Dragomir Ignat şi poezia de notaţie, dincoace şi dincolo de canonul poetic

 

     Un poet al Nordului, născut în Chechiş, Maramureş, 30 ianuarie 1947, absolvent de filologie, profesor, director, inspector şi mare cântăreţ din taragot prin Ţara Maramureşului. Tatăl, un ţăran nobil, corator, cântăreţ de strană, dirijor de cor bisericesc, şi o conştiinţă! El, fiul, fire de artist, un seducător, dedat la lume, la cântec, cânta în biserică de zâmbeau şi sfinţii! Din clasele mici compunea poezii pictându-i pe profi, exmatriculat pentru insultă, publicând alături de unii profesori în presa locală. Pentru el poezia era, şi-a rămas, ceva firesc, ca iubirea, muzica, rugăciunea, acte existenţiale: trăiri, reflecţii, atitudini. În ”Unsprezece sonete imperfecte’’din volumul’’Risipiri’’, dedicate lui Labiş, gestul poetic este umilinţă şi puritate:,,Şi mi-e dor, dar de ce nu mi-e dor.../ De o icoană cu miros de patrafir, / Cucernicul sărut să i-l dau în pridvor/ Şi chip evalvios să-i respir / Mireasma, cum un cast căprior /Se-nchină înainte de a bea din potir.” În”Privirea de promoroacă’’, ed. Dacia, 2011, sentimentul vital al certitudinii:,,- Dar condiţia mea este largul / şi zborul raţiune / de-a fi/.../ Precum poezia / Între nimic / Şi divin ( Răvaş marin).” Mai mult, poezia este ca o soteriologie într-o lume ,,cuprinsă / De pelagră”. Se simt ecouri expresioniste, Georg Trakl, Blaga, şi salvarea:,,Din cădere-n înălţare, /Vindeca-ne-vom prin / POEZIE! (Leac).” Prezentul:,,Totul e zidit pe ură, /Totul n-are semn şi rost, /...”, cioplim ,,Christi trişti”, din,,promoroacă”. În’’Biblioraftul cu sentimente”, ed. Eurotip, Baia Mare, 2010 avem ,, o lume a haosului / izvorând preistorii /într-un univers virtual,/Moluşte la margini,/caracatiţe veşnic tinere/...”, oamenii:,,mutanţi”, sufletele „bureţi uscaţi.” Erosul se răceşte, poetul este trist, melancolic, privirea-i de promoroacă: ,,Un frig existenţial./ Cuvintele îmi îngheaţă / Pe buze/... ” El este cusut în poezie: ,,Întru poezie mă îmbrac / Precum în cele şapte taine/...” ajunge un altul căci:,,Visuri vechi / Mi-au îngheţat în vene / E prea târziu să mă întorc, / Căci nu mai sunt / Nici semn între poeme (Polară-Risipiri, 2oo7).” Să fie lumina ce se stinge, vârsta, lumea fără Dumnzeu, libido-ul ca energie a vieţii, inspiraţia, sau starea poeziei: „Când poezia este / Zeflemea /.../ Nu recunosc metafora /Salvare / Într-un popor / De naufragiaţi.” Metaforele-s moarte:,,Au mucegăit imaginile / Precum lichenii/...”, sau au devenit bestiale:,,Păduchii laţi ai metaforei / Au îmbâcsit părul pubian / Al / Poeziei (Lirică de nuntă). Concert este o splendidă imagine în acest sens, prin ritm, sonoritate:,,Broscoii, / Aceste pagini lirice / Peste neliniştea apelor.../ Muzica lor / Mirarea bălţii adresată unui / Soare păgân. /.../Concert matinal / Oac, oac, oac, / Pauză, /Oac de final.” Poezia cândva, zână, regină, iubită, a trecut prin crizele lumii şi prin isme ce i-au schimbat substanţa, forma, expresia. Omul şi-a epuizat visele, şi-a pierdut lumina valorilor, dar şi umbra, metaforele şi simbolurile au devenit imagini, căci invizibilul a devenit vizibil şi inconştientul exhibat, circ mediatic. Pe poet ,,decibelii nu-l mai ascultă, / condeier demodat”, ,,imaginile asudă”, ,,poezia este zeflemea”, iar ,,lira-i în rână.” Ploaia-i peste tot:,,...a spălat /Toate păcatele, /Toate visele,/...”, ,Plouă /.../Pe hrisoave / Măsluind istorii......” şi ,,şoarecii lilieci / Deveniţi Icari /”, noaptea,, Bolborosind sentimente ( Prelegeri în amfiteatrul ploii).”, o imagine de potop apocaliptic?! Metafora ploii exprimă nu numai o tristeţe metafizică, dar şi melancolia iubirii:,,Femeile, / Aceste revărsări / Asemenea ploii...”, ,,Iubirea, jubilaţie celestă / Asemeni ploii risipită-n toate.”, dar ,,Din lumina primei iubiri. / Din lacrima mea / vor picura / bemolii / pregătind / facerea ( Cinci poeme pentru dezmierdarea iubitei).” O, o nu, omul, deşi se crede cel din oglindă, de pe ecran, prin pixeli, sunete şi argouri, vorbind cloaca omului consumerist, mai are ,,cu mândria de fi”, şi are nevoie de Poezie ca şi copilul de mamă?! Poezia este limba maternă a copilului, a sentimentelor, şi, bătrâni fiind, ne-ntoarcem la copilărie ca să ne recuperăm şi regenerăm sinele, fiinţa, şi să murim visând! Nordul, Maramureşul drag, nu cel maculat de un egoism feroce (...), este, pentru noi cei născuţi acolo, pământul sfânt, iar străbunii ne somează Să stăm de veghe , căci ,,Peste tot buciumul nopţii, peste toate / Sună, ne cheamă spre a socoate /Ce înseamnă mamă şi casă, iubire şi vamă, / Ori lacrimi în colţ întunecat de năframă.” Pare a suna păunescian, menţionez însă că Esenin îi este tare drag, şi filonul autohtonist, autentic, ardelenesc, este puternic la Goga, Blaga, Ioan Alexandru...fiindu-ne înscris în memele firii?! Dragomir este generos din fire, rupe şi ungureşte, bine ucraineană, rusă, iubita este pentru el iubită, prietenu-i prieten şi nu ipostas etnic, interculturalismul la el nu-i slogan, ci firescul. Originea însă este rădăcina, forţa, ce ne dă identitate, temei:,,Închinare-ntru cinste ţinutului nordic, / rai al dacilor liberi / de unde purces-a mioara / ocrotindu-şi moldavul /.../Închinare ţinutului nordic / bărbaţilor buni ca răşina de brad /... / închinare lui, născătorul de limbă, / în care se laudă şi se cinsteşte ţara (Închinare)” El dă expresie îngrijorării sociale, dar nu cultivă băşcălia miturilor noastre fondatoare:,,Ai cam îmbătrânit / Românie / Chipul tău răstignit / E aşa / Un fel de Christ / Mai mic / Fiu al unei fecioare / Mai mici /Aşezată-ntr-o rână...” Nu uităm, şi poetul nu poate să uite, de moştenire, de satul cu etosul şi melosul în care am crescut:,,Nu am din Nordul acesta / Decât cânepa din cămaşă / Şi-un fogaş din horea cu noduri / Închinată în zori la nănaşă.” Şi-n aceeaşi limbă dulce, orală, cu iz de Crăciun, uitată de unii, stâlcită de alţii, pângărită în Media,(...), poetul, şi eu cu el, în glas de colindă:,,Cum ninge peste noi ca-ntr-o poveste /De iarnă mirosind a cozonaci,/.../ Ierahizează vremea năzuinţe / Uitate-n vechi desagi din tinereţe / Într-o coloană lungă de seminţe / Ascunse sub zăpezi să nu îngheţe( Măsurătore imposibilă).”

UMF Târgu Mureş poligon intercultural sau multicultural?!

               Motto:,, La graniţa epidermei străjuiesc câini nebuni-câini care te  sfâşie dacă nu ştii să-i îmbuni...Tu nu poţi ieşi, eu nu pot intra...La graniţa epidermei...sufletul e străjuit..” Salman Rushdie, Pământul de sub tălpile ei
                                                                                                                                                          

              Vrem o societate interculturală sau multiculturală?! În prima, multiculturalismul se bazează pe interculturalitate, iar interculturalitatea implică instituţii, practici, activităţi şi proiecte comune. Cea de-a doua formă, multiculturalismul, este de tip alveolar, ca o lume de monade în care culturile sunt monade care nu comunică, Leibniz. Un multiculturalism, cum le place occidentalilor, de tip bazar, Richard Rorty, în care culturile coexistă, se tolerează, dar nu se amestecă. Asemenea modele avem în Belgia, Irlanda de Nord,într-o insulă în Finlanda, în Tirol,...                                                                                           

           După 1989 din sistemul închis şi societatea forţat omogenă s-a ales praful. Lumea noastră a explodat, oglinda s-a spart, iar atomizarea şi anomia  ne menţin încă în stare de mulţime cu agregări spontane sau normativ-formale, dar nu  structurate şi funcţionale social, economic şi cultural. Ce se agregă jos este de tip primar: similitudini, interese gregare, valori materiale sau de prestigiu social,  afinităţi de steoreotipuri şi idiosincrazii, iar ordinea de sus în jos, de tip instituţional şi normativ, este lipsită de  instanţiere sistemică, organică, funcţională. Altfel spus copiem valori, norme, instituţii occidentale dar mimând doar  formele, blestemul sincronicităţii (?!), turnând în ele interesele şi comporatamentele ce ţin de ,,subsocial.” Din stat, facem un instrument de înnavuţire, carierism şi avantaj personal sau grupal, din instituţii, SRL-uri. Asocierea în modernitate se face pe criterii raţional-pragmatice, Durkheim: cost-profit, interese şi scopuri dezirabile social, reuşită şi perfomanţă. La noi pe rapt şi afect, iar clivajul social şi cultural  la nivel comunitar, etnic, şi mental, domină!                                                       

              Eu vin din Ţara Lăpuşului, liceul la Baia Sprie, liceu care  avea secţie română şi secţie maghiară, locuirea, la internat,... era/eram  împreună, fiecare vorbea pe limba lui, şi era natural, firesc, pace! Acolo la mine, în sat şi la şcoală, nimeni, nici părinţii, nici familia nu mi-au spus, n-am auzit, ceva negativ împotriva altei etnii, maghiarilor sau evreilor. Aşa că afirmaţia unui sociolog de prestigiu ca Serge Moscovici cum că românul se naşte naţionalist, antisemit mi se pare un clişeu de bias, de stereotip. E drept că Serge Moscovici a nuanţat aserţiunea spunând că prin şcoală şi biserică se cultivă...?! Şi sociologii, psihologii reprezentărilor sociale au stereotipuri?! În clasa mea erau şi elevi maghiari, şi evrei, iar cu cei de la secţia maghiară făceam împreună ansamblul sportiv şi cel coral. Venind în Tg. Mureş era ceva firesc să fie şi elevi  maghiari la secţia română, şi profesori maghiari, nimeni în mod normal n-avea nimic împotrivă. Eram, suntem, colegi, prieteni, intelectuali. Nu mi-a plăcut însă promovarea socială pe criterii etnice, discriminarea pozitivă numai pentru români, căci omul, cultura şi competenţa, corectitudinea şi perfomanţa contează cu adevărat. În ’90 armonia s-a rupt, istoria, anul 1848 a revenit în actualiatate?! Maghiarii au vrut ,,să recupereze parţial” Istoria lor, drepturile pierdute, dar şi privilegii..., iar românii obişnuiţi cu ,,fundamentalismul majoritar”, majoritatea are întotdeauna dreptate, nu puteau accepta, se simţeau ameninţaţi?! Să menţionez că aici În Transilvania orice gest are încărcătură istorică, trezeşte obsesii şi temeri!!! Puterea centrală n-avea autoritate şi lupta pentru putere şi plăcinta patrimoniului social şi economic a dominat şi domină mediul politic şi social. Noi în 1989 nu aveam nici un model de scenarii alternative politice, economice, sociale, n-aveam proiecte de reformă şi societate...Eram în mişcare browniană, întrun baleiaj de informaţii?! Atunci, în ’90 am văzut cum oamenii gândesc şi se comportă etologic, instinctual, ca o haită, denudaţi de valori, de civilizaţie, de credinţă: ori noi, ori ei?! Nu fac judecăţi de valoare, nu atribui unora sau altora vina, dar aici la Tg. Mures s-a jucat în mod grotesc şi tragic Istoria lui 1848?! Am văzut demonstraţii, isterie mediatică, atitudini interpersonale de turmă, de furnicar etnic. Ceea ce m-a surprins este că într-o demonstraţie cu lumânări erau pancarte cu ,,Iskolá” şi ,,Kórház” (spital). Am înţeles prima: şcoli, clase, secţii în limba maternă, dar a doua m-a şocat?! Azi, în 2012, fără să vreau fac legătura?! Poate este biasul, poate greşesc, dar ceva mă nelinişteşte. Este firesc ca minorităţile să-şi prezerve, dezvolte şi afirme identitatea, deci să aibă instituţii, învăţământ în limba maternă. Dar dacă înainte de ’90, ba chiar şi după, până după 2000 aveam elevi maghiari la secţia română, azi foarte rar?! Îmi pare rău, căci ar fi firesc într-un climat liber, şi acei elevi erau erau mai receptivi, flexibili şi mai predictibili. Mereu s-au cerut şcoli, licee, facultăţi şi universităţi exclusiv în limba maternă. Am înţeles secţii, clase, departamente, dar dorinţa obsesivă de a te separa în grădiniţe, şcoli generale, licee, linii şi facultăţi, mi se pare că are caracter de etnospeciaţie, segregare,  ghettoizare?! După mine copii, tinerii trebuie să-nveţe în şcoli comune, facultăţi şi universităţi. Mai mult ar fi de preferat şi benefic să fie clase, secţii la facultate în care interculturalitatea să  se realizeze prin cursuri în limba maternă, în limba română, şi o limbă de circulaţie europeană. Modulele de discipline,  de cursuri, s-ar putea stabili de comun acord, opţional, pragmatic, după caz. Cu atât mai mult la medicină ar trebui să fie măcar un minim de cursuri comune, musai practica clinică. Fiind împreună tinerii comunică, se deschid şi se cunosc, învaţă să coexiste, să se accepte şi tolereze, ba chiar să colaboreze în activităţi, instituţii, practici şi proiecte comune. Nu putem separa saloanele, secţiile, clinicile pe criterii etnice. În suferinţă, boală şi moarte, oamenii sunt oameni şi apoi etnii! Nu în proximitatea bolii şi suferinţei se joacă ,,care-pe-care” al identităţii?! Nu în faţa bolii şi morţii  se luptă împotriva asimilării?!Admiterea o dă fiecare în limba lui maternă, sau după cum optează, numărul de locuri este în funcţie de medie şi nu prestabilit. Nu putem predetermina contingente separate pe criterii etnice sau identitare. În democraţie, în viaţă trebuie să conteze omul, valoarea individuală, cunoştinţele şi competenţele, perfomanţele şi nu aspectul etnic. Sunt consternat că intelectuali, profesionişti acţionează pentru separare cu orice preţ, medici, universitari de mare calibru, buni specialişti sunt captivi imaginarului etnic şi istoric, comandamentului etnocratic. Una este identitatea, valoarea şi demnitatea ei, alta însă operaţia de incizie într-un ţesut ce funcţina normal, ba chiar bine. Să arunci ca un haecker virusul etnic întrun mediu academic şi comunitar cu traume ce nu s-au stins încă, este un joc de copii inconştienţi, sau conştienţi şi iresponsabili!!! Cei de la nivel politic, liderii,  sunt peste tot în instituţiile statului, se-mbogăţesc, în timp ce periodic, dar obsesiv, invocă drepturile omului, discriminarea pozitivă, dreptul subsidiar, autonomia pentru comunitate?! Acţionează duplicitar. Cei din partidele mari sunt şi ei puşi pe căpătuială, rapt, ciolan, şi folosesc clişeul etnic doar în campanii electorale. Şi Iliescu în ’96 a fluturat pericolul verde în Ardeal, şi Băsescu în 2009 a fluturat Constituţia în..., după care au cedat presiunii UDMR-ului pentru un învăţământ complet separat organizat şi administrat, PSD-ul pentru Monumentul celor 13 generali ca să nu ne uităm Istoria?! Nu, nu o uităm, nici condiţia noastră în regatul maghiar, in imperiul austriac, şi nici in strutocamila dualismului austro-ungar, fără şcoli de stat, fără învăţământ superior in limba romana şi nici  martirii. Nu exista sat sau oras in Ardeal care sa nu aiba martirii stralucitului Mileniu...., dar nu trăim pentru istorie şi nici cu ea în fiecare zi ?! 

               Nu-i înţeleg pe teoreticienii segregării...de ce nu împreună, EGYÜTT, că doar suntem amestecaţi în zone, locuire, căsătorie, viaţă. Suntem un gulyas intercultural în care aculturaţia este un fapt, un fenomen natural şi ireversibil. Nu putem castra  organismul social?!De unde acestă obsesie de separare?! Emitem noi feromoni respingători?! Suntem noi duşmanii voştri ? Opereaza inca in biasul vostru, colectiv si individual, acel orgoliu nemesesc al distantei nobiliare, voi, adica noi,  in afara orasului, la margine, in tinda... elita noastra in centru ca fiind predestinati, alesi?! Apoi s-o spunem: instituţiile culturale şi şcolare create depăşesc cu mult gradul de sustenabilitate al etnicilor, taxele şi impozitele pe care unii politicieni le invocă. Cât priveşte politicianul român, fie Băsescu, fie premierul Ungureanu, mai ales, fie şi mai şi, ardeleanul ministru Baba, sau oricare altul, i-am  putea spune ca Cezar la Idele lui Marte, 15 martie: Tu quoque, fili mi Brute. Şi tu fiul meu, Brutus?! Când văd cum un partid politic dictează în privinţa învăţământului academic ca şi Cominternul în anii ’50 atunci spun: Nu-i democraţie! Dacă înainte de ’90 majoritarul român avea a priori dreptate, azi fundamentalismul minoritar este slogan şi clişeu: minoritarul are întotdeauna dreptate şi, când n-are dreptate este corect politic să i se dea dreptate?! De fiecare dată primăvara, şi-n martie (?!), se aruncă o dorinţă legitimă, după care reacţiile majorităţii sunt contradictorii, şi deplasate. Politicienii bat câmpii, ziariştii şi moderatorii nu ştiu ce vorbesc, iar societatea civilă, elita tace...?! Opiniile se inflamează şi efectul: naţionalismul este la majoritate?! În plus mai folosim, ni se flutură Istoria, ni se aminteşte, orice moment, manifestare culturală,  personalităţi controversate, cel puţin pentru noi, marcând  carnavalesc cu  simboluri, culori, scenarii, costume de trecut istoric imperial, identitatea. Simulăm Istoria ca şi cum ar fi iminentă?! Cred că soluţia este împreună şi nu separat, ca jocul dintre indivizi şi comunităţii să fie cu sumă pozitivă, benefic pentru toţi, şi pentru maghiarii din diaspora (?!), dar, dar şi pentru românii din Harghita şi Covasna!!! Şi unii şi alţii să se simtă acasă! Statul român i-a uitat însă în mod inconştient şi iresponsabil pe minoritarii români din acele judeţe, iar minoritarii majoritari se comportă discriminând-i negativ?! Să privim realitatea, să ne asumăm faptele şi mai ales să găsim proiecte emergente ca să trăim bine şi să ne simţim cu toţii acasă!  După mine textura, diversitatea întreţesută a etniilor şi culturilor dă culoare şi personalitate Ardealului.                             

            Exit:,,Vei trece dincolo de firul tău de iarbă, da familie, de clan peste câmpurile tabuurilor...La graniţa epidermei nu există câini de pază. La graniţa epidermei unde totul e vrajă. Unde sfârşesc eu şi începi tu...” Salman Rushdie, Pământul de sub tălpile ei.                    

PS. ,,Maşina UDMR ajunge întotdeauna la destinaţie.” A ajuns de unde a plecat, ,,veşnica reîntoarcere” (Nietzsche), la Târgu Mures. În termeni psihanalitici, întoarcerea refulatului (reîntorcerea...), Freud, Lacan, refulatul fiind sentimentul şi complexul istoric (...), marcat de Trianon,  luând forma unor raţionalizări (Freud) şi individuări (Jung): în 1940..., în anii ''50 ,,piatra de încercare a socialismului rezolvarea problemei naţionale", şi individualizarea, materializarea-Regiunea Mureş Autonomă... Azi, raţionalizarea: multiculturalism, discriminare pozitivă, subsidiaritate, iar individuarea: autonomie culturală, învăţământ autonom, autonomie şi autoguvernare, Haromszek, si recent dupa europeanul sovin Hunor, reziduu de resentiment, instinct si ura: singurul merit al vostru,  al romanilor, in cei 100 de ani de la 1918 este ca doar existati ca stat,si atat!!! De acord cu unele dintre ele, identitatea culturală, descentralizarea administrativă,..., dar în forme contractuale, interculturale, deschise şi  nu în forme cu iz medieval,  pervertind valorile actuale: drepturile omului, drepturile minorităţilor, spiritul de toleranţă şi intercomunicarea, în slogan,  instrumente de presiune şi şantaj, recurgand la un comportament  imperativ, justiţiar şi de dictat, de stăpân şi de mare european?! Chirurgul veterinar Kelemen Hunor,,a castrat” UMF-ul după o parte din cultura română şi din dintre politicienii şi ziariştii naţionalişti?! În diferite etape majoritatea au fost mancurtizaţi sau ,,trataţi chirurgical” de ,,zei experţi” în ,,oameni de retortă”(Dostoievski, Însemnări din subterană), şi s-a produs minunea:,,mutaţie spontanee”, ,,schimbarea la faţă.” Cei ce n-au putut fi trataţi chirurgical au fost supuşi benevol unor cure psihanalitice până s-a produs abreacţia: s-au luminat/iluminat eliberându-se de ,,traumele” mitului naţional-Mioriţa. Asfel  atavicul organ naţional, nomina odiosa, a fost extirpat sau exhibat. Acum gândesc corect politic, în limbajul de cristal al drepturilor omului, discriminării pozitive,..., deci: comme il faut, politically correct. Intelectualii de elită  stau cu capul, ca struţul, în nisipul metafizic al operei lor. Gândesc ca Levin, ca Tolstoi, Anna Karenina: ,,Întreaga noastră lume este un mic mucegai. Iar noi ne închpuim că putem săvârşi lucruri măreţe. Toate acestea sunt fire de nisip.” Dar fiind ,,cosmopoliţi” gândesc precum Kobo Abe”, Femeia nisipurilor:,,Lumea-i de nisip, iar grăuntele de nisip pătrunde peste tot în fiinţa omului. Nu-i scăpare....Nu numai că nisipul curge, dar această curgere este însuşi nisipul. Şi dumneata devii nisip. Vezi cu ochii nisipului...O casă de nisip, o lume de nisip...” De ce nu ca Nietzsche (Aşa grăit-a Zarathustra):,,Omenirea este asemenea unei plaje de nisip...fiecare om este un grăunte de nisip, rotund, suficient sieşi,...” Dar dacă omul este ca nisipul, fără voinţă, fără verticalitate, atunci ,,omenirea oare mai există?” Oare noi ca societate, cu identitate, ca identităţi, mai existăm?! Existăm, dar ce  sau cine suntem?!

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                         

Mihai Mateiu- Oameni

Un debut frumos - Mihai Mateiu, Oameni. Mihai Mateiu este un tîrgmureşean prin locuire originară, după tată ardelean, după mamă oltean. Mama, Mateiu Augustina, olteancă, cu studii la Cluj, a fost o profesoară de limba şi literatura română de excepţie. Când citea/citeşte un roman, sau vizionează un spectacol de teatru, ştie ce spune. Are judecăţi pertinente, originale,, bazate mai mult pe intuiţie, apercepţie, decât pe varii comenarii. Poate, sunt sigur,  că ea i-a trezit simţul literar fiului.  Carte de debut, Oameni, o proză bine scrisă, frazare cabrată ca ritm, stil, cuvânt şi povestire, dar mai ales ca imagine. Nimic în plus, o ,,economicitate parcimonioasă” a scriiturii, nivelelor şi tipurilor de limbaj, şi o precizie de operator de imagine ce produce efectul de distanţă sau efectul de proximitate plimbând camera exact pe actele şi întâmplările personajelor. Limba folosită este curată, pliată pe personaje, pe gesturile lor, iar expresiile dure, injurioase, sunt la locul lor în text, în dialoguri, ele nu constituie un limbaj căutat, abuzat, intră în ,,topica descrierii”, apelării sau interogării. Titlurile sunt substantive-etichetă, nume comune, care marchează, circumscriu ideea: înfrângerea, interviul, moş crăciun, animal, bunica murind, film, obsesia, robotul, vânătorul. Autorul este un observator clinic, prin fire sau, şi scoala, practica de asistent medical generalist (o etapă...), centrat pe comportament, reacţie, gest, senzaţie, trăire, gând. Oamenii sunt corpuri, fiziognomii, sex, violenţă, ghemuri, pachete, de nevoi şi trăiri. Sexualitatea devine privire, organ, fiziologie şi limbaj. Totul se consumă erotic, mecanic, în manieră behavioristă: stimul-răspuns.Violenţa este întreţesută cu corporalitatea şi sexualitatea. Irumpe spontan, sadic, şi totul se termină brusc?! O atmosferă, o scriitură, ce musteşte de senzorialitate naturală, fină, sau pervers-agresivă. Relaţia bărbat-femeie este văzută din perspectiva lui, bărbatului. La pescuit, în aproape, când ,,tânărul zis vrabie”, un puber, are un imprinting, Raluca:,,Ochii i se lipiseră de fesele ei mici şi bombate...” Fetele din preajmă: ,,Arată-mi şi-ţi arăt p...” În obsesia acelaşi imprinting al fetei iniţiale, al seducţiei originare:,,Când se trezeşte, Obsesia e încă acolo”, iar ,,la ora cinci, în mijlocul trotuarului, şi-aminteşte de întâlnire...”, dar ,,Obsesia îl aşteaptă pe trepte...Poartă o fustă sac şi o geacă strâmtă...buzele ei se arcuiesc într-un zâmbet ucigător.” Acasă în timp ce-şi bea ceaiul ,,Mintea-i aleargă febril...privirea ei...Prima discuţie caldă...Apoi brusc, pasiunea...Primul sărut. Mâna lui căutând-o...Primul spasm, izbăvirea...dorinţa de a o umili...Acceptând revanşa, dinţii ei...” Sexul femeii este,,o floare”, dar iubirea-i mecanica biochimică a corpului, şi hormonilor. Pe undeva este ca-n cazul a doi behaviorişti ce fac dragoste, după care el către ea: Eu ştiu ce-ai simţit tu (a văzut expresia: privirea, fizonomia, kineformele trupului femeii...), dar poţi să-mi spui ce-am simţit eu?! Totuşi în interviul, el, un Cassanova, fără trecut, fără iluzia viitorului, timp prezent doar. Omul este un aristrocat rafinat, dar şi-a extirpat conştiinţa, s-a castrat sufleteşte (s-a autocastrat) în mod intenţionat ?!Oricum era o povară?! De fapt toate acţiunile se petrec în prezent, personajul, omul, nu este tulburat nici de amintiri, nici de aşteptări, timpul nu este nici memorie, nici angoasă?! În locul iubirii veşnice: ,,iubirea drept un cumul de atracţii, nevoi satisfăcute şi dependenţe.” Libertatea:,,Trăirea în prezent”, deci egoismul lui acum. Responsabilitatea căsniciei, copiilor...?! Nici vorbă! În schimb o filosofie a actului: ,,Eu, zice intervievatul, am ajuns să văd în sex gestul uman cel mai complex şi, în acelaşi timp, cea mai înaltă trăire estetică.”, iar ,,respectul pentru o femeie îi poate dubla plăcerea.” Calcul şi design, un utilitarism de tip Bentham, o aritmetică a plăcerilor. Violenţa, ca sexul, este un dat cotidian. De fapt oamenii au trei nevoi care-i fac să existe: mâncatul, sexul, şi violenţa, supape de descărcare a presiunii şi tensiunii interioare?! Este ca-n sistemul pompei hidraulice: când presiunea creşte, pistonul urcă şi pompa lucrează, cu specificarea că poate porni furios dacă vreun stimul afin se află în câmpul perceptiv,  respectiv atunci  când omului, şi animalului,  i se-ntâmplă să facă o fixaţie,  să i se pune pata?! În înfrângerea se întâlnesc fanii celor două echipe, ai CFR-ului şi ai lui U, se schimbă replici ce ţin de scabrosul fiziologic, şi unul: ,,Dumnezeii mă-tii de ceferist!”, după care ,,un şut în burtă”, ,,sânge”, cel căzut ,,nu mai suflă”. Atât!. De moş crăciun miroase a sărbătoare, omul se vede în glob ca într-o oglindă, în alt spaţiu, sacru, feeric...Tatăl se travesteşte moş crăciun, şi, ca- fiecare an, se duce să-i fericească pe copii prietenului...Pe lângă un local ,,O mână îi smuceşte umărul: Tu n-auzi, mă, mânca-mi-ai p...?!...Nu mai apucă să-i răspundă-vede pumnul şi în acelaşi timp nasul îi explodează într-o arsură cumplită...se prăbuşeşte, o altă lovitură...”Ajunge,...toţi consternaţi, ,,fetiţa îl priveşte încă, fix, nemişcată-în ochii ei se cască încet un gol...” Pattern-ul violenţei este în vânătorul : eroul, un el ce ,,are 20 de ani..” şi-n faţă ,,o paletă nesfârşită de griuri: negre şi brune, de pământ şi frunze uscate...de cer de toană târzie..”Aude un foşnet...,,Trage o săgeată...săgeata ţâşneşte şuierând şi se înfinge ca un sunet înfundat în spate piciorului din faţă. Animalul scoase un ţipăt...Glontele l-a nimerit probabil drept în inimă...blana ţepoasă din jur s-a umplut de sânge.” În jur este ,,o armonie incredibilă a culorilor”. Mihai are un simţ pictural al naturii, de care însă nu abuzează. Dar, vânătoarea continuă. Acasă, miezul nopţii şi ,,un strigăt de spaimă”, se aude: ,,dacă ţipă mă jur că-l omor!” Lui  ,,un val de panică îi taie genunchii”...apoi,,ia bâta de baseball...Nu ezită nicio secundă-apucă bâta...ca pe o suliţă, şi o împinge cu putere prin sticlă. Geamul se prăbuşeşte în ţăndări...Străinul s-a prăbuşit lovit în tâmplă...Sângele ţâşneşte şi bărbatul se prăbuşeşte rigid...Maică-sa căzută în genunchi,...,taică-său s-a aplecat asupra ei” , iar el,,priveşte conturul televizorului de pe comodă-devine alb...”Acelaşi tablou etologic al agresivităţii maligne a omului?! Omul din animal este un un trup, un corp, denudat de omenesc, de sentimente, idealuri, vise, gânduri, un humanoid fără conştiinţă:,,nu-i rănit de o ideea care nu face umbră.” Se reduce la ,,mă gândesc ce vreau să mânânc şi iau doar necesarul...”, două zile pe săptămână: ,,sala de forţă” şi particip la luptele ilegale unde ,,prefer luciditatea şi concentrarea, viteza şi rezistenţa”, parametrii exacţi (descriptori de perfomanţă?!), şi ,,rămân lucid pe toată durata meciului, să-nving concluziile şi aşteptările la care mintea mea ajunge automat.”  Conştiinţa este un epifenomen al trupului, trupul fiind stăpânul nostru iubit, cultivat, idolatrizat, cum zicea Noica: ,,fratele meu porcul."Aş spune că acolo unde este eul este corpul sau, eul n-are umbră, adâncime:,,n-am frici, nici nesiguranţe”, iar ,,de mă fură idealuri şi vise, îmi privesc mâinile...” Conştiinţa, un epifenomen al trupului, trupul fiind stăpânul nostru: fratele meu porcul...?! În rest animalul uman se autodezvăluie :  ,,îmi privesc palmele, îndoi degetele...,rotesc pumnii strânşi urmărind jocul tendoanelor şi venelor sub pielea întinsă-cât timp sunt acolo, în carnea aia fierbinte, nu pot să fiu în altă parte.” Deci un animal raţional, sistemic, autoreglabil, predictibil, funcţional şi eficent. Omul societăţii consumeriste, excitabil, excitat, ..., fericit. Se reduce la autoreglarea homeostatică a plăcerii, adică a fericirii, calculat se autolimitează, căci doncoace/dincolo îl ameninţă hăul, angoasa, prăbuşirea...?! Eroul din robotul, este fiecare dintre noi cu o viaţă constituită algoritmic:,, dimineaţa ochiuri..”, aventura deplasării la serviciu, complianţa comportamental-mentală la serviciu, conformism de automat, din nou acasă. Bineînţeles femeia:,,Maria,...povestim, jucăm table şi cărţi...Apoi trecem în dormitor şi facem s..”. Duş, TV, un western cu Clint Eastwood, Discovery, şi o vizită la grădina zoo. Un cimpanzeu mascul ,,având înălţimea mea... dar 200 de kilograme. Era numai muşchi...Apoi şi-a ridicat ochii încet, măsurându-mă...a fost o senzaţie extrem de neplăcută.” El, cimpanzeul, este oglinda, adevărul, ba  chiar un alter-ego, sau omul e după chipul şi asemănarea lui, a cimpanzeului?! Povestirea reprezentativă pentru scrisul autorului este bunica murind. Moartea bunicii văzută de autor, povestitor, ca student dar cu ochi de copilul-adolescent:,,Trupul ei mare...M-a uluit corpul acela uriaş, moale, cu pielea incredibil de albă şi fină”, dezordinea din cameră, mirosul din bufet, neschimbat: ,,Un miros de scorţişoară..” O ţigară afară şi,,şopru, bunicului, un loc interzis când trăia: ,,Paradisul bunicului--rindele, ferăstraie, o menghină uriaşă de lemn...Un păianjen mare şi gras ţesuse o pânză chiar în colţul uşii...” Asta-i eternitatea! Sfârşitul bunicii este convulsiv, violent, erotic şi, ca în alte povestiri, limbajul amintirilor, stărilor subiective dă sens şi expresivitate plastică. O proză a privirii, a imaginii, o succesiune lentă, banală şi, brusc se accelerează, tensiunea explodează: ,,Nici nu mai ştiam când începuse horcăiala...Dela o vreme mi se năzărise că sună de parcă ar face sex...” Finalul, imagine metaforică a extincţiei oceanice de un lirism înalt şi dumnezeisc:,,.Moartea se urcase pe bunica şi –o călărea, nu putea suporta s-o aud icnind...am fumat şi-am privit un fir subţire de apă scurgându-se din chiuvetă...moartea se slobozise fără a prinde plod în pântecele acelui suflet a bunicii...am privit gura ei căscată, limba de calcar ca un jgheab pe care urca tremurând un singur bob de apă, un diamant rotund care s-a desprins de pământ şi s-a rostogolit sclipind în sus pentru-a-se scufunda în acea mare de deasupra...”Aşa ceva n-am mai citit?! Mihai Mateiu pe spaţii scurte este o certitudine. Aşteptăm suflul scriiturii în roman?!                                                                                           Vasile Al. Rus