,,Ca Venus din tablouri, unde arta / Întrece firea.” Imagine cosmică de conjuncţie de aştrii e cea a întâlnirii când ,,Oraşul tot / îşi revărsa poporul s-o privească. /.../ Văzduhul însuşi s-ar fi dus s-o vadă / pe Cleopatra. Antoniu se-ntoarce la Roma, Cezar i-o dă pe sora lui Octavia soţie, trumviratul: Cezar, Marc Antoniu, Lepidus, se reface. Antonio ocupă părţi mari din imperiu pe care le oferă Cleopatrei, Cezar porneşte cu armată împotriva lui şi-l învinge în bătălia navală de la Actium. Se oferă însă s-o ia pe Cleopatra la Roma cu condiţia să-l lase pe Antoniu. Antoniu presimte înfrângerea, semnele sunt rău precestitoare, şi romanii credeau în semne (...): ,,Totu-i pierdut /Scârboasa egipteancă m-a trădat. / Flotila a a trecut de partea lor /.../...Tu târfă întreită/.../Antoniu şi norocul se despart aici.”, Enorbaus, şi alţii ai lui l-au trădat, inclusiv ea, Cleopatra, ”neaoşă ţigancă, / Care a trişat când am mizat mai mult / Şi am pierdut tot. Eros!” (Traducerea Leon D Leviţchi). Antoniu era convins că ea l-a vândut, trădat: ,,A, sunt trădat. A prefăcătorie / A sufletului egiptean, cu vraja / Când mă chemai la luptă, când acasă: / La sânul tău aflam deopotrivă diademă scop. / O, tu ţigancă / Prin măsluitul joc m-ai dat trădării.” (Traducerea Tudor Vianu). Omul e un mic regat, şi Antonio e regatul cucerit de Cleopatra, când demonică, când languroasă, mister al plăcerii, abis, când maternă, când copilă, când regina iubiri ca o muzică eterică, melancolică, dincolo de zbuciumul lumii, fiinţei, dincolo de bine şi de rău, de glorie sau umilinţă. Charmian, slujitoarea, îi propune Cleopatrei să se închidă în criptă şi Antoniu să afle c-a murit?! Wilson Knight găseşte potrivit pentru acest moment de angoasă, de Ansich, a lui Antobiu gândul trist a lui Othello: ,,...Nava-n lupta ei / Să suie munţi de ape cât Olimpul. / Pogoară-se apoi atât de jos / Cât iadul e de ceruri depărtat (Traducere-Ion Vinea). Imaginea vieţii ca o navă pe-o mare-n furtună, înălţându-l sau coborându-l în abis, avându-l cârmaci pe om. Mardian este vestitorul morţii: ,,Ultimele-i vorbe / Au fost Antoniu! Nobile, Antoniu” / Pe urmă, între inimă şi buze, / Un geamăt jalnic numele ţi-a frânt / Şi-n clipa când s-a stinsea l-a îngropat / În trupul ei.” Să guşti numele, să-l săruţi, să-l frângi între buze e un extaz dincolo de cuvânt şi imagine, căci ceea ce contează la Shakespeare e numele, renumele şi măreţia lui, a omului, iar să preguşti numele e extazul mistic al iubirii. Repetiţia incrementală: ,,...Antoniu! Nobile, Antoniu!” Dar ce sublimă şi tragică imaginea numelui luat în trup ca amintire-n moarte, în nemurire. Este marcat, ură şi gând de moarte pentru femeia-demon şi păcat, topos al pierderii vitejiei, din nou iubire pentru femeia lumină, stea călăuzitoare. Se adresează Cleopatrei, în absenţă: ,,Am să te ajung din urmă şi-am să plâng / Ca să mă ierţi. Zăbava cea mai mică / E un cain; devreme ce s-a tins făclia, / De ce să mă mai zbucium. Orice caznă / destramă ce-a făcut; putrea însăşi / Se macină pe sine; Deci, parafa,. / Sosesc, regină. Eros! Doar o clipă! / Acolo unde suflete-odihnesc / Pe-al florilor răzor, noi, mână-n mână, / Nevom juca, uimind lmea de duhuri. / Vor fi uitaţi Didona şi Enea / Şi toţi ne vor urma. Hei, Eros! Eros!” Vom deveni din nou copii, puri, din nou în paradisul pierdut, şi totul, iubirea însăşi, va fi un joc mai ceva ca iubirea din Eneida lui Vergiliu. Antonio ca un roman hotăreşte să se sinucidă: ,,E timpul.”, văzându-se ,,mire-al morţii şi-am să alerg spre ea /Precum spre patul de nunţii” ( Se aruncă în vârful spadei.)... Moartea transfigurată ca nuntă. Antoniu dus pe braţe în criptă, încă conştient, nu se recunoaşte învins de Cezar ci de el însuşi, ca şi cum omul ar fi mai puternic decât el însuşi?! Orgoliu păgân, roman, conducători mari se considerau zei...Se adresează Cleopatrei (cei doi nu se văd): ,,Regină a Egiptului eu mor. / Rog, însă, moartea să m-aştepte-o clipă.” Suflet sleit e omul când simte moartea, Cleopatra: ,bine-ai venit! Pân’-a muri, te-nvie / Aceste buze...” Cleopatra vede în acest moment prăbuşirea măreţiei lumii, topirea ei, a axului lumii, nivelarea valorilor, plaja de nisip ?!): ,,Ales între aleşi, vrei tu să mori? De mine ai uita? Cum să trăiesc / În lumea asta slută ce-i un grajd / Când nu eşti. Ah, doamnelor priviţi! (Antoniu moare) / Coroana lumii s-a topit stăpâne! / S-a ofilit a luptelor cunună, /.../ Sunt otova toate; s-a şters deosebirea / Şi n-a mai rămas de preţ sub raza / Iscoditoarei luni. (Leşină.)” (Traducerea Leon D. Leviţchi). Sau: ,,Cununa pământului se topeşte. Stăpânul meu!/ Se veştejeşte ghirlanda de război; suliţa bărbatului se pleacă; băieţi şi fetele/ Tot una-s cu bărbaţii: pierdut e totul, / Nimic de seamă nu a mai rămas/ Sub luna călătoare.”, propoziţii ce redau ,,ritmul galopant al Cleopatrei, neliniştea ei în faţa faptului împlinit. Dar o comprimare subtilă frânează orice mişcare.”, ca şi cum sub vraja romantică a lunii ar vrea să frâneze timpul ce curge spre neant (George Steiner, După Babel). Unde-i femeia prefăcută, păcătoasă, Eva, pe care n-o vedem că Zeii ,,...ochii / Ni-i încleiază, mintea ne-o cufundă / În proria-i scârnă, şi ne fac să ne iubim păcatul, râd de noi / Când mergem falnic spre ruină.”?!Cleopatra fără de Antoniu este nimic, şi se revoltă prometeic împotriva zeilor vinovaţi de soarta oamenilor (scornesc întâmplări ca să-şi bată joc de noi, Euripide): ,,Atât mi-a mai rămas; să zvârl cu sceptrul / Înzeii fără suflet şi să strig / Că pân-a fura ei giuvaerul, / Această lume ca a lor a fost. / Dar totul e nimic.” E păcat, atunci să ne aruncăm / în braţele morţii, cât n-a îndrăznit / să vină ea la noi?” Sună aproape creştin, nu păgân?! , Cleopatra le întăreşte pe slujitoare: femei, fetelor ,,Curaj!,”Dragele mele dragi! Lumina noastră, / Priviţi! S-a săvârşit, s-a stins.” Ca Antigona înfruntă cerul, moartea: ,,Să-l îngropăm; pe urmă, nobil, brav, / Urmând cel mai ales tipic roman, / Să ne luăm viaţa spre mândria morţii” (atitudine stoică în faţa Sorţii, Morţii, Seneca...) ,,Şi-apoi să-nngropăm sălaşul/ Ce-a găzduit un spirit fără seamăn” Cezar parcă-i preia gândul dând proporţiI cosmice morţii: ,,Nu, nu este cu putinţă! Prăbuşirea / Acestui colos ar surzi bolta / Şi-ar zgudui întregul glob.../.../ Moartea lui / Nu este doar destinul unui om; / O jumătate-a lumii e cuprinsă / În numele său falnic.”, un imperiu! Antonio şi Cezar sunt asemeni geniului, care se crede mai puternic ca lumea-ntreagă, şi-n clipa prăbuşirii anxietatea lui descoperă ,,nimicul” soartei (Kierkegaard, Conceptul de anxietate). Eroul tragic se jerfeşte pentru genearal pentru o idee, pentru nume, onoare, cere lacrimi ca şi cum ar vrea să plângă şi el cu supuşii rămaşi în viaţă (Kierkegaard, Frică şi cutremurare) şi are ,,bucuria sublimă a clipei,, în măreţie fiind nimicul?! În Ying, Yang, în Yang, Ying, în fiinţa unui contrar irumpe fiinţa celuilalt contrar, şi se convertesc unul în altul când depăşesc măsura. Kierkegaard scrie că Shakespeare poate ,,să-şi ascundă goliciunea cu frunzele cuvintelor. O caznă să-ţi acunzi chinul, după ce le-ai spus pe toate Shakespeare, ”fiindcă poetul are această putere a cuvintelor, de a dezvălui alte grele secrete în schimbul unuia mic, pe care nu-l poate dezvălui, şi poetul nu e apostol, el alungă diavolul prin puterea cuvintelor. (Kierkegard). Prin moarte omul, Antoniu e încoronat pentru nemurire, Cleopatra însă în loc să dispere în faţa fatalităţii, dimpotrivă, o înfruntă stoic şi-l execută pe Cezar detronându-l: ,,Durerea mea începe să dea vieţii / Un tâlc mai bun; nedemn să fii Cezar, / Nu Soarta, ci slugoiul Soartei, sculă / A vrerii ei;...(s.n.)” Refuză să meargă la Roma să-şi mai îndoaie genunchii în faţa lui Cezar. Proculeius o apucă şi o dezbracă, vrea ca lumeas-o vadă umilită în faţa lui Cezar, invocând, paradoxal, tocmai în numele lui Cezar, măsura: ,Măsura doamnă!” Cleopatra demnă ca o Regină a piramidelor şi Nilului: ,,..şi-am să dărâm / Această casă-a morţii, orice-ar face Cezar. / În ţarcul Curţii sale n-am să stau, /.../ Să mă arate gloatei urlătoare / Din neîndurata Romă? Mai degrabă / Zac goală, într-o groapă din Egipt, / Mâncată-n mâlul Nilului de muşte, / Sau spânzurată şi legată-n lanţuri / Pe-o piramidă, sus.” Fie jos în apă şi mâl, în noroi, fie sus, ca Prometeu pe-o stâncă, dar preferă moartea unei vieţi în umilire: să fie arătată la Roma ca,,o păpuşe egipteancă” Şi-şi hotăreşte Soarta, încoronarea alături de Antoniu prin moarte, ea însăşi, devenind nemuritoare, statuie, marmură în eternitate, nu stâncă, piatră, ştei, dar, ce tragic, nici ,,fete transformate în ape curgătoare”, simboluri ale vieţii (Troilus şi Cresida): ,,Cleopatra : Un amărât! Mi-aduce libertataea. / N-am să-mi schimb gândul; nu mai sunt femeie / Ci marmură din creştet până-n tălpi / De acum nainte luna schimbătoare / Nu mai e astrul meu.”, nu mai este zeiţa ei! Luna-i simbolul romantismului, deacum Soasrele, clasicismul?! Mai degrabă barocul,?! Dar ce baroc! Scena imperială a încununării apoteotice în contrast, contrapunct cu apusul sfârşitului, morţii. Intră Charmion şi Iras, slujnicile ei, cu robe, coroane şi giuvaeruri. Cleopatra: ,,Dă-mi mantia; pune-mi coroana; imt / Îndemnuri către nemurire;.../.../ Hai, Iras,iute.’Mi se pare că-l aud.../ Îl văd sculându-se spre a lăuda / O faptă nobilă; îşi bate joc / De Cezar, de-un noroc pe care zeii ’L dau oamenilor ca urgia nouă / Să aibă un temei.”Sau Euripide în Medeea: ,,Că zeul scorneşte ciudate-ntâmplări.” Mândră şi gravă ca o regină plină de elementele dinamice ale lumii de sus, focul şi aerul, în contrapunct cu cele ale lumii de jos, ale Hadesului, Tartarului, apa şi mâlul, se-ndreaptă spre Om, spre Antoniu: ,,Vin soţul meu / Curaju-ndreptăţească acest nume! / Foc şi aer; vieţii ticăloase / Stihiile-alealte! Gata? Dar, / Luaţi buzelor căldura de pe urmă. / Rămas bun, Charmian, adio Iras.” O scenă umană a despărţirii: ,,(Le sărută. Iras cade şi moare.) / În buze am otravă? Cazi? Când firea / Şi tu vă despăţiţi atât de lin, / A morţii lovitură-i ca strânsoarea / Ibovnicului—doare şi-o râvneşti!” Moartea ca un dulce extaz, ca o oceanică extincţie, ca o dulce iubire?! Cleopatra tandră, maternă, drăgostoasă căte Charmian: ,Laşă-s! Cârionţatul.../ Dacă-o să-i iasă în cale ea, Antoniu, / De mine-o va-ntrba cu un sărut--/ Sărutul care-i cerul meu! Hai gâde,, /(Către aspida pe care o pune la piept.) / cudinţii tăi tăioşi dsfă, degrabă /Ăst încâlcit al vieţinod! / Tont venininos, te-asmute şisfârşeşte! /Ah, de-ai putea vorbi, s-aud că-i spui /Lui Cezar, marele, cap de asin. (S.N.)” În ordinea ei opusă, răsturnată faţă de Imperiul lui Cezar, nemuritoare însă, Antonio e Soare, Cezar, măgar. Şi simbolul răului şi morţii, şarpele, vipera, aspida, devine simbolul vieţii, maternităţii, continuităţii: ,,Taci, taci! / Au nu vezi pruncul de la sânul meu /Că suge şi-şi adoarme doica? //...//Ah, dulce ca balsamul, gingaş, blând, / Ca aerul—Antoniu!—şi pe tine / Am să te iau (Aşează aspida pe braţ. Moare.). Tablou păgân/tablou creştin: am să te iau Antoniu ca pe un copil , ca pe un prunc la sân în nemurire Charmian o blestemă moartea hâdă ce ia în împărăţia ei monstruoasă cel mai frumos giuvaer, o diademă: ,,de ce să zăbovesc.../ În lumea-aceasta mârşavă? Adio. / Că-n stăpânirea ta e o domniţă / Cum n-amai fost Umbrite ferstruici, / Vă-nchideţi! Ochi atât de-mpărăteşti / Să numaicate spre auriul Phoebus! / Coroana-i pusă strâmb, s-o-drept, apoi, / Merg să mă joc.” Moartea-i un joc de copil, ca timpul un copil pe malul mării ce face castel pe care le ia apa, şi iarăşi...?! cezar ca un Cezar consacră măreţia imperială pentru posteritate:,, săltaţi pe braţe patul şi din criptă /Le scoateţi pe femei. Va fi îngrpată / Lângă Antomiu şi nicun mormânt / Nu va cuprinde-ntr-nsul o pereache /Asemeni lor!” Nu putea pierde prilejul de a-şi simboliza numele de Cezar cu măreţia morţii lor: ,,Povestea lor e tristă, după cum / Măreţ e numele acelui care / Le-a pregătit nefericita soartă.” O făcuse înainte Cleopatra prin contrast cu Cezar, ”scula sorţii”, Antoniu e ,,omul operă a naturii” ca Istorie şi Artă: ,,Picioarele lui călăreau oceanul / Şi braţu-i se-nălţa pe coiful lumii / Pentru prieteni glasul lui era o muzică a sferelor cereşti; /.../ Din marea poftelor, nobleţea lui / Răzbea ca o spinare de delfin; / Purta coroane şi cununi sub togă; / Ca banii, îi cădeau din buzunar / Ţări şi ostroave:” Cum spune undeva Casius omul e un colos călare pe soartă...?! ,,În bâlciul poftelor, viciului, se-nălţa,,,nobleţa lui” spune Cezar despre Antoniu, am adăuga: un Cezar al Istoriei, zeu renascentist. Tablou baroc în dimensiuni supradimensionate, ”în locul simetriei, nemăsuratul”, hiperdimensionalism a unui eu expansiv şi exasperat (Dragoş Protoppopescu, Shakepeare.Romanul englez). Şi imaginea arhetip a omului în viziunea lui Shakespeare: ,,Minţi de te-aud şi zei! Dar de-ar fi /Sau de-ar fi fost un om ca el, chiar visul / Rămâne-n urmă; firea se întrece / Cu fantezia, creând chipui care; / Antoniu a fost opera naturii, / Nu umbră-nchipuită.” Deşi majoritatea oamenilor sunt ,,umbre închipuite”, care au fotropismul gloriei ca floarea soarelui: ,,Cum e urmată gloria. Ai mei / Devin ai tăi, şi, prin schimbarea soartei / Ai tăi ar fi ai mei.” Deşi fatum-ul îşi face jocul, Cleoptra, steaua Orientului, îl învinge prin demnitatea şi măreţia cu care acceptă moartea în numele iubirii, întâlniri, unirii cu Antoniu: ,Viaţ şi moartea seunesc prin iubire”, Vestul şi Estul, dualismul tragic al omului ispăşit, depăşit prin emergenţa iubirii: ,,Timpul este anulat. La moartea sa, «apune steaua» şi «timpul se împlineşte»” Mai degrabă avem o nouă Cleopatră ce-i joacă pe romani, istoria: ,,Nu mai este artă manifestată vanitos ca trimf personal a puterii personale. Este mai curând arta folosită tragic în slujba morţii”. Nimic nu stimulează mai mult creaţia, arta ca iubirea şi moartea, la Shakespeare îndeosebi, tragedia-i sub vraja morţii. Sublim, romantic, baroc, tragic, depăşind măsura?! Ceea ce ni se-nfăţişează acum nu mai este Cleopatra de altădată” în duplicitatea ei ca actriţă în teatrul lumii, ”, ci mai degrabă, o nouă Cleopatră”, ”care se înalţă în zona unde arta ajunge până la viaţă, şi viaţa până la artă, scopul deopotrivă al artei şi al vieţii (...) (Harold C. Goddard, Cleopatra’s Arlifice, v. Comentarii, Leon D. Leviţchi, Shakespeare, Opere, Vol. 7) Prin Sonete, Artă, Frumos, omul poate fi nemuritor. Muzica ,,Prin harul său / /Preschimbă răul în bine, şi binele în rău”. Prin perpetuarea chipului frumos, şi chipul e ca o carte, ca un text, la ochi cu ,,note marginale” (Romeo şi Julieta), iar în ochii celuilalt te vezi cum eşti (îţi vezi eul, ai imaginea eului tău...).Aşa că urmaşii perpetuează frumosul, învingând timpul: ,,tu eşti a mamei-tale-oglindă vie /şi-i aminteşti de-al tinereţii-April: /Tot o oglindă îţi va şi ţie, / La bătrâneţe, propriul copil.” (S 3). Femeie, iubitule, şi, şi, (triunghiul amors), „Tu eşti acel «eu însumi» care ştie /Să-mbrace proaspăt vârsta cenuşie”(S 62). Acel ,,eu însumi” chair dacă ochii ,,văd în tine-o mie de păcate”, şi simţurile nu te vreau: ”Dar cinci minţi ţi cinci simţuri nu abat / O inimă nătângă de la tine. /.../ Un singur bine aflu-n al meu rău: / Cea care-mi fu ispită mi-e călău” (S 141). ,,De-un dor smintit orbita-mi fulgerată? /O, suferinţă binefăcătoare, / Faci binele, de-l treci prin rău, mai sfânt /.../ Aşa mă-ntorc la cel iubit: smerit / Şi rău-mi-dă-ntreit ce-am rispit” (S 119). Dualitatea şi tensiunea contrariilor, amvivalenţa afectivă şi morală, conversiunea, inversiunea lor prin iubire şi poezie: ,,O, rău benefic! Bine şi mai bine /Răzbat numnai când răul l-au băut, /Iubirea înălţată pe ruine / Creşte mai limpede ca la-nceput, / Slujit de rău, cel care-a rispit / Şi-ntoarce pierderile întreit.” (S 119). Otrava răului purifică, este catharsisul iubirii, sufletului. Un abis dulce, Baudelaire: ,,Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie, / O, Frumuseţe! Monstru naiv şi fioros! / Când ochii tăi, surâsul, piciorul tău mă-mbie / Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?” (Imn Frumuseţii, Florile răului, Ediţe îngrijită de Geo Dumitrescu, Traducere Al. Philippide). ,,,Mai bine cu-o minciună să mă îmbăt, şi-alene / Să mă scufund în ochii tăi limpezi ca-ntr-un vis / Şi încet s-adorm la umbra ce-ţi lunecă din gene” (Semper Eadem, Florile Răului, Traducere Al. Philippide).Iubirea te face mai bogat ca un împărat, în iubire ca-n vis eşti rege, deci: ,Iubirea, ia-mi iubirile, ia-mi tot!, dar ,,lasă-mi inimii iubirea” (S 40), căci universu-i nimic, tu eşti tot: ,,«Blândeţe, Farmec şi-Adevăr-temei», / «Blândeţe, Farmec şi-adevăr-cuvinte» / Ce vin şi-mi cheltuiesc poemul;...” ( ). Tu ştii că ,,Dorul tău sunt eu, /.../Ţi-oi umple ochi, deşi de doruri plin e.../.../Un dor mai mult e mai nimic, vezi bine; /.../ Iubeşte-mi numai numele, mereu, / şi-ţi voi fi-drag, căci Dorul-Will—sunt eu.” (S 137).Tot inefabilul iubirii este într-un cuvânt, Dor, metafora-metonimie a Sonetelor, a lui Shakespeare. Deşi iubirea-i ,,paiaţa Timpului”, ”Nici umbra morţii nu te va atinge / Când va trăi veşnicul meu vers. /Cât ochi vor fi, cât inimi or să fie, / Sonetul meu te va păstra vie. (s.n.)” (S 18). ARTA, IUBIREA ŞI VISUL. Învingi soarta, suferinţa, moartea prin iubire şi artă, dar Arta este Vis., şi visul caută armonia, paradisul, Arcadia. În Cum vă place, în ,,atemporalitatea pădurii” Ardenilor, în natură, în cadru pastoral, toposul ,,veacului de aur”(Leon D Leviţchi, Comentarii, Shakespeare, Opere complete, vol. 5). Şi asta prin contrast cu Curtea, Palatul, unde totu-i ca-n Regel Lea, uzurpare, nedreptate, derilicţiune: ,,Tot ce-i mai nou pe la Curte s-a-nvechit de mult, înălţimea vaostră! Ducele cel bătrân, surghiunit de frate.-său mai tânăr (ca-n Prospero...,n.n.), rătăceşte prin lume însoţit de câţiva curteni care i-au păstrat credinţa” Charles spune că ,,ducele cel bătrân” ar fi ,,în pădurea Ardenilor şi trăieşte liber, ca pe vremuri, iar „la ceata lor se adaugă în fiecare zi tot mai mulţi. Aici fug tineri, de viţă veche, şi că-şi petrec vremea lipsiţi de griji, ca în veacul de aur.”Aici fug Orlando cu Rosalinda de care-i îndrăgostit, şi Celia. Rosalinda se deghizează în bărbat, sub numele de Ganymede, iar Celia se dă sora sa, Aliena. Orlando nimereşte la ospăţul Ducelui, cutreieră pădurea ,,atârnând foi de hârtie cu versuri de dragoste pentru Rosalinda.” Oliver, fratele lui Orlando, îl caută în pădure pe Orlando, şi rănit de o leoaică, Orlando îi salvează viaţa. Cei doi se-mpacă, Oliver se-drăgosteşte de Aliena, şi după peripeţii de-a în jocul cu travestiţi, de-a dragostea, se vor căsători, precum Orlando cu Rosalinda. Ducele Frederick ,,s-a lepădat de lume şi i-a redat fratelui său ducatul”(Shakespeare, Antologie bilingvă, Volum alcătuit de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi). Celia propune un joc de-a dragostea (un teatru în viaţă, în teatru...?!), fără ca să fii îndrăgostit ,,cu dinadinsul”. Un teatru-n teatru prin care soarta să fie luată în răspăr, Soarta şi Firea, cei doi regizori-actori ai vieţii naostre. Celia: ,,..să ne batem joc de prea chivernisita Soartă, să-i învârtim într-astfel roata, ca darurile să fie împărţite după buna rânduială.” Se luptă Charles şi Orlando, Rosalinda îi dă un lănţişor lui Orlando, care ,,se simte secat ca un butuc.” E în firea eroilor shakespearieni ca să simtă că viaţa s-a scurs din ei ca şi cum corpurile lor ar fi cupe cu vinul vieţii. Rosalinda, deghizată în bărbat sub numele de Ganymed, şi Celia fug în pădurea din Ardeni. Orlando îi spune Ducelui Frederic: ,,Bătrâne bun! Întruchipezi în tine / Credinţa vrednică a lumii vechi / Când datoria te-ndemna, nu plata”. Nu banul ca-n lumea de acum înstrăinată. Paseism?! Intră în scenă păstorii Corin şi Silvius, măscăriciul Tocilă, nobilii credincioşi Ducelui, Amiens şi Jaques. Şi-n codru sunt nebuni, măscărici, bufoni, dar nu ştii cât sunt nebuni, şi cât joacă pe nebunii. Jaques: ,,dădu-i în codru peste un nebun. / Da, o paiaţă! Lume,biată lume! /Nebun, precum vă văd şi mă vedeţi!, nebuni cu toţii, de şi par înţelepţi.” Nebunul lui Jaques numit nebun refuză că-i nebun, pretinde că-i filosof al timpului: ,,E zece!, înainte nouă, apoi fi-va unsprezece, şi măreaţa idee, contradictorie, perfornmativă, dar cât adevăr: ,,Şi-aşa din ceas în ceas ne pârguim, / Apoi din oră-n oră putrezim” Jaques, nebun şi el, de caracter, de situaţie, şi de limbaj: ,Am început să râd ca un cocoş, /.../Am râs un ceas întreg. Sublim nebun! (s.n.).” Numai un sublim nebun poate spune de celălalt nebun că-i ,,sublim nebun!” Jaques vrea să joace rolul bufonului, nu a înţeleptului, deşi îl joacă pe înţelept, şi pretinde ca Shakespeare considerând că viaţa-i teatru, şi teatru viaţă: ,,Lumea-ntragă /E-o scenă şi toţi oamenii-s actori”, omul joacă mai multe roluri, ceea ce dramaturgia sociologică a lui Goffman are ca model explicativ al societăţii: ,,Persoectiva pe care o foloseşte acest studiu este cea a performării teatrale; principiile derivate sînt cele dramaturgice. Vom explora modul în care individul, aflat în situaţii obişnuite de activitate, se prezintă pe sine şi îşi prezintă activitatea celorlaţi”, ”Scena prezintă lucruri aparente; viaţa se presupune că prezintă lucruri reale.” Şi ,,mai important, pe scenă, un actor se prezintă sub învelişul unui personaj, în faţa unor personaje proiectate de ceilalţi actori; publicul constituie un terţ martor la interacţiune”, şi ,,rolul pe care îl joacă un individ este adaptat rolului celorlaţi.” Interacţiune, comunicare, indivizii devin expresivi, promisivi, în faţa celorlalţi, iar ceilalţi acceptându-l îi oferă o replică adecvată. Şi dacă admitem că individul proiectează o anumită definiţie a situaţiei atunci când se prezintă în faţa altora,..., trebuie să admitem că şi ceilalţi vor proiecta la rândul lor o definiţie a situaţiei ( axioma situaţionismului, Thomas: dacă o situaţie este aşa, atunci aşa este..., n.n.) după răspunsurile date şi liniile de acţinue” (Erving Goffman, Viaţa cotiidiană ca specatcol,, Traducere de Simona Drăgan şi Laura Albulescu) Omul este suma rolurilor pe care le joacă-n viaţă. Amiens e cântecul oglindă a relativismului social, axiologic, a destrămării valorilor tradiţionale: ,Oamnei-s uituci de bine / Mai miloşi sunt colţii tăi”, sau ,,Deseori pritenia / Nu-i decât vorbă goală”, iar cei care trădează, (şi nu iubesc muzica) taie ,,în carne vie:” azi?! În timp ce Tocilă îl ia peset picior pe ciobanulCorin, Rosalinda intră cu o foaie de iubire, versuri-declaraţi de dragoste ae lui Orlando în limba naturii: ,,«N-ai să găseştipe-ntreg pământ / Ca Rosalinda piatră scăpărând. / O laudă palelle de vânt»”, ceea ce-l să râdă pe măscăriciul Tocilă. Celia citeşte şi ea de pe o hârtie versuri cu rimă, ritm, miez de înţelepciune tragic: ,,«Că viaţa noastră fuge în galop, / Că bietul om e-n lume călător, / Că pribegeşte până dă de-un hop” Rosalinda deghizată în tânăr se-tâlneşte cu Orlando, şi culmea, ca nebunul, vorbesc despre timp. Timpul ,,n-are acelaşi mers pentru toţi oamenii”, ”Timpul în buiestru, cu cine la trap, cu cine în galop şi, în sfârşit cu cin stă pe loc.”respectiv timpul popii şi bogatului fără gută, timpul tâlharului spre eşafod, timpul judecătorilor. Apoi discută despre dragoste cu Orlando, şi în faţă audragostea naturală, simplă între Silvius şi Phebe. Phebe deşi nu-lprea iubea este cucerită de graiul muzical a lui silvius: ,dra dulce îţi e graiul când vorbeşti de dragoste.”,”Sună bine la ureche”, şi ,,Va fi bărbat întreg”. E îmbujorat / Şi fraged la obraz/.../ Şi are-o gură roşie-arcuită, / cu buze mai aprinse ca obrajii” Frumosul natural, sănătos, vital, erotic, într-un limbaj uşor licenţios?! Între timp Orlando se-drăgosteşte de-unbărbat, de Ganymede (Rosalinda). Apare Oliver ce le povesteşte despre fapta eroică a lui Orlando: a înfrunat fiara pentru el Oliver, şi prin el îi trimite Rosalindei năframa însângerată. Gest cavaleresc, romantic. Rosalinda leşină... Vine în sfârşit ,,Ziua Căsătoriei”, muzică, Zeul căsătoriei: ,,E bucurie-n slavă / Când jos orice gâlceavă / Cu bine s-a sfârşit” Rosalinda căte Duce: ,,Ia-mă, tată, căci a ta sunt. /(Către Orlando.) Ia-mă, Orlando, căci sunt a ta” Repetiţie prin inversiune. Se căsătoresc şi Oliver cu Celia, Tocilă cu Audrey, Silvius cu Phebe, măştile au căzut, contradicţiile s-au rezolvat de la sine, totu-i armonie. Cântec: ,,Iuno-ncoronează mirii / Pe altarele iubirii / Slavă, nuntă ce eşti / Zeul al creşterii omeneşti”. Jaques De Bois ca un preot păgân al omeniei vechi, idilice: ,,(Către duce.) Rămâneţi, aşadar, cu vechea cinste” //(Către Orlando.) Te las iubirii. Prin a ta credinţă”// (Către Oliver.) Rămâi cu tihnă să lucrezi pământul” //(Către Silvius.) Păstrează-ţi cuibul cucerit cu trudă //(Către Tocilă.) Rămâi cu sfada. Traiu-n veselie / Mai mult de două luni nu cred să ţie. / Şi-acuma, veseliţi-vă. Mă duc / În altă parte, nu m-atrage jocul.” Jocul ce urmează, viaţa?! Ca Diogene cinicul în butoi, Jaques de Bois nu suportă petrecerea, şi se retrage în peşteră?! Visul unei nopţi de vară ne transportă în trecut, la Atena, personajele au nume greceşti, jocul complicaţiilor iubirii se joacă cu concursul spiriduşului, zânelor. Amestec, ţesătură de natură, iubire şi fantastic. O ,,Mică dramă născută dintr-un surâs, atât atât e de delicată, de rafinată, de eterică” (Benedetto Croce, Ariosto, Shaskespeare, Comedia), o culme a imaginaţiei artistice căci leagă ,,cele trei stări sufleteşti surori: nebunia, extazul poetic şi ameţealea erotică” (Ion Marin Sadoveanu, Dramă şi Teatru). Se-ntreţes trei cercuri: cercul tinerilor, Lysander, Hermia, Demetrius, Helena, cercul meşteşugarilor care joacă o piesă în piesă (teatru în teatru), şi cercul zânelor şi spiriduşilor Lysander şi şi Hermia vor să fugă din cetate, căci Ducele Atenei vroia s-o mărite pe Hermia cu Demetrius. Dau peste un grup de meşteşugari care ,,se pregătesc să joce o piesă «în timpul serbărilor nupţiale»”, şi urmează să se întâlnească în pădure (v. Shakespeare, Antologie bilingvă, Volum alcătuit de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi). Theseu către frumoasa Hipolita anunţă timpul fericirii: ,,Se-apropie al nunţiii ceas.”Hipolita îi răspunde romantic, ca un înţelept însă: ,,Dar zilele se vor topi în noapte. / Şi cele patru nopţi vor face timpul / Să lunece asemni unui vis.” Helena îl iubeşte şi ea: ,,Vom căuta-n pădure ascunziş / Acolo, unde-n brazdele de flori”, / Eu cu Lysander într-un al nopţii ceas” vom spune ,,Atenei bun rămas.” În Casa meşteşugarilor se distribuie rolurile pentru piesă: ,,trista comedie şi prea tragica moarte a lui Pyram şi-a Thisbeii” O bucurie naturală, simplă, a unor oameni simpli, cu nume haioase: Fundulea, Gutuie, Flaut, Subţirelu...Şi-n acest spaţiu feeric, ”natură-pădure” îşi face prezenţa fantasticul, zânele, spiriduşii. Puck, năzdrăvanul spiriduş ce îngrozeşte fetele din sat, ia laptelui smântâna, anunţă carnavalul nopţii: ,,La noapte craiul nostru va sosi, / Şi-o serbare o să dea ici”.Zâna-l citeşte: ,,«Năstruşnic spiriduş» sau «Puck cel bun»”, ce face şi desface totul. Oberon, regel zânelor îşi face apariţia şi intră-n dialog cu frumoasa zână Titania de care-i îndrăgostit. Ei sunt geloşi căci ar iubi pe altcineva, oameni chiar, Titania pe Thseu, Oberon pe Hipolita. Titania-i reproşează lui Oberon că mereu i-a întrerupt jocul: ,Şi jocul ni l-ai tulburat. Ir vântul / S-a mâniat”, şi-ntreag natură s-a supărat, şi ,,Întregul crug al vremii se răstoarnă”, ”Şi anotimpurile vin de-a valma/ Că nimeni nu le mai cunoaşte rostul” Oberon vrea să-i dea ,,un băieţaş pierdut” de paj. Titania refuză căci copilul e fiu de zână, şi ea cu zâna, mama copilului ,,Râdaem de pânza navelor, rotundă / Sub dezmierdarea vântului şăgalnic”. În paralel un altdialog certăreţ între Demetrius şi Helena. Demetrius: ,Nu te iubesc. Deci nu-mi aţine calea!” Helena: ,,Dar tu mă chemi necontenit spre tine”, //...//De-aceea-mi eşti din ce în ce mai drag:/...”Titania urmată de alaiul ei cântă un cântec magic, prin care şi vietăţile răului se-mbânzesc: ,,Acum, roti-vom dansuri, vom cânta. //...//Voi să ucideţi viermele din muguri, răul din fericire.//...//Voi şerpi cu Limbi-nfurcate, / Arici ţepoşi, ascunşi să staţi! //...// Şopârle şi omizi vrâstate, / Al doamnei somn nu-l tulburaţi. //.../Nani, nani, nani,nani.” Oberon crede că că la trezirea Titaniei din somn îl va iubi. În acelaşi spaţiu şi timp feeric Hermia şi Lysander îşi urează ,,noapte bună!” cu speranţa că somnul îi va face să se iubească. Puck, spiritul rector al pădurii, al vrajei, este hotărât să-i facă pe toţi să-şi găsească să se iubească căutând o floare cu puteri magice din a cărei licoare pregătită de Oberon o să le dea să bea: pe Lysander cu Hermia, pe Demetrius s-o iubească pe Helena, căci Helena e disperată: ,,Am alergat în van, am ostenit; / Eu l-am rugat, şi el m-a bruftuit.” Numai că la trezire alui Lysander îi apare în faţă Helena: ,,Prin foc merg pentru tine orişiunde,,,/ Prin pieptu-ţi diafan zăresc—minune!—„ Helena încearcă să-l tempreze amintindu-i de iubita lui Hermia: ,,Ei numai tu-i eşti drag...Fii fericit!” Hermia presimte în vis (operează principiul sincronicităţii, Jung...) trădarea, păcatul infidelităţii, prin simbolul etern al şarpelui: ,,Lysander! Ajutor! Vai, ajutor! / Pe sân se urcă-un şarpe-ngrozitor! / Ucide-l, fie-ţi milă...Ah, ce vis!//...//De inimă un şarpe m-a mişcat, / Tu surâdea-i privindu-l memişcat.../ Lysander! Unde eşti!! Cum? Nu răspunde? //...// Vai, spaima neagră simt cum mă zdrobeşte!” În Actul III, Titania se trezeşte auzind în somn pe meşteşugari repetând rolurile, pe Fundulea cântând: ,,O, muritor frumos, mai cântă încă! / Auzul meu iubeşte cântu-acest”, şi ,,te iubeşte peste măsură.” Titania de faţă: ,,Eşti înţelept, pe cât eşti de frumos!” //...// Nu vei pleca din codru cel silui /.../Sunt duh de stirpe-naltă; am o ţară / în care-i pururi soare, şi e vară. / Şi eu te iubesc; cu mine vei rămâne,/”, căci zânle te vor iubi, ţi-or aduce grămezi de aur, şi ,,Vor îngâna în şoaptă dulcu câtări / Când vei adormi în aşternut de flori.”O imagine de basm a fericirii cu metafore, muzică şi rimă. Intră patru zâne, se-nchină. Prima Zână se recomandă ,,Fir-de-păianjen, A Doua ,,Măzăriche”, A Treia ,,Bob-de-muştar”, nume din registrul onomastic al naturii În alt colţ al păduri Oberon se-teresează de Titania. Puck: ,,stăpâna de-un pocit s-andrăgostit. / Lângă umbrarul ei ascuns şi sfânt, / Când dormea în tihnă, somn adânc, /.../ Era în ceată-un slut, un guguman, / Cel jucaîn piesă pe Pyram; /.../...când s-a trezit, / Crăiasa de-un măgar s-a-ndrăgostit” Între timp intră Demetrius cu Hermia, ea acuzându-l că l-ar fi ucis pe Lysander.E nevoie de o nouă intervenţie a magicului: Puck şi Oberon vor florea-nsângerată: ,,Puck: Săgeata celui mai vânjos tătar:” ,,Oberon: Floare, floare-sngerată / De-a lui Cupidon săgeată /Ochii farmecă-i pe dată!” ,,Puck: Vor peţi-o amândoi! /Ce petrecere de soi!” (Intră Lysander cu Helena.)”Continuă disputa iubirii, la fel Demetrius, acum deşetptându-se, cu Helena, se aud între ei, Lysander perseverează în declaraţii de iubire adresate Helenei,...Hermia mirată: ,iubitul meu?” Lysander îi replică-n cuvinte grele: ,,Iubitul tău? Piei ciumă! / Să nu te văd, greţoasă doftorie!” Se poartă ca şi cum ar juca o altă piesă, contrapusă celei reale, în care relaţiile sunt crossing-over. ,,Lysander: Dar cum? Vrei s-o lovesc, sau s-o ucid? /Chiar de-o urăsc, nu pot să-i fac rău,” Ticăloasă!”, chiar dacă ,,o iubesc pe draga mea Helena.” ,,Hermia: Vai (Helenei:) Ticăloasă! Vierme-ascuns în floare(s.n./metaforă/metonimie, topos la Shakespeare...,n.n.)! /Tu, hoaţă de iubiri, te-ai furişat / Şi mi-ai furat iubitul! Tu!” ,,Tu” la înseputul şi la sfârşitul versului, repetiţia, dă greutate de ciocan cauzării. Replica Helenei pe măsură: ,,Frumos! //....//Ruşine! Prefăcuto! Pfui! Paiaţă!”Replica musteşte de apelative bestială, din viesparul ţăţăriei ordinare. Hermia ia cuvântul ,,paiaţă” ca atribut fizic: ,,Paiaţă? Pentru ce? Aha! Pricep! / Ea, pasămite,-i’naltă, eu măruntă; /...”În focul acestui comic de situaţie, de limbaj, saturat de umor, de intrejecţii: ,,Aha”, apar Oberon şi Puck. Puck îi aruncă-n faţă lui Oberon statutul existenţial ficţional: ,,O, rege peste umbre, am greşit. / Dar nu mi-ai spus că-mi voi cunoaşte omul / După veşmântul lui atenian? //.../Licoarea deci pe ochi i-am picurat.”, dar ,,s-a potrivit!”...?! Oberon răde de nebunia lui Lysander şi Demeetrius, care-sgată ,,să se măsoare în luptă”, să râzi nu alta, dar îi va prinde somnul şi-atunci ,,Să picuri sucu-acestei buruiene /Pe-a’ lui Lysander adormite gene, / Şi astfel nălucirea să-i alungi, / Vor fi limpezi la ochi atunci. /Vor crede toţi, când s-or trezi în zori, / C-a fost doar un vis, părelnic-ntâmplări.”Că realitatea-i vis, şi se vor elibera de gelozie şi nebunie. Comedie cu iz tragic în ea. Spiriduşul Puck ce vede în infraroşu: ,Să ne grăbim! Al nopţii iuţi balauri / Sfâşie norii-n zbor”, iar adineauri ,,solii luciră-n zare; / Strigoii, biete oşti rătăcitoare, / Fugiră-n gropi, iar tristele năluci / Înmormâmtate-n valuri se-ascund, la răscuci / În patul lor cu viermi se-ascund pe rând / Să nu-i găsească ziua pe pământ /.../ S-au prins cu noaptea crâncenă tovarăşi.(s.n.)” Deşi noaptea în vis se petrec şi lucruri vesele, totuşi noaptea rămâne cronotopul răului în care, ca-n tragedii (Hamlet, ...), căci mişună toţi demonii imaginarului bestial, ai groaznicului, diformului, înfricoşătorului, ai fantasticului negru. Oberon ca un rege este magul alb, vestitorul luminii, zilei, veseliei, fericirii: ,,Plămada-i noastră-i alta; deseori /Cu-al dimineţii crai pornesc în zori, /.../ Deschide zarea poarta-i de mărgean, /Revarsă raze sfinte peste-ocaen / Scimbând în aur şi în nestemate” Totul. Puck o să-i bată de-olaltă. O să-i zăpăcească, arătudându-le cine-s. Lysander este în vertij, cheamă ziua să vadă spiriduşii; Demetrius la fel, e năucit, căci amândoi în noapte-s bezmetici, ca fluturi de ziuă ce sunt?!. Helena cheamă şi ea ziua, lumina, să scape de vălul negru, să vadă adevărul, cum sunt lucrurile, cine sunt da fapt, în sine, iubiţii lor: ,,O, noapte neagră, haide, zbori mai iute! / Ridică-te, lumină, peste zări!”Lumină! Lumină! Mai multă lumină!, în bezna nopţii, un tablou shakespearian, rembrandtian, baroc, dumnezeisc?! Puck e ce le face şi le desface pe toate invocă pe ,,Cupidon, cu a lui săgeată, / sfârtecă pe biat fată!” Limbaj erotic, sexual chiar, licenţios. Şi cum Shakespare, şi omul e plin de contraste, în contrapunct Puck rosteşte cântul magic, muzica vrajă pentru îndrăgostiţi: ,,Pe pământ / Dormi adânc.../ Leac vrăjit / Am menit / Ochilor de-ndrăgostit. / S-o zăreşti, / Să-i zâmbeşti; /Draga ta / Iar să-ţi dea / Ochii tăi de-ndrăgostit”, şi mâine (,,şi mâine, mâine, memeru,...”. O! Shakespeare!), ”Mâine-n zori să se-mplinească. / Cu pilde vechi /Toţi, perechi-perechi.../ Flăcăi se cunună / Şi toate-or merge strună.” Va domni iubirea, înţelegerea, armonia, fercirea ca-nparadisul mult visat al copilăriei, Versul scurt, metaforic, muzical, rimat, ritmat, se adresează oglinzii magice, ochii, organul/simbolul luminii, cunoaşterii, aedvărului,ce eliberează mintea, imaginaţia de forţele telurice, demonice şi transfigurează feeric lumea. Cele trei cercuri se-ntâlnesc în Actul IV, când Titania îi face declaraţii dulci lui Fundulea: ,,O, dormi, iar eu în braţe te cuprind. / Plecaţi, voi zâne,-n cele patru vânturi! (Zânele ies.) / Aşa precum zoreaua-mbrăţişează / Frumosul caprifoi.../..../ O, cât îmi eşti de drag! (Adorm amândoi. Intră Puck.)” Se arată şi Oberon care-i spune lui Puck că Titania i-a dat copilul, şi din nou aşteaptă miracolul: Titania se trezeşte din somn: ,,Năpraznic vis, iubire! Se făcea / Că îndrăgeam un măgar urât...” E Fundulea cu capul de asin. Oberon vrea ,,un cântec lin, / Şi somnul să.i cuprindă pe cei cinci. / Tu, muzică, un somn adânc s-aduci!” şiintră Theseu, Hipolita, Egeu cu alaiul. Theseu consacră timpul căsătoriilor în limbajul naturi mai întâi: ,,De-abia acum încep aceste păsări / să-şi caute preche-aici, în codru?”,deci spre Atena unde ,,trei perchi / Se vor supune datinei străvechi.” Demetrius şi Helena se regăsesc. Pentru Helena Demetrius e ,,Un giuvaer care-i al meu pe veci”, iar Demetrius este încă crepuscular: ,,E totul încă vis.” Fundulea se trezeşte speriat că trebuie să intre-n rol: ,,Am avut un vis...” şi ,,Se făcea că eram...dar cine poate spune ce eram? Parcă eram, parcă aveam...omul nu-i decât un nebun în haine de piaţă, dacă se-apucă să spună ce era în vis”O criză de identitate căci nu mai ştie cine era, ce avea în vis sau în realitate, totu-i volatil, viaţa-i teatru, teatru-i viaţă. Aşa că ar vrea ca Gutuie ,,să-mi scrie o baladă despre visul meu. O să-i zică. Visul lui Fundulea, findcă e fără fund:” Comic acet meşteşugar. Înapoi la Atena, în cetate, în palat, unde pozivistul Theseu îşi expune teoria lui despre fiinţele spirituale, ficţionale din poveşti şi mituri: ,,Nu cred în basmele străvechi cu zâne: / Că doar îndrăgostiţi şi nebunii /.../ Văd năluciri pe care nicdecum / Nu le-nţelege dreapta judectă. / Lunatecu, poetu’,-ndrăgostitul, / Sunt întruparea-nchipuirii goale. / Zăreşte unul demoni fără număr, / Câţi iadul însuşi n-ar putea cuprinde; / Acesta e nebunul. Celălalt îndrăgostitul” ce vede pe capul oricărei femei ,,Întreaga frumuseţe a Helnei;” Doar ,,Poetu’,-n minunata lui beţie, / Pământ şi cer cuprinde-ntr-o privire, /.../ Cu pana le dă trup şi-nfăţişare”, iar nălucii îi dă ,,sălaş şi nume” Numai poetul poate cuprinde totul, întregul în armonie, şi doar el poate da formă şi nume fiinţelor invizibile, eterice, le poate face să fie, el poate schimba natura lucrurilor. ,,Tufişurile le preface-n fiare.”Hipolita: ,,Dar ce spun ei că au păţit az-noapte, / Şi preschimbarea cugetelor lor / Nu par a fi deşarte-n chipuiri, / Mărturisind un dram de adevăr, / Ciudat, ce-i drept, ciudat din cale-afară.” Repetiţie prin sinonimie ce ridică o problemă de percepţie, de cunoşatere, de ontologie a imaginarului, visului, a fantasticului?! Theseu anunţă venirea mirilor, Lysander, Demetrius, Hermia şi Helena, şi ,,zile pline de fericire”. Vrea să ştie ce piesă se va juca în trei(număr magic, recurent la Shakespeare) ore: ,,Aş vea să ştiu ce măşti, ce jocuri / Vor umple veacu-acesta de trei ceasuri.” ,Veac de trei ceasuri”, pare comic de limbaj, dar arta poate contracta şi concentra timpul înt-un cuvânt, într-o piesă, într-o poezie. Este chemat Philostrat să vină cu o piesă, cu un cânt ca ,,să-nşelăm /Greoiul timp, altfel decât cu jocuri?” Philostrat citeşte titluri ce i se par expirate: ,,«Povestea scurtă, plicticoasă foarte / A lui Pyram şi thisbe, draga lui. / O comedie tristă peste poate!» / Cum trist şi comic? Trist şi plicticos? / Sau gheaţă caldă şi zăpadă neagră.../ Cum să-mpăcăm aceste ne-nţelegeri?” Tragico-comic, cum numai Shakespeare ştie. Philostrat se face de băcănie cu al său comic de limbaj: ,,E lungă doar de câteva cuvinte”, scurtă, dar prea lungă, că-i plicticoasă, şi ,,Niciun cuvânt la locul lui, / Niciun actor în rol.” Se dezvoltă o teorie estetică, o poetică a scriiturii dramtice, ( ca-n Hamlet): lungimea naraţiunii, intrigii, replicilor, timpul poveştilor, timpul acţiunilor la care se referă povestea, adecvarea status-rol la actori. Ca atare avem realitatea, evenimentele şi timpul lor, intrigi şi roluri, apoi povestea, dialogurile, replicele, timpul naraţiunilor şi dialogurilor, al treilea nivel, compoziţional ar fi al doilea, piesa din piesă, teatru din teatru, cu povestea lui, realitatea la care se referă, şi-n fine, al treilea nivel, maeateatru, idei despre compoziţie, stil, formă, actori şi roluri pe care le prezintă în timpul piesei, nivel II, de fapt I, Textul piesei citit de Philostrat îi apare lui Theseu cu scriitura-i, vorbirea-i ,,precum un lanţ / Din care nu lipseşte nici o za., / Dar toate sunt grozav de încâlcite.” Paradoxal, contradictoriu, comic, în exprimare Ducel Theseu. Prologul este Prolog ce enunţă ideea pisei: ,,Actorii sunt atât de iscusiţi, / Că sigur vă vor spune tot ce ştiţi”?! Comincare zero deci?! Prologul desfăşoară povestea, cei din jur o critică, ...Intră în joc, în rol Zidul: ,Se-tâmplă ca-n povestea-aceasta-a lor, / Să-nfăţişeze un zid, eu Botişor.” Pyram se apropie de zid: ,,O noapte neagră! Noapte de catran / O, noapte ce soseşti când nu e zi! / O, noapte, noapte, vai, vai! Eu, Pyram / Mă tem că Thisbea nu va mai veni.” Tragic, noaptea se repetă, melodramatic, Thisbea..., , şi din nou Zidul ces se condamnă pe sine: ,,O, zid! Da Zevs fiii binecuvântat! / Dar ce văd? Văr că nu o văd de loc! / Zid ticălos şi rău! M-ai înşelat! / De-a pururi să n-ai parte de noroc!” Zidul are o problemă de consistenţă logică, de identitate, un Zid cu dublă personalitate, unul bun, celălat rău. Zidul vorbeşte ciudat, doar Pyram desluşeşte vorbirea-i oraculară a lui: Thisbea o s-apară printr-o spărtură a Zidului. Thisbea chiar apare şi aduce laude, ode Zidului: ,,O,zid! Asculţi al meu suspin, /.../ Eu piatra rece ţi-o sărut duios.” ,,Pyram: O, Thisbea!”. ,,Thisbea: Iubitul meu! Tu eşti, aşa socot!” Tot ea, Thisbea: ,, Spre moarte sau viaţă voi veni.” Tragico-comic, absurd, în răspăr toată logica, axiologia, viaţa, Dar ,,(Pyram, Thisbe şi Zidul ies.).” Morala o desluşeşte Theseu: ,Iată, că a căzut zidul care-i depăţea pe cei doi vecini.” Absurd, comic, alandala, fiecare înţelege ce vrea din aiureala piesei, după universul de discurs, după câmpul său mental, cultural şi existenţial. Mai bine în realitate, în timpul real, să urmărim ce curs au luat evenimentele. Numai că şi aici ,,(Intră Leul cu Luna.)”. Leului i se atribuie trăsături de caracter contrare firii sale de leu: ,,Theseu: cumsecade”; Demetrius: ,,E cel mai treabă dobitoc”, iar Lysander: ,,...leul ăsta e vulpe curată.”, ultima, „vulpe curată”, metaforă oximoron. Luna, în limbaj metaforic, figurat: ,,Acest fânar e Luna-ncornorată...” La care Theseu îi răapunde într-un registru diferit, denotativ: ,,Nu e Crai-nou. Coarnele nu se văd, pentru că sunt ascunse în globul Lunii-pline.” Demetrius, Hipolita, Theseu nu înţeleg şi nu suportă metafora, figura de stil, aspectul ludic al limbajului, dimensiunea figurativă, estetică, a comunicării. Hipolita: ,,Ne-am săturat de Luna asta; tare aş vrea să se mai scimbe.” Şi ea se exprimă ambiguu, amfibolic, cu dublu sens.. luna precizează în metalimbaj universul său de discurs: ,,Tot cea ce am să vă spun este că fânarul ăsta e Luna, eu sunt omul din lună,....”, şi logic, silogistic, eu sunt în fânar, sunt fânar?! Sofisme peste sofisme, delicile comicului, absurdului, dar şi a bunei dispoziţii în ciuda schismogenezei comunicării. Folosesc aceleaşi cuvinte dar fiecare cu sensul lui, cu limba lui?! Pyram o poezie litanie, bocet, tragică: ,,O, Lună! Blândă-i raza ta de soare! / Îţi mulţumesc pentru lumina-ţi trează! /.../ Văd vălu-sângerat.../ privire, vezi?”, cheamă ursitoarele: ,,Voi, ursitori, veniţi! / Da, alergaţi! / Firu-mi tăiaţi, /Stiviţi, zdrobiţi, sfârşiţi!” Nihilist dar abuzând semnatic prin reptiţie prin sinonimie. Şi ca tragico-comicul, tragico-grotescul să fie de efect: ,,Lacrimi să-mi cadă! / Te-mpântă spadă! / În pieptu-mi, spada mea!” Pyram, un grec cu carcater roman, stoic. Şi un comic de situaţie de tătă ţâdula: ,,Să pier; aşa, aşa, ...(adică pier cum pier..., n.n.) / Am răposat / Şi-am plecat: / Mi-esufletul în cer; / Gura să tacă, / Tu, Lună, pleacă! / Deci, pier, pier, pier, pier, pier!” (Moare. Iese Luna.)” Paradoxal, Moira, ce face şi povesteşte ce face, cel care moare, povesteşte că moare, chiar după ce-a murit în comentariile spectatorilor Lysander, Demetrius, Hipolita,... Litaniile eroinei, Thisbe: ,,Pyram, hai, niciun cuvânt? / Mort!...Un mormânt/...obraz de peruzea, / S-a dus, s-au dus/...” Sunt somate ursitoarele, nu la-nceput, ci la sfârşit: ,,Veniţi, veniţi în zbor! / Voi aţi tăiat / Cu-adevărat / Un fir străucitor” După care, prin simetrie, ca Pyram, acelaşi discurs autorefenţial: ,,Vorbă, te-opreşte! / Spadă, loveşte. / Şi viaţa mea sfâşi-o! / Totu-i sfârşit, / Thisbe-a murit..../ Adio-adio-adio! (Moare).” La cei doi povestea e în timp real cu întâmplrea la care se referă Fundulea trage concluzia: ,,zidul s-a prbuşit” între cei doi, dar ca ,,epilog” ar fi mai bine un dans ,,jucat de doi dintre noi.” Theseu dă verdictul: mai bine cel care a scris piesa ar fi jucat rolul li Pyram şi s-ar fi spânzurat cu cingătoarea frumoasei Thisbe ca tragedia să fie comică, şi autorul ridicol şi penibil. Un Dans şi-u cântec e mai bun ca un epilog: ,,Voi, miri vă duceţi la culcare / Acum e ceasul sprintenilor zâne”, şi ,,două săptâmâni / Petrecerea aceasta să fie / Cu jocuri, cu cântări, cu voioşie.”Bucuria simplă, frustă, în locul artificioaselor tragedii prost meşteşuguite, jucate de meşteşugari fără meşteşug în ale teatrului. Puck vede însă şi dimensiunea tragică, groaznică, demonică avieţii, anopţii: ,,Lupul urlă la Lună, /.../ Jarul pâlpâie abia; / Cei ce dorm aud, departe / Cum scânceşte o cucuvea, / A durere de moarte. /Ceas de blestem şi de groază / Când strigoii din mormânt / Nevăzuţi se furişează, / Pe sub bezne, pe sub vânt.../ Iar noi zâne ce-nsoţim / Carul palidei Hecate /...urmărim / Umbra miezului de noapte. // Niciun şoarec să nu strice / Pacea acestui cuib ferice;/Am venit aici cu drag, / Să şertg colbul de pe prag.” Tot bestiarul negru-i aici, dar păzit de acest daimon spiriduş, Puck care acţionează magic, şi eficent ştergând praful răului de pe prag. Oberon: ,,Casa aceasta s-o-mpresoare / Dulcea, molcoma lumină” Iar Titania: ,,Pragului acesta-i daţi / Sfânta binecuvântare. (Zânle cântă şi dansează.),” Un ritual de exorcizare a locului, a spaţiului casei, de purificare şi sfinţire, ca răul să numai lucreze în om, ca să nu se nască copii strâmbi (...) cu ,,,Semne ale piezii rele...”, ca să fie acea casă Casa fericirii... Oberon, Titania, alaiul de zâne se retrag din spaţiul, acum fercit al omului. Puck, marele regizor, rosteşte mesajul ultim, umanist: „Umbre suntem, umbre-abia”.,dar să fim prieteni, şi ,,Voi plăti cum se cuvine / Gândul voitor de bine.” Dacă în Cum vă place toposul utopiei este pădurea Ardeni şi cauza opunerii naturii statului, socitetăţi este uzurparea, încălcarea legilor, tradiţiei, în Visul unei nopţi de vară pricinile sunt iscate e voinţa părinţilor, a cetăţii, de a prescrie iubirea în căsătorie după interese, iar pădurea este nu numai un topos natural dar şi fantastic, în Furtuna insula e toposul utopiei şi fericirii,...O insulă în mijlocul apelor, oceanului, departe de cetăţi şi state unde,precum în Veneţia, domină uzurparea regelui legitim, a ordinii armoniose, pofta şi nedreptatea, este toposul armoniei, dreptăţii, bucuriei şi fericiri. Şi asta începând cu Atlantida lui Platon, trecând prin Insula lui Thomas Morus, şi Cetatea Soarelui a lui Thomasso Campanella până, să zicem, Insula lui Euthanasius a lui Mircea Eliade. Fără vis şi utopie omul nu paote supravieţui. Furtuna, un poetic basm, ”începe într-un tumult exploziv şi desfăşoară apoi, în mijlocul capcanelor dejucate, feeria unui vis de aur, spre a sfârşi pe nota lină a unui murmur aerian” (Dan Bădărău,”’Furtuna’—Expresie a optimismului shakesperian). Prospero, ducele Milanului a fost detronat de propriul frate, cu ajutorul lui Alonso, regele Neapolelui, aruncat pe o corabie cu fiica sa Miranda, şi călătorind pe furtună. Noroc cu steua călăuzitoare şi jocul astrelor, cu Zodiacul bun. Nimereşte pe o insulă pustie unde singurii locuitori sunt vrăjitoarea Syrocax şi fiul ei Caliban, un monstru, jumătate om, jumătate peşte, născut din mâlul apelor, în măruntaiele pământului, în matricea răului,într-o scorbură...(?!). Gândul ne duce la Hades, la Tartar, abisul ultim al Hadesului. Prospero este însă un învăţat înţelept şi având cu el Cărţile, cărţile cu înţelepciunea lumii, de alchimie, magie şi ştiinţă, reuşeşte să-l elibereze şi să-l folosească în scopurile sale pe Ariel, un spirit aerian, ca Puck, dar aici robit devrăjitoare. Prospero a încercat să transforme natura monstruoasă, Caliban (anagrama, canibal, Sycorax,etimologic, porc/corb...)), în cultură, să-l umanizeze, dar imposibil să schimbi în bine răul avortat de natură şi de monştrii ei (?!). Caliban se simţea stăpânul insulei, şi pus la muncile de jos, tăiat lemne, cărat apă, el va căuta să se răzbune împotriva lui Prospero, pentru el uzurpatorul. Şi Prospero î i se adresează î cu un limbaj ordinar, ca unui subom, monstru, demon: ,,--Hei, boţ de humă”, ”Hai cârtiţă”, ”Slugoi înveninat, plodit de diavol / Şi zripţa mamă”. Caliban e foamea pantagruelică, pofta, foamea, lăcomia în sine, dar se consioderă un dezmoştenit: ,,măicuţa mea Sycorax, mi-a dat ostrovul / Şi tu mi-l iei.” La-nceput ,,M-ai mângăiat, şi preţuit” şi ,,M-ai învăţat numi / Lumina mare, pe cea mică,-aprinse / De zi şi noapte”. Ca Dumnezeu pe Adam, i-a dat limbajul, cuvintele, numele lucrurilor, i-a dat cultura, ordine în haosul senzaţiilor...Caliban a fost şi el generos: ,,Eu ţi-am vădit a insulei comori: / Izvoarte dulci, sălci, pârloage, lunci”, ofranda naturii. Acum îl blestemă pe cuceritor (pe omul civilizaţiei), pe om: ,,Te-ajungă faptul mamei, / Broscoii, liliecii şi gândacii! / Căci singurul supus ce-l ai sunt eu, / Alt’dată mie însumi rege!” Limbajul lui Caliban este axat pe EU, pe eul egoismului primitiv Eul nevoii, poftei, eul corpului...), posesiv, este limbajul Sinelui (psihanalitic...?!), a instinctului natural vorace. Miranda cum n-a văzut alt om decât pe Prospero şi pe monstrul Caliban este scârbită de chipul lui Caliban. Ea a crescut în acest peisaj misterios, vrea să-şi cunoască identitatea, originea, mama, ştie câte ceva despre sine. Ştie câte ceva, vag, ca-n ceaţă, vis, doar amintiri despre vârsta magică a primei copilării la Curte: ,,E mult de-atunci--/ Parcă-i un vis şi nu-adeverirea / Ce-poate da aducerea aminte”şi vrea ca Prospero să-i spună adevărul...Prospero găseşte de cuviinţă că ,,a sosit clipa!”(Timpul le dezvăluie pe toete dor la timpul lor...) să-i dezvăluie adevărul, dar Miranda vrea să afle şi pricina pentru care acum tatăl său, Prospero, în puterea unor forţe magice, a stârnit o asemnea furtună ce-a înghiţit pe ,,bieţii oameni.” Prospero s-a folosit de cărţile magice, şi ca instrument pe Ariel, ce folosindu-se de foc şi apă dezlănţuie furtuna (Furtuna, soarta...). Este însă Apocalipsa forţelor naturii, a elementelor naturii, a Răului, noaptea, când cerul se amestecă cu pământul, vuieşte marea, suflă vânturile, coboară întunericul, haosul: mânia apei, cerul varsă smoală neagră, marea saltă să stingă focul, şi elemntele naturii şi-au ieşit din ţâţâni: din cer smoală...Simbolistica, aglomeraţia elemetelor răului, ritmul, amplitudinea, scucesiunea, crează un allegro furioso al Apusului de lume: vântul, vuiet de ape, strigătele oamenilor, ecoul tunetului, răgetul fiarelor, sâsâitul viperelor, răcnetele beţivilor...(ca urletele, răcnetele păcătoşilordin corabie ( Alonso, Antonio,...) în căderea lor în Iad!). Sfârşitul...Imagine apocaliptică a groaznicului, înfricoşătorului: Alonso implorând o ,,moarte uscată” (el însuşi un suflet uscat...), implicit în contrast, în contrapunct cu moartea umedă a mării, apei, mâlului. Prospero o atinge pe Miranda cu o nuia fermecată, iar ea căzu în somn adânc, ca să nu vadă ochii ei duhurile (v.Charles&Mary Lamb, Povestiri după piesele lui Shakespeare). Cum se face că toţi cei care au concurat la uzurparea lui Prospero se găseau pe o corabie, şi tot furtuna i-a aruncat pe insula pe care, o altă futună l-a aruncat cândva, salvându-l. Furtuna e Soarta cu tâlcul ei ascuns care-i duce pe oameni spre abisul Bermudelor, abisul răului fără margini, fără fund, din care, prin înţelepciune şi magie, unii pot ieşi, iar alţii nu, se pot găsi ca-ntr-un Purgatoriu a lui Dante, şi salvarea lor depinde de cei ce-i cunosc şi se roagă pentru ei...Simbolic corabia cu cei naufragiaţi, Alonso, Antonio, Gomzalo...este Cetatea coruptă, Ninive a cărei răuatate s-a urcat până la Dumnezeu, şi unde l-a trimis Dumnezeu pe Iona,...Iona a fugit şi s-a suit pe o corabie ce mergea spre Tars. Dumnezeu a stârnit o furtună, cei de pe corabie strigau înfricoşaţi, fiecare spre Dumnezeul său...Au tras la sorţi, sorţii au căzut pe Iona...Oamenii l-au aruncat în mare, ”Dumnezeu însă i-a poruncit unui chit mare să-l înghită pe Iona. Şi a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi” (Iona, 2:2, Biblia sau Sfânta Scriptură, Versiune Diortosită după Septuaginta,..., Bartolomeu Valeriu Anania)) Se roagă recunoscând păcatele, iadul, apele din suflet, lepădarea, stricăciunea, minciuna, ”Şi Dumnezeu i-a poruncit chitului, iar acesta l-a lepădat pe uscat.” (Iona 2:3-11). ,,Iona mustră, mustrarea lui rodeşte, Ninivitenii se pocăiesc”, căci Iona la porunca Domnului merge în Ninive şi propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor...”Şi s’au întors fiecare din calea lui cea rea şi de la nedreptatea ce se afla în mâinile lor”,...Atunci însuşi lui Dumnezei, văzând faptele lor ,,«I-a părut rău lui Dumnezeu de răul pe care zisese să li-l facă; şi nu l-a făcut»” (Iona, 3: 1-10). În Furtuna Alonso, Antonio, Sebastian şi Gonzalo sunt aruncaţi şi rătăcesc într-un colţ al insulei, Ferdinad, feciorul lui Alonso, în peştera lui Prospero... Alonso este tulburat, mirat, înspământat: ,,Parc-am fi..../’Ntr-un labirint ciudat / Sunt lucruri mai presus de rostul firii” Insula este un spaţiu vrăjit, se aud muzici, sunete, glasuri, şi culmea, această poezie a liricului muzical, feeric o rosteşte monstrul Caliban ca şi cum ar avea un eu liric: ,Să nu te temi, căci insula e plină / De zgomote şi melodii plăcute / Ce nu fac rău. Îmi zumzăie-n urechi / Adesea mii de cobze şi maiuri, / Şi glasuri, uneori că mă adorm / Atunci, în vis, îmi pare că asupră-mi / Se cască norii şi comori mi-arată, / Încât vreau iar să adorm când mă trezesc.” Cei naufragiaţi rătăcesc ca-n beznă, beznmetici. Gonzalo, bătrânul sfetnic, neatins de rău se gândeşte că aici ar ridica o colonie a unei lumi perfecte. Utopia lui: ,,nici negoţ; nici numire-n slujbă; / Azbúche—aşi! Avere, sărăcie / sau sllugi, de loc; înscrisuri, moşteniri, / Hotar, arat, podgorie—nici unde! / N-am folosi metal, grâu, vin , ţiţei; / Nu s-ar munci”, ... Gonzalo adaugă că ,,Natura, fără trudă sau sudoare, / La toţi de toate-ar da.” Gonzalo: ,Aş cârmui atât de ine-ncât / şi epoca de aur aş întrece-o!” Antonio şi Sebastian pun la cale un complot, să-l omoare pe Alonso în timp ce doarrme (nici sub ameninţarea pericolului morţii nu s-au lecuit). Sebastian e cuprins de toropeală, Antonio şi el este tulburat, dar, spune: ,,Şi totuşi, cred că văd pe chipul tău / Ce-ar trebui să fii (lucru imposibil după Shakespeare, omul nu poate exprima pe faţă, chip ce-ar vrea să fie....?!, n.n.). / A ta e clipa / Şi via închipuire pune / Coroană pe-al tău chip...” Aceeaşi seducţie, ispită a coroanei, a puterii, ispită demonică. Dorm, dar cu ochii deschişi, văd...?! Văd pentru că ochiul răului nu doarme. Ariel îi vrăjeşte pe cei doi cu un cântec, îi adoarme, iar lui Alonso îi şopteşte la ureche să se trezească că-i în pericol: ,,Fii gata!” Prin simetrie şi-n lumea mai de jos se conspiră de către beţivii Trinculo şi Stephano şi Caliban ca să-l ucidă în timp ce doarme pe Prospero, şi să devină stăpâni. Şi ei au muzica specifică. Stephano chiar spune: ,,E melodia cântecului nostru cântată de Nimeni” textul, versurile, cuvintele cântecelor lor sunt pe măsura lumii lor: ,,Umflă-l”, ”Trage-o!”,”Butoi...” Ei sunt sub senul beţiei, a lui Bachus. Caliban cântă cu ritm, rimă, fals: ,,Ban, Ban, Ca-Caliban.”, unde repetiţia lui ,,Ban”, exprimă obsesia ban-ului, banilor (?!), iar ,,Ca-Caliban”, e o cacafonie ce denotă nivelul mental şi cultural în care este blocat Caliban. Cântecul exprimă demonismul său primitiv: dă-i în cap”,”Umflă-i cărţile”, căci ”fără ele e prost ca mine”, deci cu ele ,,În foc!” Toţi trei o vor pe Miranda şi cântecul ce le exprimă patimele sună vulgar, licenţios: ,,Când o mânca / Un croitor, o scărpina.”Ariel le strică planurile, planurile răului, îi farmecă tot cu cântec (...) şi astfel monştrii torpiţi de beţie şimuzică cad într-o mocirlă. Mocirla, toposul lor?! Ferdinand aude şi el cântecul lui Ariel: ,,Oasele-i devin mărgean: / Ochii-n parte s-au schimbat / Nimfele-i bat clopotul/ (Refren) Big-bang, Aha / Alonso se aude dangătul” Cântec ce îi aminteşte de tatăl său...Ferdinand cu Miranda sunt fascinaţi unul de altul. Ferdinad îi vrea numele, căci în prezenţa ei ,,Şi noaptea-i fapt de zi.”,”Tot ce-i mai scump pe lume”...Miranda nu ştie cine-i ea ca femeie, n-a văzut femei, s-a văzut doar pe ea ,,din oglindă.” Ferdinad vede în ea ,,Cununa împlinirii.” ,,Prospero (departe) Întâlnire /A două mari iubiri! Pogoare harul / Spre-această-nfiripare!” ,,Ferdinand: Domniţa mea.” ,,Miranda: Deci—soţul meu?” E ca o cununie, ca un ritual de căsătorie în spaţiul sacru al Insulei...Pe cei naufragiaţi Ariel îi aduce la Prospero unde aceştia îşi mărturisec identitatea, păcatele comise şi cele intenţionate, se căiesc ca cei păcătoşi din Purgatoriu, din Purgatoriul lui Dante după care mărinimos Prospero îi iartă. Caliban îi aduce pe cei doi la peştera lui Prospero, aceştia găsec nişte veşminte strălucitoare, şi uită de complot, iar Caliban nu pricepe cum i-a putut lua drept zei. Prospero anunţă sfârşitul serbării. Înainte de a fi iertaţi Alonso, Antonio, Sebastian, Alonso are şi el senzaţia acută că insula-i plină de sunte ciudate, de glasuri, cuvinte ce exprimă ceva din viaţa lor trecută, viaţă plină de păcate: ,,Mi s-a părut că-n freamăt de talazuri / Şi-n cântul brizei, în profundul bas / De-umbră al întunericului, desluşesc / Un nume—Prospero--şi-n acest ison / Mi-a dat pe faţă vina din trecut.” Timpul este circular, trecutul se întoarce şi faptel rele nu te iartă. Ariel este cel care le pune în faţă uzurpatorilor oglinda, păcatul, şi cei trei (Alonso, Antonio, Sebastian) sunt atinşi de regrete, căinţă, suferinţă, mişcându-l şi pe Ariel, un spirit aerian... Prospero auzind că se căiesc, şi că mila l-a atins şi pe Ariel, un spirit aerian, îi iartă că ,,gând bun învinge-n mine ura. / Virtutea stă mai sus ca răzbunarea. /.../ Ridic descântecul ce îi apasă. / Le dau raţiunea înapoi şi îi întorc / În firea lor de mai-nainte.” Şi aşa răul prin puterea magică a Cărţii, a înţelepciunii, a muzicii se preschimbă Răul în Bine, fără sânge... Insula misterioasă este o orgă de culori, sunete, glasuri, ce–s parcă ecourile, oglinzile memoriei, faptelor din trecut, de fapt muzica fiinţei noastre. Simţurile sunt exaltate de sinergia şi sinestezia produse de baleiajul de stimului fermecători, bizari,....Sub bagheta magică a lui Prospero insula-i o simfonie de culori, sunete, senzaţii, dar cărţile şi magia trebuie folosite cu măsură. ,,Ştiinţa înseamnă putere” sună motto-ul lui Fr. Bacon, nu putem comanda naturii decât cunoscându-i legile, supunându-ne ei, lor. Marele Will îl avertizează pe Prospero: ,,Bagă de seamă, Prospero, ne credem datori să-i şoptim, cartea este izvorul înţelepciunii, a înţelegerii şi a iubirii de bine. Dar vestirile ei împing la fapte, priceperea se împleteşte cu meşteşugul, ştiinţa cu arta, teoria cu practica. Puse în mâini blânde şi cinstite, aceste mijloace aduc fericirea; dar ele nu trebuie să cadă în puterea unui singur om sau a unei singure împărăţii”...”Nu te încrede, dar, orbeşte”...Dă o speranţă sufletelor tinere, Miranda şi Ferdinand ,,Iar pracaticile oculte, în care te-ai arătat neîntrecut şi pe care le-ai mânuit spre binele tuturor, lasă-le să rămână o taină atâta timp cât nu eşti sigur că nu le va folosi cel mişel.” Prospero se adreasează tuturor elementelor, duhurilor, spiritelor din lumea de jos, din natură, din: ,,Voi, silfi din măguri, bălţi şi crânguri, / Şi voi, cari, fără urme în nisip, / Eu care-am dominat Natura (...) ,,Prin arta-mi şi vitutea ei. Ci, iată, / Mă leapăd de magia asta aspră; / Iar după ce-am să cer un cânt din slăvi--/ Şi-l cer acum—ca să-mi sfârşesc lucrarea / Asupra simţurilor lor, căci vraja / E pentru ei, bagheta o s-o frâng, / Şi-ngrop la câţiva stânjeni în pământ, / Iar cartea mai afund am s-o înec / Decât s-a-ncumetat vreodată plumbul. (s.n.)” Reţinem că Prospero din nou invocă cântecul, muzica, dar acum de Sus, din cer, de la Dumnezeu poate (?!)...Ariel este, în sfârşit, liber: ,,Întoarce-te la lumile de sus, / Drum bun, eşti liber.” Ce miracol, Prospero l-a scos pe Ariel din lumile de jos, din mâlul apelor, l-a pus în slujba omului, binelui, şi-apoi l-a eliberat, dar acum Ariel e al lumilor de sus, a cerului, luminii... Prospero anunţă sfârşitul specatacolului magic: ,,Serbarea noastră s-a sfârşit. Actorii, / Ţi-am spus, au fost, toţi, duhuri, şi în aer, / În aer rar, s-au destrămat” ca turnurile, turlele, palatele, bisericele „chiar pământul / Cu tot ce are-n el, se vor topi / Şi, duşi, ca-nchipuită scena-aceasta, / Nici spulber n-au să lase-n urma lor. / Plămadă suntem precum cea din care / Făcute-s visele: şi scurta viaţă / Împrejmuită ni-e de somn” (Shakespeare, Antologie bilingvă, Dan Duţescu şi Leon Leviţchi). ,,Suntem făcuţi din aceeaşi stofă ca visele noastre...” (Tudor Vianu). Totu-i joc de lumini şi umbre, de sunete, cuvinte şi zgomote, lumea-i o scenă, oamenii bieţi actori, Soarta, Timpul fac din toate operele omului (cultură civilizaţie, credinţe, biserici, turle, palate...), aceste ,,baloane de săpun” în nimic, în jur întuneric, somn, şi vis e ceea ce ştim şi suntem?! Firea omului este în esenţă bună, dar se poate sminti (...), Răul este inevitabil, elementele naturii se dezlănţuie şi se luptă, Apassionata lui Beethoven, omul e o corabie în furtună, dar Binele, Ziua, Lumina, înving prin cunoaştere, ştiinţă, înţelepciune, virtute, Artă, Muzică, şi viitorul este surâzător. ,,Un ultim cuvânt al său adresat omenirii setoase de o viaţă frumoasă şi dreaptă” (Dan Bădărău, Op. cit.), setoasă de vis şi utopie, un optimist mesaj shakesperian prin încrederea în Ştiinţă, Artă şi Om, în triumful, chiar dacă temporar, a Adevărului, Frumosului, Binelui şi Fericirii. Shakespeare şi Dostoievski au înţeles cel mai bine ceea ce spune John Keats: ,,dincolo de suferinţă nu există nicio măreţie, nicio măreţie, nicio demnitate”. Shakespeare a dovedit printr-un poem lung, Furtuna, puterea de Plăsmuire (şi asta în contrast cu afirmaţia, teoria, estetica lui A. E. Poe, conform căreia o operă de efect estetic trebuie să fie scurtă...,n.n.) care, cred eu, este Steaua Polară a Poeziei, aşa cum Fantezia este Vela mare şi Imaginaţia este Cârma” (John Keats, Scrisori, Traducere Cecilia şi Nicolae Melinescu). Vasile Al. Rus
Publicat: ,,Omul, Înalţarea şi Căderea, Moartea" în Cuvântul liber (Tg. Mureş), din 24, 25, 26, aprilie 2014, integral în revista ZEIT, mai 2014!