O PARALELĂ POSIBILĂ ÎNTRE LUCIAN BLAGA ŞI CLAUDE LÉVI-STRAUSS

O PARALELĂ POSIBILĂ ÎNTRE LUCIAN BLAGA ŞI CLAUDE LÉVI-STRAUSS.ANALOGII ŞI DIFERENŢE

I. Natura, structura şi funcţiile inconştientului.

Blaga a elaborat în anii *30 o filosofie a culturii bazată pe stil , matrice stilistică , inconştient în care creaţia ocupă un loc central:”Toată filosofia noastră se reduce în fond la o justificare şi la o întemeiere pe mai multe planuri a stării permanent creatoare a omului…prin structurile spirituale cu care este echipat , omul se simte mereu incitat la încercări de a-şi revela misterul lăuntric sau împrejmuitor”. Omul se defineşte prin cultură, cultura prin stil, stilul îşi are originea în matricea stilistică, în inconştient. Abia , mult mai târziu, în anii ’50 , Lévi-Strauss a postulat şi el un spirit inconştient înzestrat cu anumite “legi de structură”, căci, susţine el ,,Omul se aseamănă cu un jucător de cărţi”, cărţile sunt date, sunt rezultatul istoriei şi civilizaţiei, şi ,,fiecare împărţire a cărţilor rezultă dintr-o distribuţie contingentă între jucători, care se face fără ca ei să ştie.” Dincolo de diversitatea teoriilor şi imaginilor ce şi le fac oamenii despre propria lor societate se poate stabili,,un inventar al posibilităţilor inconştiente” , un ,,repertoriu de raporturi logice de compatibilitate şi incompatibilitate,..,o arhitectură logică a unor dezvoltări imprevizibile, dar niciodată arbitrare.”Noi nu susţinem că Blaga l-a anticipat pe Lévi-Strauss , ci că el a elaborat înaintea lui un model structural al inconştientului înţeles ca spirit. La amândoi , inconştientul nu este ceva înnăscut , geneza lui nu-i interesează , acesta fiind un dat al naturii umane ce stă la baza creaţiei de cultură (Blaga), la baza generării de structuri socioculturale ( Lévi-Strauss). Blaga şi Lévi-Strauss admit un conţinut psihic al inconştientului în sens freudian (emoţii , amintiri , refulări), dar ei au criticat înţelegerea unilaterală a inconştientului de către psihanaliza lui Freud. Inconştientul “nu este un simplu haos de zăcăminte de provenienţă conştientă”, un subsol al conştiinţei, un simplu izvor de energii psihice, ci “un miez substanţial organizat după legi imanente”.În mod similar, Lévi-Strauss scrie că “inconştientul încetează să fie refugiul inefabil al particularităţilor individuale…el se reduce la funcţia simbolică exercitată după aceleaşi legi şi se reduce , de fapt , la ansamblul acestor legi”.Freud admite doar un suflet inconştient, pe când Blaga si Lévi-Strauss admit un spirit inconştient. Referitor la inconştient , trebuie să arătăm că si Carl Gustav Jung a conceput inconştientul ca fiind o realitate individuală şi colectivă, având anumite structuri spirituale, polarităţi, etc. Inconştientul la psihologul elveţian este încărcat de mitologie , marcat de istorie ereditar şi, potenţial, anticipează orice act uman . Este inconştient “absolut”. Blaga si Lévi-Strauss vor critica inconştientul arhetipic al lui Jung . Filosoful român arată că arhetipurile nu sunt înnăscute ci “rezultante” între anumite structuri reactive si percepţii. Arhetipurile sunt prezente şi la animale , psihopaţi şi sunt admise şi la omul normal ca “nuclee de creaţie”. Lévi-Strauss critică interpretarea arhetipurilor ca “teme mitologice”, dar recunoaşte că la “psihopat”, întreaga viaţă psihică şi toate experienţele ulterioare se organizează în funcţie de o structură exclusivă …această structură, ca şi altele , se regăsesc la omul normal , primitiv şi civilizat. Jung nuanţează totuşi: arhetipurile nu sunt numai ,,reziduuri arhaice” ci ,,regulatori mereu prezenţi, biologic indispensabili”. Arhetipul ca ,,imagine a instinctului este, psihologic vorbind, un ţel spiritual spre care suntem îmboldiţi de natura umană” dar ,,esenţa lui propriu-zisă este e neconştientizabilă, adică transcendentă”, ar poseda însă o anumită numinositas şi luminositas, prseudo-conştienţă ( Jung, Despre rădăcinile conştiinţei. Studii asupra arhetipului, v. Puterea sufletului, Antologie). Inconştientul este la Blaga si Lévi-Strauss mai coerent şi fără “balast” simbolic şi mitologic. Totuşi, Blaga prin acel “apetit al formei”, prin năzuinţa formativă a matricei stilistice se apropie de arhetipurile lui Jung . Inconştientul tinde în mod nativ spre cadre spirituale: ,,…orizonturile inconştiente iau fiinţă şi se structurează sub presiunea unui primar apetit de cadru al spiritului” în gestaltism unde gestalt-ul este inerent percepţiei şi inteligenţei ca o lege a formei, a bunei forme. Mircea Eliade pune şi el accent pe rolul inconştientului în viaţa omului, inclusiv a celui modern: “regăsim încă astăzi comportarea religioasă şi structura sacrului , figuri divine, gesturi exemplare la nivelurile profunde ale sufletului, în inconştient…La Eliade , arhetipul , mitul , simbolul , formează o triadă fundamentală a hermeneuticii sale şi lumea este plină de fantastic şi sacru ( în loc de mister, Blaga ). Eliade se înscrie pe ideea inconştientului lui Blaga atunci când afirmă: “Se poate spune că şi singurul contact al omului modern cu sacralitatea cosmică se efectuează prin inconştient, fie că e vorba de vise şi viaţa imaginară , sau de creaţiile care izbucnesc din inconştient (poezie, jocuri, spectacole…). Avem un inconştient psihologic, sediu al instinctelor, al libido-ului, refulărilor, amintirilor uitate, fixaţiilor şi complexelor: ,,o cloacă” la Freud (v. Peter Gay, Freud). Freud, medic, morfopatolog, neurolog, nu şi-a făcut iluzii cu privire la natura umană?! Un inconştient colectiv şi individual la Jung, Blaga, Eliade, demonic, metafizic, uneori sacru, un transconştient ce trimite spre natura spirituală, religioasă a omului. La Lévi-Strauss, un inconştient ,,vid de conţinut” cu ,,un ,,grup de invarianţi”, reguli logice, ce,,impune forme unor conţinut” şi,,aceste forme sunt fundamental aceleaşi pentru spiritele vechi şi moderne, primitive şi civilizate, după cum arată studiul funcţiei simbolice aşa cum se exprimă ea în limbaj.” O ipoteză ontologică şi epistemologică pentru antropologie privind universalitatea naturii umane. Blaga si Lévi-Strauss au admis pe lângă inconştient şi subconştientul, sinonim preconştientului din prima topică a lui Freud. Blaga leagă subconştientul de preistorie si magie, care datorită dispariţiei lor din zona conştiinţei palpită în subconştient. Lévi-Strauss vede subconştientul ca rezervor de amintiri şi imagini, de pulsiuni , emoţii şi reprezentări. La ambii subconştientul are un statut secundar în raport cu inconştientul şi este psihologic, psihanalitic (ceea ce a rămas de la Freud ), pe când inconştientul este spirit înzestrat cu o structură logică . În schema lui Blaga , subconştientul nu apare deoarece ea se referă la spiritul inconştient şi nu la psihic. La Lévi-Strauss ,,subconştientul rezervor al amintirilor şi al imaginilor adunate…devine un simplu aspect al memoriei…în sensul că amintirile, deşi conservate, sunt totdeauna disponibile.” Inconştientul este cel care dă legile:,,S-ar putea spune că subconştientul este lexicul individual…dar că acest vocabular nu devine semnificativ pentru noi înşine şi pentru alţii decât în măsura în care inconştientul îl organizează după legile lui şi face astfel din el un discurs…vocabularul interesează mai puţin decât structura.” Amândoi admit un inconştient de natură organică , Blaga mai mult ca negativitate:,,organicul nu este conştient”pe când inconştientul psihologic,,conceput în înţeles pozitiv ca substanţă sau ca realitate sui-generis.”Lévi-Stauss vorbeşte de structuri ale spiritului, creierului, viului…El afirmă că deşi,,inconştientul, ca factor psihic” ţine,,de domeniul probabilităţilor…teoreticeşte, el e tot atât de legitimat cum ar fi de pildă, factorul energiei în ştiinţele fizice.” Deosebirea dintre cei doi este evidentă, un inconştient vid, logico-formal, un inconştient ce absoarbe gândirea la Lévi-Strauss, un inconştient substanţial, care este structural, matrice stilistică, categorii abisale ce sunt forţe, vectori ce tind natural, sinergic spre armonie, un ,,cosmoid” la Blaga. Inconştientul este la Blaga categorial si axiologic , iar la Lévi-Strauss logico-simbolic, semiologic. Freud construieşte inconştientul pornind de la cazuri concrete , clinice şi psihopatologice . În analogie cu caracterul mecanicist al ştiinţei secolului al XIX-lea , el foloseşte o terminologie biologistă şi fizicalistă: aparat psihic, energie psihică, dinamică. Blaga îşi elaborează concepţia despre inconştient în analogie şi opoziţie cu conştientul, pornind de la spiritul operelor de cultură şi o formulează într-un limbaj metafizic şi metaforic. Afirmă explicit că ,,inconştientul şi conştiinţa sunt a se considera analogic în substanţa lor psihică--spirituală--dar dizananologic în structurile şi conţinuturile lor ca atare.” Lévi-Strauss îl modelează cibernetic , logico-matematic, cu ajutorul algebrei boolene , a grupului de transformări , termenii de structură şi cod fiind fundamentali. Analogia cu teoria grupului Bourbaki este pertinentă şi relevantă:,,Unificarea matematicii nu constă numai în metodă şi fundamentul logic” ci,,dincolo de ţesătura logică, superficiale, urmărim înţelegerea profundă…un fond de idei comune mai multor teorii…un rezervor de forme abstracte.” Structurile decelate la nivelul fiecărui sistem social sunt,,formal omoloage care pot fi construite cu materiale diferite, la niveluri ale viului: procese organice, psihic inconştient, gândire chibzuită”. Deci trei nivele ale inconştientului: unul organic, creierul, unul psihic, subconştientul, şi altul spiritul inconştient. Sistemele sociale sunt fundamental aceleaşi, structuri omoloage, proiecţii pe planul gândirii conştiente şi socializate a legilor universale ce regizează activitatea inconştientă a spiritului. Astfel conştiinţa colectivă se reduce la nivelul gândirii şi a conduitelor individuale la legi universale ale spiritului inconştient. Dacă enunţurile matematicii pure nu ne spun nimic despre realitate, Heyting, dar ascultă de,,activitatea celulelor din scoarţa cerebrală.” Principiile de funcţionare ale acestora sunt universale, creierul este un lucru, legile lui sunt izomorfe cu legile lumii. În acest caz,,spiritul este şi el un lucru, reflexia pură se rezumă la o interiorizare a cosmosului sub formă simbolică, ea ilustrează ceea ce este în exterior (Gândirea sălbatică).” Teză ontologică tare, monism materialist, structuralist, raţionalist! Inconştientul la Blaga este individual şi colectiv , problema trecerii nu se pune deoarece categoriile abisale sunt aceleaşi atât pentru individ , cât şi pentru o colectivitate, într-o anumită epocă. Matricea stilistică cu pachetul ei de categorii abisale, factori stilistici,,are dreptul de existenţă atâta timp cât are încă posibilităţi imanente de realizat”. Apoi face loc alteia, dar locurile categoriale, orizontul spaţial şi cel temporal, atitudinea în faţa existenţei, accentul axiologic şi năzuinţa formativă rămân?! Blaga enunţă categoric, apăsat:,,substrat a unui stil sau al culturii noi admitem ceva ce s-ar putea numi noos , este un dublet al noosului conştient: aici este vorba de un noos inconştient cu totul altfel structurat decât cel conştient”, respectiv categorii abisale, matrice stilistică. Blaga pune de la început inconştientul cu existenţa omului în orizontul II, întru mister şi revelarea lui: După concepţia noastră stilurile reprezintă pe plan metafizic, tot atâtea cadre prin care spiritul uman încearcă să reveleze misterele, dar tot atâtea frâne transcendente, adică apărări ale Marelui Anonim…Prin categoriile abisale (noosul inconştient)…Marele Anonim ne ţine la rodnică distanţă de sine însuşi”. Deci inconştientul este un operator creator cu matrice stilistică ce se imprimă prin personanţă, stilurilor,,plăsmuirilor culturale, artistice, literare, ştiinţifice, religioase, ...” Privindu-le nu avem o ierarhie şi nici o legătură ascendentă căci,,Sub unghi metafizic toate stilurile sunt echivalente” Avem la filosoful român ,,finalisme de natură metafizică” date de,,prezenţa adâncă şi secretă a orizontului misterului ca un pre-dat imanent al conştiinţei…şi tendinţa spre revelare” dată de categoriile stilistice ,,care o îndrumă...asigură într-un fel imunitatea misterului.” Spiritul este dotat cu categorii receptive, kantiene, şi, categorii abisale, stilistice, aflate în paracorespondenţă, ele formează un întreg indivizibil, aprioric. Categoriile sunt frâne transcendente prin care Marele Anonim îşi exercită ,,cenzura transcendentă” , convertirea nefiind,, niciodată pozitivă şi adecvată misterului”, dar tocmai prin aceasta trimiţând,,la un dincolo”, făcând posibilă creaţia. In concepţia lui Lévi-Strauss , creierul fiind universal , există o identitate între legile spiritului şi cele ale universului ; el afirmă că : “am putea ,în acelaşi timp, spera să depăşim într-o zi antinomia dintre cultură , care este un fapt colectiv , şi indivizii care o încarnează , fiindcă în această nouă perspectivă , conştiinţa colectivă s-ar reduce la nivelul gândirii şi comportamentelor individuale, la expresia unor modalităţi temporale ale legilor universale în care constă activitatea inconştientă a spiritului”. Prin inconştient spiritul este acelaşi atât la popoarele “primitive” cât şi la cele “civilizate”.El operează cu opoziţii binare, corelaţii, combinări şi permutări diferind însă prin elementele la care se aplică , de unde diversitatea formelor de cultură produse . Pentru ca un mit să fie creat de gândire şi să dea naştere la alte mituri, trebuie şi ajunge ca o primă opoziţie să se însereze în experienţă” şi altele îi vor urma. Avem si la Lévi-Strauss un apriorism kantian cu caracter logico-matematic. Apreciindu-l pe Trubetzkoy consideră:,,el reduce metoda fonologică la patru demersuri fundamentale: în primul rând, fonologia trece de la fenomenele lingvistice conştiente la acela al infrastructurii inconştiente; ea refuză să trateze termenii ca entităţi independente, luând ca bază…relaţiile dintre ei; ea introduce noţiunea de sistem (…); în fine, ea vizează să descopere legi generale găsite fie prin inducţie, fie deduse în mod logic, ceea ce le conferă un sens absolut ( Antropologia structurală).” Deosebirea de Blaga este evidentă, căci la filosoful român categoriile stilistice sunt entităţi, forţe, energii, ce tind sinergic spre o arhitectonică cosmoidală, matricea stilistică. Ele sunt reprezentări, conţinuturi, cu putere categorială specifică, personanţă şi eficenţă, ce percep şi modelează diferit acelaşi spaţiu fizic, prin spaţiu mioritic propriu românilor sau prin geometria satelor săseşti din Ardeal. Caracterizează stilul lui van Gogh ca fiind stihial, chioparoşii-nişte stihii cosmice:,,au înfăţişare de flăcări verzi, stelele se învârtesc ca roţile, drumurile curg ca râurile, florile luminează ca soarele, măslinii au braţe chinuite ca vinele omului.” Aşa şi categoriile sale, factorii stilistici sunt nişte izvoade, monade pline de dinamism, un anumit vitalism se simte în filosofia lui. Inteligenţa şi sensibilitatea conştientă sunt modelate în activitatea lor de către inconştient (la Blaga ), care are rolul principal , iar gândirea este absorbită în inconştient la Lévi-Strauss. Inconştientul are un statut privilegiat, fundamental, subordonând si eclipsând conştientul. Inconştientul este la Blaga “demonic” asemenea Creatorului, modelează creaţia şi cunoaşterea, se raportează la mister, şi-l conţine; are un tâlc metafizic, fiind în consonanţă cu Marele anonim . La Lévi-Strauss, inconştientul este un „robot” un calculator super-inteligent, o inteligenţă impersonală, creatoare de soft-uri, de limbaje, ce produce structuri prin operaţii algebrice şi logice, structuri ce stau la baza limbii, mitului, rudeniei , etc. Pentru a înţelege o operă, o creaţie artistică , ştiinţifică sau politică trebuie să identificăm ,,stigmatele unui stil” care sunt determinate de matricea stilistică . Creaţia unei opere, a unui stil este inconştientă.”Stilul se înfiinţează , fără să-l vrem fără să-l ştim…este un factor imponderabil cu stigme şi motive , pe jumătate tăinuite , pe jumătate revelate”. Cunoaşterea stilului se face în mod conştient, în care metoda fenomenologică este limitată, cea morfologică parţial operantă, şi pentru a le depăşi, Blaga propune noologia abisală, ca ştiinţă şi metodă de explicare şi înţelegere a unităţii stilistice pe baza unui spirit inconştient. Apreciem că la filosoful român constatarea elementelor unui stil este fenomenologică , descrierea morfologică , explicaţia abisală şi metafizică. Din perspectiva propriei filosofii şi metode, cultura, opera culturală, ca obiect al cunoaşterii, este despicată în fanic şi criptic, stilul fiind ideea teorică ce ne duce spre criptic, matricea stilistică, categoriile abisale, ce atenuează misterul, cunoaştere luciferică în varianta minus-cunoaştere, dar nu-l anulează. Lévi-Strauss ne propune să deosebim generarea de structuri, care este în mare măsură inconştientă, de cunoaşterea lor. Cunoaşterea constă în a construi modele prin care decodificăm obiceiuri, instituţii pentru a ajunge la structura inconştientă a fiecăruia. Metoda structurală se bazează pe un demers analitic şi face posibilă metoda morfologică. El consideră că formele de cultură sunt ,,o proiecţie pe planul gândirii conştiente şi socializate a legilor universale care guvernează activitatea inconştientă a spiritului. Structura nu se reduce la totalitatea relaţiilor sociale, acesta sunt materia primă pentru construirea modelelor. Modele au caracter de sistem, aparţin unui grup de transformări, şi,,ansamblul acestor transformări alcătuiesc un grup de modele”. În mod necesar trebuie să fie deductibile şi predictibile modificările modelului, şi ,,asemănarea cu realitatea este necesară pentru ca funcţionarea modelului să fie semnificativă”. Modelul, structura, metoda:,,definirea fenomenului studiat ca relaţie între doi sau mai mulţi termeni reali sau virtuali; construirea tabloului mutaţiilor posibile între termeni; acceptarea acestui tablou drept obiect general. Trei exigenţe: unitatea de explicaţie, unitatea de soluţie, posibilitatea de a reconstrui modelul pornind de la un fragment şi de a prevedea dezvoltările viitoare. Modelele descriu o structură inconştientă, invarianţi universali, daci,,un apriorism fără subiect”. Deşi la Blaga, inconştientul îşi modifică uneori matricea stilistică prin interferenţa cu alte câmpuri stilistice sau prin stingerea unor categorii abisale şi apariţia altora, ea dovedeşte totuşi o uimitoare stabilitate şi eficienţă. În timp, matricea stilistică a unui popor este imună la contingenţe logice şi istorice. Orice om, popor sau epocă, are o matrice stilistică, diferenţa însemnând înlocuirea unei categorii abisale cu alta in cadrul unui loc categorial. Locurile categoriale sunt aceleaşi în orice matrice stilistică. Prin aceasta, filosoful român se ridică la înţelegerea matricei stilistice ca structură universală, proiectată de inconştient, la care categoriile sunt” un fel de emisiuni pe plan de imaginaţie a naturii intime, a inconştientului, un fel de proiecţiuni sau un fel de prelungiri organice ale acestuia”. Schimbarea de matrice stilistică înseamnă schimbarea unor categorii in cadrul locurilor categoriale şi o nouă armonie intre ele. Prin aceasta, Blaga este apropie de Lévi-Strauss, după care inconştientul pe baza unor legi comune generează diferite structuri. Civilizaţiile înseamnă generarea entropică de culturi, de structuri?! Natura inconştientului constă la Blaga din locuri categoriale prin ocuparea cărora se produc diferite structuri stilistice. La Lévi-Strauss, prin operaţii logico-matematice, în funcţie de legile structurale se produc diverse sisteme culturale. S-ar părea că spiritul inconştient operează consecvent logic la antropologul francez, că există o totuşi contingenţă a schimbărilor, şi demonic, întâmplător la Blaga. Aposteriori se constată că schimbarea matricei stilistice se datorează unor interferenţe sau apariţiei unei noi categorii, deci se desfăşoară in mod necesar. Blaga formulează un principiu analog cu cel din chimie ( conform căruia o orbită nu poate fi ocupată de doi electroni cu spin opus, sau de doi electroni cu cele patru numere cuantice identice, W. Pauli), potrivit căruia două categorii nu pot ocupa acelaşi loc categorial. Pe de altă parte un loc categorial nu poate fi lipsit de categorie abisală ( apriori ). Şi la Lévi-Strauss trecerea de la o structură la alta ,deşi logică, este determinată de factorii extralogici: creşterea demografică, resursele,războaiele şi are un caracter discontinuu. Blaga pune accent mai mult pe categorii, şi raporturile dintre ele in cadrul matricei stilistice sunt mai mult postulate, decât demonstrate. La Lévi-Strauss accentul cade pe structură, in defavoarea elementului, fapt ce se explică prin mediul şi cadrul epistemologic in care s-au format şi au creat cei doi gânditori. La Blaga categoriile determină reorganizarea matricei stilistice printr-un fel de sinergie cosmotică, tind natural să formeze ,,un cosmoid”. In cazul lui Lévi-Strauss structurile sunt relaţionale, raporturile sunt fundamentale în raport cu elementele şi semnele la care se aplică. Naturalismul ca stil este prezent in literatură, ştiinţă filosofie, plastică şi sociologie caracterizându-se in concepţia lui Blaga prin oroarea de metafizică, accent pe constantele naturii ( materie, forţă, atomi ), creatorul trebuind să fie un fotograf al realităţii astfel, opere de cultură diferite se încadrează in acelaşi stil datorită matricei stilistice comune, matrice situată la nivel inconştient. Sistemele de rudenie limba, cultura, sunt prin structurile lor inconştiente, omoloage in concepţia lui Lévi-Strauss. Categoriile sunt metafizice, axiologice, ontologice, la Blaga, pe când structurile sunt logico-simbolice,cu un suport ontologic la Lévi-Strauss. Structurile inconştientului sunt apriorice la ambii gânditori, ele sunt dincoace de conştiinţă şi social, transcendentale la Lévi-Strauss. La Blaga matricea stilistică, categoriile sunt imanente şi transcendente omului. De la inconştient, matrice stilistică şi stil, filosoful român ajunge la metafizică. Lévi-Strauss operând cu o metodă riguroasă , cea structurală, folosind logica şi matematica, ajunge la concluzii valide din punct de vedere ştiinţific. Valoarea concepţiei despre inconştient este limitată la Blaga de metafizică, pe când la Lévi-Strauss este metodologic probată de ştiinţele sociale. Deşi pornesc de la idei comune cu privire la inconştient şi ajung la concluzii opuse: inconştientul are un sens metafizic la Blaga şi un sens ştiinţific la Lévi-Strauss.
Modelul inconştientului blagian în propria-i versiune:

Pentru ilustrare, matricea stilistică din inconştient este structurată astfel: 1.1. Orizontul spaţial( de ex. spaţiu tridimensional, sau infinitul ondulat, spaţiu alveolar, spaţiu plan,etc. 1.2.Orizontul temporal ( timpul-havuz orientat spre viitor, timpul-fluviu, timpul cascadă). 2. Categoriile de atmosferă: afirmarea globală, sau neutră, sau negarea…( Aceste categorii pot fi numite inconştiente axiologice).
3. Categoriile orientării: anabasicul, catabasicul, starea pe loc.
4. Categoriile formative: individualul, tipicul, stihialul (categorii care dau stilurile…n.n.) Aceste categorii, respectiv,, factori stilistici multipli şi discontinui prin interferenţa şi amestecul lor, constituie o matrice stilistică”. Mai adânc, există ,,locuri categoriale ce pot fi ocupate de o singură categorie, derivată, secundară prin contaminare,…din numărul existent de categorii abisale, se pot produce prin combinaţii diferite-o mulţime de matrice stilistice…Matematica combinaţiunilor şi permutaţiunilor şi-ar găsi un vast domeniu de aplicare.” Spiritul grec tipiza formele într-un orizont limitat, cosmosul e rotund, forma mişcării rectilinie, zeii, statuile lor, Apollo, Afrodita,…,arhetipuri, statul grec, statul-cetate, raţional?! Lévi-Strauss pornind de la triunghiul acustic din lingvistică, Jakobson, respectiv fonetic/ vocalic şi consonantic: ascuţit-grav, compact/difuz:,,u(p)—a(k)—i(t)” ,construieşte triunghiul culinar cu codul binar al stării materialului (al gradului de elaborare):

Trecerea de la crud la copt este un proces cultural, iar de la crud la putred, un proces natural. Avem opoziţia natură-cultură, fundamentală metodologic şi epistemic, şi astfel naturalul este simbolizat, marcat. El manifestă preferinţă pentru modelele triadice (?!), şi îndeosebi pentru o logică binară, specifică creierului, naturii şi culturii. Structura nu este atât un dat, cât un construct, ca un sistem de transformări, ca grupul în matematică, conceput ca un sistem de elemente pozitive şi negative, deplasări, proiecţii, asociate printr-o operaţie de compoziţie. Structura este după Piaget (Structuralismul) un ansamblu de transformări, ce se autoreglează,…Structura are o lege de transformare cu ajutorul căreia putem identifica mulţimea configuraţiilor posibile în antropologie. Structura relaţiilor de rudenie se bazează pe faptul că un atom/element de rudenie trebuie descris ca un sistem de atitudini fundamentat pe: 1. opoziţii binare: tată/fiu, frate/soră, soţ/soţie, unchi/nepot, coduri ce-s,,unităţile de rudenie.”. 2. relaţii: libere, familiare, afective, notate cu,,+” şi relaţii ostile, antagonice, notate cu,,-”. Avem:
După I. I. Ionescu o structură de rudenie se prezentă la Levi-Strauss astfel:
U/N)+&(T/F)- sau (U/N-&(T/F)+
(B/F)+&(Fr/S)- sau(B/F+&(Fr/S)+
Literele cu caractere mari desemnează relaţiile de rudenie enunţate anterior. În Tobriand, tatăl şi fiul sunt în relaţii de,,complicitate”, unchiul şu nepotul în relaţii de autoritate, soţul şi soţia într-o intimitate tandră. În Caucaz, tatăl şi fiul, autoritate; familiaritate unchi –nepot; intimitate, frate-soră; tabu, soţ-soţie.. Dintr-o relaţie, dintr-un cuplu, putem deduce alt cuplu de relaţii., figuri posibile. Lévi-Strauss trece de la ,,structura sistemelor concrete”, de la fenomene lingvistice conştiente, la infrastructura inconştientă, la legile generale ale spiritului:,,Inconştientul se reduce la un termen prin care noi desemnăm o funcţie: funcţia simbolică, specific umană,…, dar care la toţi oamenii se exercită după aceleaşi legi; care se reduc el a ansamblul acestor legi (…) Organ cu funcţii specifice, el se mărgineşte în a impune legi structurale, ce-i epuizează realitatea unor elemente nearticulate care provin dinafară (…) Să adăugăm că aceste structuri nu numai că sunt aceleaşi pentru toţi şi pentru toate materiile asupra cărora se exercită…dar sunt şi puţin numeroase.” Avem deci un inconştient structural, sintactic binar, şi simbolic, semiologic. II Inconştientul şi culturaLucian Blaga consideră că stilul şi metafora sunt definitorii pentru om şi cultură. El critică psihanaliza, pe Freud, pentru că aceasta vede în cultură o formă de sublimare şi de redobândire a echilibrului, catharsis. Cultura nu-i un lux, nici un epifenomen, nu-i ceva,,suprapus existenţei omului”, nici,,un un parazit demonic” ca la Spengler. Respinge ideea acestuia de ,,suflet a unei culturi” ce asigură unitatea manifestărilor sale, dar preia categoria de stil. După Spengler ,,Stilul este, ca şi cultura, un fenomen originar, fie că e vorba de stilul artelor, religiilor, ideilor, sau de stilul vieţii însăşi…” Cultura este la Lucian Blaga legată de un nou mod de a exista, întru mister şi revelarea lui…” Am văzut că stilul este determinat de matricea stilistică, iar orizonturile inconştiente diferă de cele conştiente, ale conştiinţei, ele ,, nu-s diagrama unui peisaj, acelaşi spaţiu fizic, peisaj putând determina orizonturi diferite de la om la om, de la un popor la altul, sau pot fi comune la mai mulţi indivizi, popoare, chiar situate la distanţă…” Astfel indul,,e lăuntric determinat de categoria infinitului, spaţial şi temporal, deschis nu numai spre ,,larg”, ci şi spre ,,mic” până la nimic…, accentul axiologic este bazat pe negaţiune, realitatea exterioară este ,,maya”, o iluzie.., retragerea în sine, catabasicul, stihialul ca stil. Dimpotrivă europeanul în acelaşi spaţiu infinit un model tridimensional,, timpul havuz, spirit faustic, anabasic (ştiinţă tehnică, civilizaţie…n,n.), solidaritate cu mediul, dominarea lui: ,,Sufletul european….se simte în orizontul său infinit, prin tot ce îndeplineşte,..,în înaintare, în expansiune, în desfăşurare aproape agresivă…” La români ,,Spaţiul mioritic/ Apriorism românesc”, spaţiu matrice, spaţiu plai, spaţiu mioritic, prezent în Mioriţa, în poezia populară, în doină:,,un plan limitat, înalt, scurs în vale, cu zarea închisă, şi dincolo de zare iarăşi piept…infinit ondulat”, exprimabil în,,dor”, într-o anumită melancolie: ,,de s-ar face dealul şes”. Sau ,,Omul spaţiului mioritic îşi simte destinul veşnic, monoton repetat,…”Aici ,,Destinul nu e simţit ca o boltă apăsătoare până la disperare , un cerc…dar destinul nici nu este înfruntat cu încredere nemărginită…” Românul ,,trăieşte sub zodii dulci-amare...nu se lasă copleşit nici de un fatalism feroce, dar nici nu se afirmă cu încredere faţă de puterile naturii sau ale sorţii…” În arta populară stihialul domină, lucrul redat sumar şi sintetic,,ca să devină purtător de duh sau al unei stihii universale” ex. grâul cristoforic; românul este solidar cu plaiul, cu forţele, stihiile naturii, codrul, brazii, frunza, soarele, păsările. În arta populară ,,suveranitatea geometrismului dreptliniar şi a figuraţiei stilizate…excelează prin consecvenţă stilistică şi accent…ce alternanţă de plin şi gol,…, în chilimurile olteneşti cu câmpurile lor ultramarin albastre sau roşii-închise.” Până şi ortodoxia-i modelată de spaţiu mioritic, grâul are chipul lui Iisus, Natura-i o biserică dumineca, Transcendentul...coboară. Dimpotrivă ,,Omul gotic, spiritualizându-se de jos în sus dă senzaţia unei pierderi în transcendenţă (ogiva, arcada gotică, n.n.). Omul bizantin, aşteptând…revelaţia de sus în jos, se pierde în viziunea unei lumini înteţite.”, orientată între,,transcendenţă şi vremelnicie”. Blaga:,,Se poate spune că inconştientul individual sau colectiv, îşi durează un orizont, o perspectivă sub presiunea esenţei sale native…Afirmăm că orizonturile inconştiente iau fiinţă şi se structurează sub presiunea unui primar apetit de cadru al spirtului….Inconştientul, căutând să se statornicească în orizonturi specifice se găseşte pe drumul categoric al împlinirii sale.” Recursul la metafizica organicistă, naturalistă, vitalistă este evident, el dă frumuseţe ideii, dar nu o susţine pertinent,…Orizontul spaţial este un,,spaţiu matrice”, are rol determinant pentru structura stilistică a unei culturi.. . Mai mult între categoriile stilistice ale unei culturi există un,,conformism organic.” Deşi matricea stilistică contribuie ca limba şi sângele şi limba la definirea unui popor, stilul nu este reductibil la etnic, anumite categorii abisale da:,,..etnicul îngăduie o definiţie printr-o sumă elastică de categorii abisale…de la etnic la individ nu se trece nici ca de la substrat la exponent…se trece de la un complex numeric mai redus, la un complex numeric mai amplu, de categorii abisale.”. Aşa de ex. în Franţa naturalismul şi simbolismul au fost până la un punct contemporane, prezente în literatură, pictură, muzică, ba chiar şi-n ştiinţă?! Matricea stilistică este responsabilă de ,,unitatea stilistică” şi de diversitatea stilistică. Barocul ca stil este întâlnit în muzica lui Bach, în filosofia monadelor lui Leibniz, dar şi-n arhitectura domului din Köln: orizont infinit, caracter individualizant, stilul şi ,,grai dinamic”, clarobscurul. Diferenţa dintre cei doi gânditori apare şi mai evidentă dacă analizăm modul metaforic în care lucrează inconştientul la Blaga şi cel simbolic la Lévi-Strauss. Primul pune accent pe metaforă, simbolul părându-i-se prea legat de semnificaţie. A semnala misterul înseamnă a-l repeta. Semnificaţia este logică, ţine de intelectul enstatic, logic, pe când metafora de intelectul ecstatic, dogmatic, translogic?! Pentru Lévi-Strauss semnele , imaginile, cuvintele sunt simboluri şi au rolul de a semnifica , iar semnificarea este întotdeauna o relaţie logică , sintaxă şi paradoxal mai puţin semantică. El pune problema sensului, dar îl interesează codul şi structura lui, pe care îl explică cu ajutorul unei algebre, sintaxe, atât verbale, cât şi neverbale, ”pentru a forma un limbaj al semnelor , iar sistemul relaţional final (algebra) este un atribut universal al creierului uman ”. Lucian Blaga defineşte cultura prin stil. După Blaga, în determinarea unei opere alături de stil intervine şi metafora care ţine de ordinea structurală a spiritului uman. E. Cassirer definea omul ca,,animal simbolic”, iar Blaga:,,Omul este un animal metaforizant”. Astfel el se delimitează de Spengler care definea fiecare cultură printr-un,,suflet metafizic” şi un simbol specific, cultura rusă-stepa, cultura arabă-peştera. Se apropie de Heidegger:,,Metaforicul nu există decât înăuntrul frontierelor metafizicii.” Ca Heidegger recunoaşte şi apreciază pe Hölderlin, căci esenţa poeziei,,este de ctitorie a Fiinţei cu ajutorul cuvântului”, omul,,locuieşte poetic” în prezenţa zeilor, soarelui, luminii. Avem metafore auditive şi vizuale:,,Gândirea trebuie să înţeleagă cu privirea ceea ce aude.”, susţine Hedegger. Poeţii rostesc Fiinţa prin metafore, poezia fiind limbă, vorbire originară, ca runele ce-s drumul spre Fiinţă. Blaga privilegiază ,,esenţa metaforică a limbii lui Hölderlin” deoarece,,cuvintele limbajului poetic devin revelatorii prin substanţa lor sonoră, structura lor sensibilă…prin articularea şi ritmul lor”. Unele cuvinte poartă o,,sarcină mitică” precum: înaltul, cerul, pământul, toiag…,,Metaforicul se naşte prin actul transferului şi conjugării termenului, datorită faptului că omul nu poate reda prin cuvinte plenitudinea concretului (metaforele plasticizante) sau faptul că omul nu poate cunoaşte în mod adecvat pozitiv misterul (metaforele revelatorii)”. În primul caz, metafora suplineşte deficienţa de semnificare a cuvântului datorită plenitudinii semnificatului , în al doilea datorită opacităţii semnificatului . Metafora este prezentă în orice creaţie , dar numai cele revelatorii ţin de substanţa ca atare a culturii şi sunt modelate stilistic. La Blaga liniile, culorile, formele de pe costumele populare, sunetele, cuvintele sunt metafore, metafora având statut ontologic. Cuvintele au rolul nu numai de a semnifica, ci, şi, prin muzicalitatea , sonoritatea şi substanţa lor, de a revela misterul . Simbolul trimite întotdeauna la o idee abstractă , este vasal al unui conţinut abstract. Lévi-Strauss consideră că simbolurile sunt denumiri şi până şi numele proprii sunt la el ”cuante de semnificaţii” şi,, Fenomenul social nu poate fi explicat, existenţa stării culturale este ininteligibilă, dacă simbolismul nu e considerat de gândirea sociologică o condiţie a priori.” Limbajul este un instrument de ordonare a realităţii, subordonat logicii spiritului inconştient . Omul se distinge prin funcţia simbolică, denumeşte, semnifică lumea, obiectele şi fenomenele, le ordonează şi clasifică prin simboluri sau concepte ştiinţifice, totemuri, în gândirea primitivă, sălbatică, unde sonore, informaţii, în gândirea ştiinţifică. Metafora este testată de Lévi-Strauss în relaţie cu metonimia. Există în culturile primitive o economie , o zgârcenie a folosirii limbajului şi chiar a prohibiţii de nume , de persoane , de locuri ; în acest caz avem situaţia în care ”numele proprii contaminează numele comune: acestea expulzate din limbajul obişnuit , trec în limba sacră care permite în schimb formarea numelor proprii…numele proprii iniţial lipsite de sens, capătă sens aderând la numele comune , iar acestea părăsesc sensul trecând în limba sacră . Sistemul funcţionează deci prin pomparea alternativă a sarcinii semantice, de la numele comune la numele proprii şi de la limba profană, la limba sacră ”. Limbajul sacru este mai mult metaforic . După Lévi-Strauss , sistemele de denumiri şi speciile sunt în relaţie metaforică sau metonimică. Când raportul dintre specii e metaforic atunci relaţia dintre sistemele de denumiri este metonimica , şi invers . Numele proprii şi metaforele ţin de aspectul paradigmatic al limbajului , iar numele comune de lanţul sintagmatic al semnificanţilor. Roland Barthes arată că Freud, ulterior Jung au consacrat simbolul după E. Cassirer, dar azi,,cuvântul simbol a îmbătrânit; el este înlocuit cu semn şi semnificaţie.” Referitor la Lévi-Strauss şi cele două axe scrie în ,Imaginea semnului” că,,Conştiinţa paradigmatică i-a permis lui Lévi-Strauss(…) să reînnoiască problema totemică; în timp ce conştiinţa simbolică urmăreşte caracterele pline mai mult sau mai puţin analogice, care leagă un semnificant (totemul) de un semnificat (clanul), conştiinţa paradigmatică stabileşte o omologie (…) între raportul dintre două totemuri şi cel între clanuri….Conştiinţa paradigmatică a permis(…) fără îndoială, dezvoltarea extraordinară a fenomenologiei, ştiinţa paradigmelor exemplare ( marcat/ non-marcat): ea stabileşte prin opera lui pragul structuralist.” Şi continuă:,,conştiinţa sintagmatică este a raporturilor care leagă semnele între ele la nivelul discursului însuşi…conştiinţa paradigmatică a permis întoarcerea fecundă de la decimalism la binarism; dar conştiinţa sintagmatică permite într-adevăr conceperea programelor cibernetice,….cum le-a permis lui Propp şi Lévi-Strauss să reconstruiască seriile mitice.”La Blaga , metaforele nu au nimic comun cu denumirile , şi nici cu tabuizarea limbajului , căci interdicţia de a numi direct ceva este condiţionată de existenţa metaforei (referinţa indirectă la acel ceva). Pentru el şi liniile , formele , culorile , sunetele , ritmurile , sunt metafore. Dimpotrivă , la Lévi-Strauss , orice imagine , obiect sau fiinţă, este un simbol în sistemele totemice, funcţia simbolică fiind determinată de inconştient. Inconştientul prin codul logic a raporturilor binare dintre termeni, categorii: opuşi, distincţi sau conjuncţi, echivalenţi, alternanţi sau alternativi, contigui, conotaţi pozitiv sau negativ, complementari sau suplimentari, afini, operează semiologic, deci cu semne, simboluri, funcţia simbolică fiind specific umană:,,Omul este singura fiinţă ce utilizează simboluri” Leslie White. Antropologul francez în dorinţa de a face din ştiinţele sociale, ştiinţe, ştiinţe tari ca ştiinţele exacte, dă o paradigmă:,,o logică a opoziţiilor şi corelaţiilor, a excluderilor şi includerilor, a compatibilităţilor şi incompatibilităţilor…un sistem de operaţii care să aibă analogii cu logica lui Boole ( logica claselor, logică matematică, n.n.), şi aceasta ar fi logica originală, expresia directă a structurii spiritului şi, dincolo de spirit fără îndoială, a creierului gândirea sălbatică).” Monism raţionalist absolut, panlogism?! Lévi-Strauss are ca model epistemic şi metodic lingvistica deoarece limbajul este fundamental pentru om şi cultură, condiţie a culturii, (limbajul face trecerea de a natură la cultură), căci aşa cum spune Ed. Leach:,,Toate animalele răspund la semnale cunoscute, dar aceasta nu presupune gândire simbolică. Pentru a fi capabil de a apela la simboluri, trebuie să poţi face distincţia dintre semn şi lucru, să recunoşti raportul dintre ele ( Ed. Leach, Levi-Strauss, les Maîtres Modernes).” Lingvistica pentru că operează cu o paradigmă, cu modele, structuri de semne, era comparabilă cu spiritul ştiinţelor exacte. Inconştientul, creierul acţionează asupra modelelor sonore, şi,,totul este sintactic în limbă, totul este sistem…Asemenea gamelor muzicale, structurile fonologice constituie o intervenţie a culturii în natură, care impune reguli unui conţinut sonor…Când vorbim nu avem conştiinţa regulilor sintactice şi morfologice ale limbii” Semnul, cuvântul este arbitrar în raport cu lucrul, semnificaţia apare în raportarea lui la alte semne, aşa cum susţine Ferdinand de Saussure în,,Curs de lingvistică generală” , depinde şi de fonemele componente ale lui în diferite limbi, şi de mediul semantic: ,,vocaţia lui se precizează în funcţie de structura naturală a creierului” şi de,,universul limbii care tinde natural spre sistem.” Deşi este arbitrar semnul odată consacrat se-ncarcă de accente, conotaţii, sensuri…Ca Trubetzkoy va căuta unităţile de bază, simboluri, miteme:,,Unităţile de bază ale discursului mitic constau,..din cuvinte şi fraze,…aceasta ar de ordinul fonemelor: unităţi lipsite de semnificaţie proprie, dar care permit producerea de semnificaţii într-un sistem în care se opun între ele…Un mit propune o grilă ce se poate defini doar prin regulile ei de construcţie…”Noam Chomsky ce vroia să identifice regulile fonetice, semantice şi sintactice care sunt înnăscute care reprezintă condiţiile gramaticilor tuturor limbilor,,gramatica universală” şi care constituie,,competenţa lingvistică…capacitatea sintactică al unui vorbitor ideal de a recunoaşte şi folosi regulile gramaticale.” N. Chomsky susţine ca fiind înnăscute principiile diferitelor subsisteme ale stării So. Limba I este un element al minţii individului…A spune că H ştie L ca fiind limbă I…înseamnă că H posedă o anumită limbă-I .Enunţurile unei gramatici sunt enunţuri ale unei teorii a minţii despre limba-I deci despre structuri ale creierului…, GU ( gramatică universală, n.n.) este o caracterizare a acestor principii înnăscute. (N. Chomsky, Cunoaşterea limbii).” Deosebim între structurile de suprafaţă şi cele de adâncime, ultimele rezultând din structuri generative:,,Regulile sintagmatice (I)generează o clasă infinită de D-structuri care exprimă relaţii şi funcţii gramaticale relevante semantic: regulile de transformare (II) le convertesc pe acestea în S-structuri reprezentate prin relaţii…Regulile fonologice şi alte reguli III) convertesc S-structurile în reprezentări fonetice cu structură categorială de suprafaţă (FF sau formă fonetică; structură de suprafaţă) în mod independent reguli ale componentei logice ( IV) convertesc S-structurile în reprezentări ale FL, unde se indică în mod direct, cuprinsul operatorilor şi alte proprietăţi FF şi FL reprezintă punctul de contact, interfaţă între limbă şi alte sisteme cognitive…constituie reprezentări directe de sunete, pe de-o parte, şi de sens, pe de altă parte, …limba interacţionează cu alte sisteme, inclusiv de producţie şi de percepţie, sisteme conceptuale şi sisteme pragmatice (Noam Chomsky, Cunoaşterea limbii)” Chomsky desparte gândirea de limbaj, structurile, regulile lor, cel puţin până la un punct, Lévi-Strauss nu, codul binar, modelele creierului, sunt logice, ţin de spiritul inconştient, de gândire, şi îşi exercită rolul prin intermediul limbajului, a funcţiei simbolice. Aceste structuri sunt apriorice, universale, izomorfe …structurile miturilor, limbii, spiritului inconştient, gândirii, creierului, viului…?! Dar Levi-Strauss ,ca Chomsky, acceptă amândoi codul sau jocul pentru caracterizarea limbii, a sistemelor totemice, respectiv a limbii-I:,Un cod nu e o mulţime de reprezentări, ci mai curând un sistem specific de reguli, care atribuie reprezentărilor-mesaj reprezentări-cod.” Gândirea sălbatică este ,,gândire simbolică”, are o logică a sensibilului, operează cu totemuri, ceva ,,între imagine şi concept”, prin aceasta,,semnul are caracter concret şi sensibil şi este ales în ordine naturală: specii de plante şi animale, elemente naturale cu scopul de a denumi realitatea şi, deci, de a o semnifica.” Gândirea primitivă, mitică se aseamănă cu,,gândirea meşterului” care lucrează cu,,materiale precomprimate”, cu tehnica bricolajului…Utilizează sculele pe care le are la îndemână, primitivul un vocabular concret, heteroclit, bogat, dar limitat, are o logică a sensibilului. Levi-Strauss crede că e posibilă construcţia unui model comun, să zicem din patru variante, iar dacă în realitate găsim numai trei, este de înţeles pentru că,,le social bricole avec les choses” (socialul drege lucrurile, v. I.I. Ionescu, Sociologie). Gândirea sălbatică operează cu totemuri, şi Levi-Strauss afirmă şi demonstrează că totemul ,,reprezintă un mijloc prin care gândirea semnifică şi clasifică lucrurile, sunt,,sisteme de denumire şi clasificare” şi,,îşi imprimă valoarea lor operatorie prin caracterul lor formal. Ele sunt coduri în măsură să vehiculeze mesaje…” El critică iluzia totemică dominantă în etnologie căci totemul nu reprezintă o identificare a omului cu specia animală, Lévy-Bruhl, nu răspunde unei funcţii alimentare sau sexuale, funcţionalismul lui Malinowski, şi cu atât mai puţin este,,expresia unei conştiinţe colective”, sociologismul lui Durkheim. Blaga discutând despre magic în mentalitatea primitivă, referindu-se critic la Lévy-Bruhl care consideră că magicul este un concept iraţional, prelogic (?!), afirmă că gândirea primitivului deşi este ,,uneori mai stângace” nu înseamnă că ar avea o insuficienţă logică: ,,În definitiv primitivul nu gândeşte nici după o altă logică ca civilizatul, nici după o prelogică embrionară…Din moment ce interpolăm conceptul puterii sau substanţei magice, această gândire devine logică, absolut inteligibilă ca oricărui civilizat.” Argumentul lui este că şi matematica operează cu numere iraţionale, dă ca ex. numărul imaginar √(-1). Inteligenţa obişnuită operează cu ,,iraţionale” ca magicul.,…Tratând cultura ca un sistem de semne, Lévi-Strauss este mai aproape de Freud, decât de Blaga, pentru el inconştientul este unul semiologic. Pentru el societatea este limbaj şi în consecinţă sistemele sociale sunt sisteme de semne cu structuri inconştiente omoloage. Gândirea primitivă devorează simbolic totul . Cultura este constituita nu atât ”din forme de comunicaţie care aparţin în exclusivitate (ca limbajul) , ci şi , ba poate , mai ales din reguli aplicabile la tot felul de jocuri de comunicaţie . De aici el ajunge la o ”antropologie înţeleasă ca teorie generală a raporturilor”, a comunicării, ce stau la baza obiceiurilor şi instituţiilor umane. Nu există vid simbolic ne spune etnologul francez. Nu există vid stilistic afirmă filosoful român. Lévi-Strauss consideră că sistemele totemice se bazează pe percepţia deosebirilor şi stabilirea asemănărilor,…,clasificările totemice presupun în mod logic o serie originară şi una derivată; cea dintâi cuprinzând speciile zoologice şi botanice sub aspectul lor supranatural; cea de-a doua grupurile umane sub aspectul lor cultural. ( Gândirea sălbatică).” Să luă o serie de specii animale şi o serie de grupuri umane şi să admitem că primele denumesc clanuri: clanul ursului, a vulturului, a focii, etc.

Deci analogiile se stabilesc nu între clanul ursului şi urs, cum susţinea Levy-Bruhl: ,,Noi suntem papagalii roşii” asumând o logică a participaţiei, o identificare a clanului cu totemul, o ,,gândire prelogică, mistică” pentru mentalitatea primitivă, ci se stabilesc între relaţiile dintre termeni, între diferenţe., diferenţele sânt omoloage. Rezultă că totemurile servesc la ordonarea realităţii, la taxinomii bazate pe diferenţieri şi asemănări, fiind însoţite de reguli de căsătorie, schimburi sociale, prohibiţii alimentare. Astfel prima regulă culturală, prohibiţia incestului, femeile din grupul 1 se căsătoresc cu bărbaţii din grupul 2 ş.a.m.d. Grupurile schimbă între ele informaţii, mărfuri şi femei, femeile bineînţeles nu sunt jetoane?! Antropologia devine semiologie, cultura este formată din coduri în măsură să vehiculeze mesaje:,,Avem trei faze ale cercetării: primul, etnografic, observaţii empirice, modele mecanice, al doilea, cel etnologic,, vizează sisteme de înrudire, obiceiuri, explicarea lor, identificarea structurilor subiacente fiecărei instituţii,…Antropologia este al treilea, urmăreşte cunoaşterea omului în totalitatea experienţelor şi manifestărilor sale, o ştiinţă globală, obiectivă, valabilă pentru toţi observatorii. Sistemele sociale sunt sisteme simbolice, structuri de semnificaţie:,,…comunicaţia femeilor, comunicaţia bunurilor şi serviciilor, comunicaţia mesajelor…studiul sistemului de înrudire, a sistemului economic, şi a sistemului lingvistic prezintă analogii.” Pretenţia antropologului: o teorie generală a comunicaţie, cultura şi societatea fiind tratate ca sisteme de semne , jocuri de comunicaţie ce constau din ,,reguli aplicabile la tot feluri de jocuri de comunicaţie, fie că ele se desfăşoară pe planul naturii sau pe cel al culturii ( Antropologia structurală). Limbajul face trecerea de la natură la cultură, el nu ţine de natură, nu este expresia nevoilor naturale ale omului,…ţine de cultură şi comunicare. Categoriile verbale furnizează mecanismul trecerii ,,prin care caracteristicele universale ale creierului uman se transformă în caracteristici universale ale culturii.” Deosebirea natură-cultură este pur metodologică!!!: Inconştientul, creierul impune reguli ansamblului de sunete, ţin de natură, regulile făcând trecerea la cultură.” Gândirea sălbatică, mitică, simbolică are aceeaşi logică ca cea ştiinţifică, prima operează cu semne sensibile, totemuri, a doua cu concepte:,,Primitivul îşi imaginează lumea populată de totemuri (animale, plante, elemente ale naturii…) după cum omul de ştiinţă consideră că lumea prin sunete şi radiaţii îi furnizează informaţii” Cele două sunt la fel de valabile…gândirea sălbatică este logică..ca a noastră, dar aşa cum este a noastră când îşi dă seama să recunoască un univers căruia îi recunoaşte simultan proprietăţi fizice şi proprietăţi semantice.” Omul modern şi cel primitiv au în esenţă aceeaşi natură umană, un spirit inconştient cu aceeaşi logică, cu cod binar, structuri subiacente omoloage. Idealul cunoaşterii în ştiinţele sociale:,,nu este suficient de a resorbi umanităţi particulare într-o umanitate generală; aceasta primă acţiune ar declanşa altele…care incumbă ştiinţelor exacte şi naturale: de a reintegra cultura în natură, şi-n cele din urmă, viaţa în ansamblul condiţiilor fizico-chimice.”În anii ”30 Blaga scria:,,Mintea primitivului este articulată de aceeaşi logică şi înzestrată cu aproximativ aceleaşi funcţii categoriale, ca mintea civilizatului…” Şi sesizează că în gândirea primitivă mai asistăm , în cazul magicului, la răul contradicţiei, ,coincidenţe momentelor corelative”, cum a formulat Ernst Cassirer, coincidentia oppositorum, Jung , aparent, la echivalare a părţii cu întregul, a lucrului cu numele, a substanţei cu accidentul, dar acest lucru numai când intervine magicul, ce operează cu iraţionalul. Acest lucru nu afectează gândirea primitivului sub aspect logic:,,în materialul cu care operează gândirea logică, avem latitudinea de a amesteca fel de fel de elemente sau complexe iraţionale…”, fapt ce ,,nu trebuie să dea civilizatului simplist impresia că primitivul ar fi funcţional absurd sau jertfa unor alterări categoriale.”,poziţie antropologică corectă ştiinţific, şi filosofic, anticipativă şi analogă cu cea din anii ”50 a lui Lévi-Strauss?! Blaga defineşte cultura prin stil şi metaforă , omul fiind ”un animal metaforizant”.Însăşi apariţia omului este explicată prin categoriile abisale ale matricei stilistice. Omul s-a constituit ca om nu numai printr-o mutaţie morfologică, biologică, ci printr-o mutaţiune ontologică, respectiv atunci când în irump categoriile abisale, factorii stilistici, care fac din el o fiinţă situată nu numai în orizontul I, întru imediat, pentru conservare, ci şi-n orizontul II, întru mister şi revelarea lui. În orizontul I omul înzestrat cu categoriile apriorice, transcendentale, kantiene, utilizează un intelect enstatic, cunoaştere paradisiacă, produce ştiinţă şi tehnică, civilizaţie, transformând necunoscutul în cunoscut, dominând natura. Cultura ţine nu atât de semnificare , cât de revelarea misterului , respectiv de omul luciferic . Animalul are doar prima garnitură de categorii, cognitive, nu poate revela mistere, omul a devenit subiect creator prin categoriile stilistice, prin,,nişte factori structurali întreţesuţi în destinul creator al omului…Creaţia culturală…..nu poate fi privită ca un derivat din alt spirit decât acela al revelării însăşi.” Atunci când alături de un ,,noos conştient” avem un dublet, un ,,noos inconştient” altfel structurat, o matrice stilistică care se impregnează prin ,,personanţă”, în actul de creaţie, ca stil operelor culturale. Până şi operele de civilizaţie au caracter stilistic, omul este stilistic, animalul este astilistic.. Cunoaşterea de tip I, este pentru conservare, mânată de adevăr ca,,adecvare pozitivă la real”, pe când cunoaşterea de tip II, luciferică, vizează misterul, stă sub verosimil. Stilul marchează şi creaţiile ştiinţifice, ex. spaţiul infinit, tridemensinal, galileo-newtonian,, şi,,unui om de ştiinţă care lucrează într-un anumit câmp stilistic i se vor părea adevărate, sau verosimile numai construcţiile care urmează linii stilistice ale câmpului său”. Parcă seamănă cu teoria paradigmelor din ,,Structura revoluţiilor ştiinţifice” a lui Th. Kuhn?! Sensul ei este metafizic . La Strauss , cultura este un răspuns la problema morţii şi serveşte nevoii omului de securitate şi conservare . El nu opune cultura civilizaţiei , respectiv existenţa omului în orizontul I. Între animal şi om , între natură şi cultură saltul este imens crede Lucian Blaga , datorită inconştientului matricial, stilului, dar şi metaforei care face distincţia dintre orizontul I, stilistic marcat, de orizontul II, marcat şi metaforic:,,faptele de civilizaţie poartă….la fel ca cu creaţiile de cultură, o pecete stilistică; le lipseşte însă…metaforicul.” Metafora este constitutivă, consubstanţială omului ca fiinţă culturală, mai ales metafora revelatorie care vizează un dincolo, misterul, este verticală, ascendentă cum ar spune P. Ricoeur în ,,Metafora vie”. Metafora s-a declarat ontologic odată cu omul,,este logic şi real anterioară istoriei. Ea este simptomul unei permanenţe aproape atemporale.”, face diferenţa şi,, suprimă animalitatea.” Avem deci o ruptură, un hiat între natură, animalitate şi cultură, între orizontul întru imediat (I), cunoaştere paradisiacă, ştiinţă,tehnologie, civilizaţie şi existenţa întru mister şi revelarea lui, căci,,niciodată categoriile inteligenţei ca atare (unitate, multiplicitate, substanţă, cauzalitate, relaţie…)nu poartă vreo urmă de modelare prin categorii stilistice”, ele nu-s plăsmuiri teoretice, ele,,doar organizează materialul sensibil al lumii concrete.” Lévi-Strauss opune doar metodologic natura şi cultura , deosebeşte omul şi cultura de animal prin capacitatea de semnificare , prin limbaj , dar până la urmă , el integrează cultura în natură. Legile inconştientului ce reglează producerea culturii sunt identice cu legile universului şi în acest caz spaţiul de joc al omului este limitat şi destinul său existenţial tragic , căci omul , jucându-şi rolul…lucrează la dezagregarea unei ordini primordiale . Blaga afirmă că sub unghi metafizic toate stilurile sunt echivalente. Lévi-Strauss consideră că din punct de vedere formal structurile inconştiente sunt omoloage . În concepţia filosofului român limitele matricei stilistice, a categoriilor abisale, sunt şi condiţii a conversiunii lor în mijloace de creaţie: ”creaţiile culturale sunt determinate de o matrice stilistică , fiind structurate pe calapoade abisale care-şi fac pe urmă loc şi în cântărirea creaţiei ca valoare”. Antropologia lui Blaga este metafizică , deşi are în centru omul , acesta îşi are sensul în afara sa , în transcendent . Antropologia lui Lévi-Strauss este ştiinţifică prin rigoarea metodei şi natura inconştientului . Inconştientul la Lévi-Strauss are un caracter logic şi structural , generează structuri , pe când la Blaga inconştientul datorită structurii categorial/axiologice este creator de stiluri. La antropologul francez gândirea inconştientă este impersonală căci ea gândeşte prin oameni şi nu invers. Inconştientul la cei doi este structural , spirit şi chiar dacă la unu stă sub semnul ştiinţei, iar la celălalt sub semnul metafizicii. Lévi-Strauss chiar afirmă că,,nu oamenii gândesc prin mituri, ci miturile prin oameni”, gândirea gândeşte prin noi, eul, conştiinţa, libertatea, umanismul dispar în ordinea Spiritului universal, inconştient, ce operează binar în natură, limbaj, societate, eul nu rezistă la aplicarea ei continuă la acelaşi obiect, care îl invadează în întregime…Căci acest pic de realitate…este acela al unei singularităţi…loc al unui spaţiu, moment al unui timp, relative unul faţă de celălalt, unde s-au petrecut şi se vor petrece evenimente…” Sau în ,,Tropice triste”, la sfârşit:,,Eul nu este doar demn de ură: el nu are loc între un noi şi un nimic”, Lévi-Strauss mărturiseşte că optează pentru ,,noi” ca singura alegere,,între această aparenţă şi nimic…Or este de-ajuns să aleg…ca să-mi asum fără rezerve condiţia de om.”Cercetarea semiotică urmăreşte structurile omoloage, structuri care fac obiectul etnologiei, antropologiei, lingvisticii, o teorie semiotică a culturii, în care culturile sunt coduri de semne ce vehiculează mesaje, semnificaţii, şi la capătul cercetării,,nici o cheie pentru nici un mister”. Totu-i metodă, structură, simbol, cod şi mesaj, şi nu conţinut, substanţă, deci nu filozofie, sau, afirmăm noi, riscăm, metoda este filosofia, trebuie mereu identificate noi structuri cu metodă, structurală (?!), să caute ordinea ordinilor, o suprastructură:,,..pornind de la experienţa etnografică, să inventariem ţarcurile mentale, să reducem datele aparent arbitrare la o ordine, să atingem nivelul unde se revelă necesitatea care e imanentă iluziilor libertăţii.” Da, dar atunci de dragul explicaţiei obiective, ştiinţifice, reducem nivelul superior la cel inferior, îi anulăm specificitatea, vorbim despre altceva. Piaget arătase că fiecare stadiu al inteligenţei se defineşte prin achiziţii şi structurări specifice, stadiul superior nu se reduce la cel inferior. Evoluţia, înseamnă nivele, structurări specifice, şi orice nivel superior este emergent celui inferior. Cu atât mai mult cultura este emergentă naturii, biologicului, este determinată de acte creatoare, încă nemodelabile computerial, spontane, imprevizibile. Creaţiile culturale exced codurile binare, corelaţiile, disjuncţiile şi conjuncţiile dintre termeni, sunt emergente acestora. La Blaga omul trebuie mereu să reveleze misterele, să creeze, pentru asta în el mereu structurându-se matrice stilistice prin interferenţe, coliziuni, irumperi spontane care-l răpesc pe om unui destin transcendent, tragic şi măreţ, căruia omul îi este vasal, nu-i liber, nu-i autonom şi iniţiator ca subiect individual, ca eu , căci nu se poate face cultură după un program conştient, un stil nu-i opera unui plan conştient?! Lévi-Strauss vede numai metodologic o opoziţie între natură şi cultură, dar la el gândirea şi inconştientul se află pe aceeaşi axă, inconştientul absoarbe gândirea, ordinea simbolică este reductibilă la structuri omoloage, izomorfe, vide de conţinut. În concepţia lui Blaga , structurile inconştientului modelează operele de artă prin ,,personanţă şi putere categorială.” Categoriile abisale sunt consubstanţiale operelor de cultură. Între categorii şi stigmatele unui stil fiind un izomorfism , orice operă de cultură fiind relevarea metaforică şi stilistică a misterului. Omul are un destin dat de singulariatea lui ontologică, de semnificaţia metafizică a culturii, de,,desţelenire a câmpului existenţial”,un nou mod de a fi, ce încapsulează modurile anterioare, în modul existenţei umane în orizontul misterului şi pentru revelare:,, Modul existenţei întru mister încapsulează modul existenţei animale întru imediat şi securitate”. Stilul prin aspectele sale categoriale reprezintă un salt în non-mediat şi frâne transcendente, în setea absolută a omului de a converti misterele, prin censura Marelui Anonim. Deci creaţia de cultură este un compromis între,,existenţa umană şi Marele Anonim”, şi astfel destinul creator a omului este salvat. Stilul nu este doar un ansamblu de accente, motive, stigmate, atmosferă, ci şi,,o aspiraţie înfrântă spre revelaţia absolută…O aspiraţie spre absolut prin vrednicia umană; înfrânarea vine din iniţiativă transcendentă, sau din marea grijă boltită peste noi.”.Între structurile de rudenie, mitologice, structurile sociale există omologii,, se reduc la un sistem de transformări, permutări, bazat pe coduri binare, înnăscute,coduri definitorii spiritului inconştient, creierului, lumii, căci există un izomorfism între legile spiritului, creier şi legile lumii. Blaga caută temeiul diversităţii culturilor, plăsmuirilor umane, a personalităţii lor prin stil, matrice stilistică, inconştient, dar rostul lor este metafizic, sus. Lévi-Strauss pornind de la diversitatea culturilor decelează structuri subiacente tot mai abstracte, omoloage, pur formale, dizolvă culturalul în simbolic, simbolicul în formal, dezvrăjeşte culturile din raţiuni epistemice. Şi el este reducţionist, monist, panlogist: structuri omoloage, cod binar, legi generale ale spiritului, omoloage cu cele ale creierului, izomorfe cu cele ale lumii. Sunt atâtea sensuri , dar mai ales expresii care apropie pe cei doi gânditori. Şocant , Blaga afirmă că ”spiritul prin structură şi categoriile sale nu ţine în chip necesar de cultură ” , cultura pe lângă spirit implică ” toate structurile umane: organicul , sufletul , spiritualul”. Eficacitatea simbolică constă , după Lévi-Strauss , în ”proprietăţile inductoare pe care ar poseda-o unele în raport cu altele , structuri formal omoloage , care pot fi construite cu materiale diferite , la niveluri diferite ale viului : procese organice , psihic , inconştient , gândire chibzuită”.
Mit şi magie. Blaga vorbeşte de cultură minoră, ex. cea ţărănească, în care magicul este important dar nu determinant. În,,Despre gândirea magică, Trilogia valorilor” Blaga arată că magicul, miticul, religiosul stau sub determinanta matricei stilistice, a stilului, aşa cum la Lévi-Strauss gândirea magică stă sub semnul inconştientului, codului binar, structurii, simbolului. Şi unul, şi celălalt neagă faptul că magicul ar fi o etapă premergătore şi o premisă a religiosului. Blaga afirmă categoric (?!):,,Expresia de gândire magică este destul de precară. Căci nu există gândire magică la propriu, ci numai o gândire, care uzează, când mai mult, când mai puţin de ideea magicului.” Consecvent ontologiei sale culturale atribuie magicului calităţi de atribut existenţial, fizic chiar: putere magică, substanţă magică, sarcini magice. Un bestiar metaforic (G. Călinescu) sunt conceptele, categoriile-metaforă ale filosofiei sale: conştient/inconştient, enstatic/ecstatic; paradiziac/luciferic; orizontul întru imediat../ orizonturi întru mister…; metafore plasticizante/ metaforele revelatoare…, el însuşi vorbind de dublete, amfibolii al valorilor, valori polare. Magicul desfide fizicul, operează prin similitudine, analogie, putem vorbi de o sarcină magică, nici fizică, nici psihică, propriu-zis, o sarcină a obiectului purtător, transmisibilă şi altor obiecte asemănătoare, …se apropie de mana, atât de des întâlnită în societăţile primitive, deliciul sociologilor şi antropologilor?!. Ea este şi o,,o locotenenţă cognitivă” deosebită de ştiinţă,,acoperă rezumativ multiple şi varii necunoscute, adică un gol foarte masiv, cătă vreme ipotezele şi ficţiunile ştiinţifice corespund, prezumtiv, fieştecare, unei singure necunoscute…Cert, explicaţia şi puterea magică este numai un surogat de explicaţie.” Magicul fuge la el mai mult spre superstiţie… Mentalitate primitivă leagă două fenomene,,luna cu cearcăn” şi,,ploaia de a doua zi” într-un complex empiric, unitate magică, îngăduie primitivului să,,interpună un număr mare de necunoscute, care sunt pentru mentalitatea ştiinţifică tot atâtea excitante ale apetitului cognitiv, care reprezintă tot atâtea goluri..” dar ştiinţa ,,aspiră la o valabilitate generală” caută factori simpli, ultimi, dar nu forţe oculte. Magicul are o anumită autonomie orice valoare, prin el primitivul adoptă,,un punct de vedre transcendent faţă de lucruri..” Magicul se manifestă şi el psihoid, potrivit regulilor analogiei, contiguităţii, şi contrastului, legi psihologice (psihologia asociaţionistă, şi cea gestaltistă, structura de psihoid a matricei stilistice având ceva analogii cu gestalt…n.n.), are şi o finalitate subiectivă, inclusiv religioasă…. Deci: 1). Funcţie ontologică: satisface în mare măsură epitetul de mister….rol fixativ al existenţei omului în orizontul misterului; 2).Rol cognitiv, v. anterior; 3). Funcţie pragmatică:,,orientarea în lumea dată, …cunoaşterea unor foarte utile reguli…” ;4). Funcţie ,,vital-sufleteasă, prin intropatie,,creează o lume prielnică sufletului uman.”, în plus însufleţeşte lumea făcând-o mau suportabilă?!; 5). Funcţie poetică; …6). Funcţie religioasă:,,ideea magicului se găseşte eterată în ideea sacrului, fără de care anevoie se poate oncepe viaţa religioasă. Au spus-o Durkheim, Formele fundamentale ale vieţii religioase, mai întâi, şi apoi Eliade a întemeiat pe sacru conceptul de,,homo religiosus”, ce defineşte, după el natura umană (Sacrul şi profanul) . Ideea magicului este misterioasă în sine, prin,, paradoxii şi iraţionalitate, are o deficienţă configurativă, …se opreşte oarecum la jumătatea drumului. Revelarea se schiţează numai ca intenţie, dar se poticneşte rămânând de fapt o semirevelare a misterului.” Levi-Strauss vorbeşte de,,gândire magică” , mitică, sălbatică, simbolică, bazată ca şi gândirea ştiinţifică pe principiul determinismului, cauzalităţii, a făcut-o şi Malinowski (Magie, ştiinţă şi religie), care,,nu este un început, o schiţă—ea alcătuieşte un sistem bine articulat, independent de celălalt sistem pe car-l constituie ştiinţa”, dar sub aspect logic analoage. El apropie magia ca tehnică a şamanului de psihanaliză. În tehnica psihanalitică, psihanalistul prin tehnica asociaţilor libere îl face pe pacient să fie conştient de mitul personal al bolii sale, astfel se detensionează, abreacţia. Prin magie, vrăjitorie şamanul invocând spiritele, forţele naturii, realizează abreacţia, făcându-l să-nţeleagă pe bolnav cauza bolii lui prin mitul exterior…să-l asimileze?! Miturile ilustrează cel mai pregnant concepţia celor doi gânditori. Blaga vede miturile în legătură cu magia, putând fi mituri cu motive magice, bazate pe o,,simetrie ascunsă între cer şi pământ…Mitologia corespondenţelor a putut să apară în mai multe regiuni geografice, la felurite popoare, pe baza unor predispoziţii spirituale asemănătoare.” Mitul ca şi istoria (…) ,,sunt determinate de matricea stilistică a omului, a insului, a popoarelor.” Mitul a ajuns un cuvânt prea larg, totul este mit, şi raţiunea, încât ,,nu mai ştim ce nu este mit.” Sunt supuse criticii varii concepţii, în special psihanaliza, Freud şi Jung care reduc miturile la expresii simbolice, reductibile la amintiri embriologice, infantile şi visurile sunt expresii simbolice, deci aşa cum ,,visul şi-ar găsi un ventil simbolic anumite porniri refulate şi legate de străfundurile noastre inconştiente, tot aşa şi-n mituri şi-ar găsi un ecou simbolic străfundurile vieţii inconştiente colective.2 De remarcat tonul cam zeflemitor cu care vorbeşte de psihanaliză, ba şi de Spengler, cărora le datorează enorm, premisele filosofiei sale. Pe bune, Blaga, apreciază că visul deşi are caracter simbolic, nu-i stilistic, n-are stil cultural, ca miturile. Apoi a reduce mitul la simbol şi semnificaţiile înseamnă a-l prozaiza. Mitul este pus în comparaţie cu spiritul ştiinţific, prin modul şi mijloacele folosite pentru a revela misterul:: ştiinţa face din,,non-anologie o analogie, mitul asimilează experienţele, viziunea ştiinţifică tinde să le substituiască cu abstracţii:,, spiritul mitic întregeşte aparenţele, spiritul ştiinţific desfiinţează aparenţele substituindu-le alte structuri.” O face strălucit Levi-Strauss?! El distinge între miturile semnificative şi miturile trans-semnificative, primele, prin intenţie, revelează semnificaţii fără echivalente logic, operează, am arătat-o cu metafore plasticizante. Şi ştiinţa prin ideea atomilor, vibraţiunii se poate situa aici…, idei ce umplu un ,,gol”, idei teorice la el ce fac saltul din fanic în criptic. Miturile trans-semnificative, operează cu metafore revelatorii, vizează misterul, iar cuvintele sunt încărcate cu o,,sarcină mitică”.În primul caz metafora plasticizantă forţează analogia, pe când cele revelatorii ,,dizanologia are o funcţie are o funcţie efectivă…încearcă să reveleze un mister,,x” prin amalgamizarea a două fapte analogic-dizanalogice.” Aşa avem în ,,Soarele, lacrima Domnului, cade…, imaginea,,a” /soarele) dobândeşte prin amalgamizarea directă cu imaginea,,b”(lacrima Domnului) o semnificaţie nouă, care înseamnă revelarea unui x (mister,n.n..)” Miturile sunt modelate de matricea stilistică: 1. În mitologia greacă Zeus, Apollo, Atena, Afrodita sunt,,arhetipuri de frumuseţe şi de armonie”…reflex al stilului tipizant propriu spiritului grec, câtă vreme ,,caducitatea zeităţilor germane se exprimă în realismul fantastic german…Mitologia germană (stilul individual, n.n.), alcătuieşte lumea din zei şi demoni, fiinţe şi făpturi vizibile, individuale, Inelul Nibelungilor ) …( Valhala…un paradis al războinicilor). Totul are o orientare spre lume, iar nu din lume afară”. Mai apăsat,,constatăm în mitologia germană un realism crescut fantastic; o afirmare anabasică a lumii, un orizont vast, infinit, palpabil...”, Votan are o înfăţişare ce induce spaimă: un singur ochi ca monştri…”, mănâncă copile. La inzi există doar,,substratul iniţial; restul e plăsmuire şi vis...Vişnu este atoatecreatorul şi atoatepurtătorul, substratul existenţei…toţi zeii, toate timpurile sunt trecătoare şi jocul (maya) lui Vişnu….surâsul lui Vişnu…care în toată această seriozitate a dramei cosmice nu vede decât un joc al său. Ascetul…avansează pe linia retragerii…”. În Upanişade, Brahman şi Atman, Atamn este,,eul însuşi”, se şterg diferenţele individuale, mulţimea de zei sunt stihii…el Atman este,,esenţa realităţii…Atman e tăcere” şi D-zeu este ceva impersonal, foc divin, omul o scânteie, El este,, prezent în infinitul mare al lumii şi-n infinitul mic din inima noastră”-,,acela eşti tu,.” Dar Blaga gândeşte el însuşi mitologic:Încercând…să dăm o viziune metafizică despre semnificaţia ultimă a stilului şi culturii, sau despre destinul creator al omului, nu am putut ocoli cu totul unele imagini, care sunt mai mult de natură mitică decât filosofică” şi viziunea metafizică ,,se amestecă cu ,imagini mitice”, devenind o,,mitosofie”. Acest lucru se datorează că existenţei unor gânduri, presimţiri, sensuri ,,ce nu îngăduie o formulare la rece, pur conceptuală. Pe aceste răspântii clarobscure filosoful devine mitosof” . Şi mărturiseşte:,,noi credem foarte mult în mituri şi virtuţile lor tainic revelatoare…întovărăşiţi totdeauna de conştiinţa deplină a sacrei crime (s.n.).” Claude Lévi-Strauss acordă o atenţie privilegiată mitului, gândirii mitice, în toate lucrările lui, iar ,,Mitologice” I-IV, prin care încearcă să transcende opoziţia dintre sensibil şi inteligibil…la nivelul semnelor”. Miturile formează ansambluri, totalităţi, şi nu ne arată cum gândesc oamenii, omul conştient de regulile fonologice şi gramaticale, şi-ar pierde firul gândurilor; şi,,miturile se gândesc între ele”” noi desprindem ,,nu ce este în mituri, ci mai ales sistemul de axiome şi postulate care definesc cel mai bun cod posibil, care pot da o semnificaţie comună unor elaborări inconştiente, făcute de minţi, societăţi şi culturi alese…miturile înseşi se bazează pe coduri de ordinul doi (codurile de ordinul întâi fiind acelea din care constă limbajul), carte de faţă va oferi un cod de ordinul trei, destinat să asigure traductibilitatea reciprocă a mai multor mituri.”. Schemele mitice se transformă şi afectează solidar toate aspectele schemei.” Deci metodic legitim ,,să-l tratezi în chip ipotetic şi preliminar, ca pe o transformare a aspectului omolog al unui alt mit. (Mitologice I, Crud şi gătit).” Să luăm schema indienilor Pawnee care foloseşte specii de plante, culori, direcţii geografice…sugerând anotimpurile. Schema reprezintă diferenţieri, opoziţii şi are rolul de a semnifica continuul prin discontinuu, diacronicul prin sincronic.

Clasificatorii concreţi vehiculează noţiuni ce pot constitui şi rezolvarea unor contradicţii…?! Gândirea totemică operează cu o grilă care permite să se introducă diferenţieri şi contraste ca şi condiţii formale ale mesajului semnificant. Primitivul în dorinţa de a cunoaşte lumea este avid de simboluri, devorează simbolic lumea, preluând elemente din mediul natural, cu caracter sensibil şi concret şi le ordonează conform logicii spiritului inconştient. Sau cum zice Lévi-Strauss:,,oamenii frig carnea nu pentru a o mânca, ci pentru a o simboliza” Miturile sud-americane alcătuiesc un ansamblu, mitul bororo aparţine aceluiaşi grup ca miturile gé şi se află în raport de transformare cu ele: 1. slăbirea opoziţiilor, în ceea ce priveşte originea focului. 2. inversiunea conţinutului etiologic explicit, care aici este originea vântului şi focului; antifocul 3. permutarea eroului, care ocupă locul jaguarului în miturile gé, stăpân al focului. 4. inversiunea corelativă a legăturilor de filiaţie: jaguarul gé este tatăl adoptiv al eroului, pe când eroul bororo, corespunzător jaguarului, este un fiu adevărat al unui tată uman 5. permutarea atitudinilor, vezi modelul structurilor de rudenie (I): în mitul bororo mama este mai,,apropiată” (incestuoasă), tatăl…îndepărtat” (ucigaş), în versiunile gé , dimpotrivă tatăl adoptiv este mai apropiat, protector al copilului, ca o mamă îl duce în spate, îl curăţă, îl hrăneşte-şi împotriva mamei… Miturile bororo ca cele tupi operează cu acelaşi mit al originii focului:,,Un om lipsit de foc se scăldă…într-o apă putredă, apoi se întinse ca şi cum ar fi murit. Hoitarii negrii, stăpânii focului, se abătură asupra lui să-l frigă şi să-l mănânce, dar omul se ridică şi împrăştie jăraticul. Aliatul.., broasca râioasă, aşteptase…să înghită un tăciune. Surprinsă de păsări, trebui să-l dea înapoi...De atunci oamenii posedă focul ( Crud şi copt).” Avem o dublă opoziţie: între crud şi copt pe de o parte, între proaspăt şi stricat pe de alta…Axa care uneşte crudul cu gătitul e caracteristică pentru cultură, cea care uneşte crudul cu stricatul, pentru natură,,deoarece gătitul însoţeşte transformarea culturală a crudului, aşa cum putrefacţia este transformarea lui naturală.” Daniel Dubuisson în,,Mitologii ale secolului XX” referindu-se la Strauss:,,Pentru el mitul…nu este o povestire un fel de povestire scurtă ce vorbeşte despre originea lucrurilor (lume, oameni, rituri, limbaj…)ca la M. Eliade, ci,,o categorie fundamentală a Spiritului…Acesta acţionând prin dihotomii şi opoziţii succesive (logica, codul binar), este capabilă să reducă realul şi pe ea însăşi(…) la o grilă simplă universală…Enunţ ireductibil, este făcut din opoziţii, se opune el însuşi la tot ce nu este el, dar posedă totuşi caracteristici invariante la fel de evidente ca romanul…muzica...nu există nici o transcendenţă ( ca la Blaga. Dimpotrivă!...n.n.). Căci acest Spirit, ca şi logica binară, nu depind decât de creierul omului, care aparţine integral naturii , spiritul, care le elaborează cu ajutorul lumii din care el însuşi face parte.” Un intelect universal, sau cum scrie Paul Ricoeur: ,,kantianism fără subiect transcendental”, miturile gândesc prin oameni. Miturile sunt comparabile cu o mare partitură:,,ambele transcend, fiecare în felul lui, planul limbajului articulat…dar relaţia lor cu timpul e destul de specială: totul se petrece ca şi cum mitul şi muzica n-ar avea de timp decât să-l dezmintă. Ambele, sunt într-adevăr maşini de suprimat timpul.” Muzica sub ritmuri şi sunete este timpul fiziologic al ascultătorului, iremediabil, diacronic, iar muzica o totalitate sincronică închisă. Ca opera muzicală mitul operează cu un dublu continuu: unul extern…ocurenţe istorice sau crezute astfel,…o serie teoretic nelimitată, din care fiecare societate extrage ca să-şi elaboreze miturile, un număr redus de evenimente pertinente. Şi-n celălalt caz, din seria nelimitată a sunetelor fizic realizabile, din care fiecare sistem muzical îşi alege gama. Cel de-al doilea continuu de ordin intern: Îşi are sediul în timpul psihofiziologic...periodicitatea undelor cerebrale şi ritmurilor organice, capacitatea de memorie. Mitologia pune în cauză mai mult aspectele psihice , prin lungimea naraţiunii, recurenţa temelor, forme şi reveniri.” Muzica operează cu două grile4, una fiziologică, naturală:,,exploatează ritmurile organice, se produc pertinente discontinuităţi, care ar rămâne altfel latente, înecate în durată. Cealaltă grilă, culturală;…o scară de sunete muzicale, ale căror număr şi intervale variază după culturi.” Aici ar fi stilul…?! Deci ,,mitologia şi muzica se confruntă cu obiecte virtuale a căror umbră sigură e adevărată, cu nişte aproximaţii conştiente,…..” Miturile n-au autor…origine supranaturală: ,,unitatea lor e proiectată de un focar virtual, dincolo de percepţia conştientă a ascultătorilor…” Natura oferă modele de culori, pictura organizează intelectual prin intermediul culturii, o natură deja prezentă…Muzica invers, partiturile, sintaxa muzicală, ţin de cultură… dar şi materia primă sunetele. Pictura şi muzica nu-s în paritate, culorile sunt date, vocabularul, şi sintaxa picturii, le atestă. Formele geometriei da sunt date de cultură, sunetele muzicale nu provin din experienţă, în lume doar temporar sunete, zgomote ( domină zgomotul…n.n.)… fiecare gamă decupează în continuul sonor, apar între sunete raporturi ierarhice. Raporturile sunt dictate de natură…sistemul modal, tonal, chiar politonal, ori atonal, se sprijină pe un sistem fonologic, proprietăţi fizice disponibile nelimitat, ca să elaboreze un cod, dar nu ştim despre condiţiile mentale ale creaţiei muzicale, nu ştim diferenţe între minţile rare ce secretă muzică şi ceilalţi…apoi unele din mesajele muzicale sunt înţelese de imensa majoritate, dar o minoritate le poate emite…Toate acestea fac caracteristicile contradictorii a limbajelor muzicale: în acelaşi timp inteligibile şi intraductibile , creatorul lor fiind asemenea zeilor, iar din muzica însăşi supremul mister al ştiinţelor umane.” Obţinem mesajele mai întâi prin percepţia estetică, şi apoi intelectuală, pe când în cazul vorbirii invers, în limbajul verbal al doilea cod obliterează primul cod, semnele lingvistice au caracter arbitrar:,, morfemele, elemente de semnificaţie, se constituie din foneme, lipsite de semnificaţie.” Primul cod nesemnificant este condiţie pentru al doilea cod. Şi mitul are unităţi elementare numite miteme…Totuşi numeroase societăţi , concep raportul dintre limba vorbită şi cânt după modelul celui dintre continuu şi discontinuu. Asta înseamnă în că în sânul culturii cântul diferă de limba vorbită precum cultura diferă de natură…cântat sau nu discursul sacru al mitului diferă de discursul profan.”. Şi concluzia: mitologia se află, la mijloc, între două limbaje, diametral opuse, pe de o parte limbajul muzical, pe de altă parte cel articulat…Miturile şi operele muzicale au două grile: Grila externă sau culturală, seria intervalelor trimite la o discontinuitate virtuală: acea a sunetelor muzicale,obiecte integral culturale, pentru că se opun zgomotelor, singurele date sub speciae naturae. Simetric, grila internă…mai integral naturală, acea a ritmurilor viscerale. În muzică medierea dintre natură şi cultură, are loc în sânul fiecărui limbaj, o hipermediere, de ambele părţi se consolidează ancorele, Atât spre natură cât şi spre cultură, ba merge mai departe ca ele prin puterea pe care o are muzica de acţiona atât asupra simţurilor dar şi asupra minţii. ,,Muzica aşează individul în faţa rădăcinilor fiziologice, mitologia în faţa rădăcinilor sociale.” Structura mitului se proiectează în structura ritului, în sistemul de rudenie, în arhitectura structurii sociale şi a spaţiului social.. Dar analiza mitică n-are capăt,, nu se poate izola nici o unitate secretă. Temele se dedublează la infinit”. Pornind de la un mit, folosind regulile stabilite…constituim pentru fiecare secvenţă grupul transformărilor ei, în interiorul mitului însuşi, cu alte mituri, izomorfe, ne ridicăm deja de la examinarea unor mituri anume, la cercetarea unor scheme conducătoare ce se ordonează pe aceeaşi axă…trasăm alte axe pornind de la mituri analoage Fiecare poate fi originea de unde pornesc alte axe…nebuloasa se extinde, nucleul se condensează şi organizează…un corp multidimensional”, în centru ordine, la periferie ,,domnesc incertitudine şi confuzia”, o sintaxă a discursului mitic, parţială, totală poate niciodată?! A construi structurile miturilor, a opera cu coduri, corelaţii, conjuncţii, disjuncţii e pertinent, dar a reduce esenţa miturilor la simbol, simbolul la sintaxă, la cod este , un mit. El a făcut din structură un mit, ştiinţific, structuralismul a devenit o paradigmă în ştiinţele sociale, filozofie, estetică, o modă . Structura se substituia oricărei alte explicaţii, interpretări, totul era structură, un concept ce ţinea locul de înţelegere. Structura este bună cu condiţia să ieşi din ea. Aproape 50 de ani am fost captivi epistemic, filosofic, mintal, structurii, semnului, semiologiei. Azi ne întoarcem la totem, imaginile sunt ceva între concept şi semn, ele sunt însăşi realitatea?!
III. Inconştientul şi Istoria /Antropologie şi Istorie. Dintre fenomenele fizice , psihologice şi istorice, cele istorice sunt cel mai puţin cenzurate subiectului cunoscător. Categoriile stilistice nu constituie o frână în cunoaşterea şi interpretarea evenimentelor şi faptelor din câmpul stilistic propriu istoricului. Totuşi Blaga arată că istoricul trebuie să dea dovadă de sensibilitate şi elasticitate stilistică. Lucru greu, dar nu imposibil:…,istoriograful este echipat cu o garnitură de categorii stilistice, personale sau colective, nu reprezintă o zădărnicie de principiu”. Ele pot produce deformări de perspectivă, dar nu sunt un,,cordon senzorial” şi,,cele mai sistematice deformări decurg din categoriile inteligenţei”, ale cunoaşterii paradisiace, şi intelectului enstatic , logic, ştiinţific. Surprinzător punct de vedere, dar neargumentat însă?!Concepţia lui Blaga despre faptul istoric şi cunoaşterea istorică se bazează pe filosofia culturii, reducând obiectul istoriei la faptele şi fenomenele ce se caracterizează prin stil:,,Omul deplin există luciferic în orizontul misterului care transcende lumea dată…Fiind un purtător de categorii stilistice, orice om devine un câmp stilistic . Câmpul stilistic modelează toate creaţiile omului.” Istoricitatea este o dimensiune fundamentală a omului, este ,, modul de desfăşurare în spaţiu şi timp a existenţei umane, …în plenitudinea ei.”, dar trimite la o transcendenţă, iar filosofia istoriei la o metafizică. Mitul Marelui Anonim, mit elaborat în ,,Diferenţiale divin” are un rol: ,,Suprema grijă a Marelui Anonim, care are infinite posibilităţi de generare, este de a preveni, de împiedica teogonia infinită…El îşi mutilează până la limită posibilităţile de generare.., emiţând doar diferenţiale fiinţei şi substanţei sale…din care prin procese de integrare, autonome într-un fel lucrurile şi fiinţele al căror ansamblu îl numim lume ( Fiinţa istorică).” Blaga este captiv matricei filosofice proprii, se contrazice, nu poate ieşi din sine?! În acest caz obiectul istoriei este redus la cultură . Numai operele de cultură se definesc în mod esenţial prin stil. De asemenea , cunoaşterea istorică presupune să te detaşezi de propriile valori ( de factorii stilistici) căci altfel avem numai comprehensiune şi nu explicaţie?! Blaga anexează istoria filosofiei culturii. Totuşi operează cu ideea de durată:,,Determinantele unei matrici stilistice sau vectorii unui câmp stilistic nu sunt factori de egală putere şi durată…Factorii stilistici luaţi izolat, preexistă cel mai adesea produselor lor…Astfel, unii factori se bucură de o durată de mii de ani, alţi de o durată de o sută de ani, alţii…de câteva decenii ( Trilogia valorilor).”Inconştientul, matricea, structura lui, factorii stilistici au o anumită inerţie, stabilitate, un caracter static pe termen scurt sau mediu, faptele istorice, evenimentele istorice, stau evident sub semnul temporalităţii, istoricităţii. Claude Lévi-Strauss admite şi el faptul istoric ca” fenomen social total”, dar numai în măsura în care i se pot stabili structurile sale profunde, respinge filosofia deoarece suferă de subiectivitatea unui punct de vedere particular, este un abuz semantic, ca civilizaţiile?! El invocă teoria relativităţii, importanţa sistemului de referinţă, faptul că fiecare cultură are un pattern, un stil de viaţă original. Deci să operăm cu semnificaţi şi informaţie pentru a ne situa în obiectivitate. Cunoaştere obiectivă este şi ea relativă:,,Orice membru al unei culturi este strâns legat de ea, ca şi călătorul de trenul său v. experimentele mentale din Teoria relativităţii restrânse, Einstein, n.n.). Asta deoarece din copilărie, anturajul ne imprimă…un sistem complex de referinţă, format din judecăţi de valoare, centri de interes şi o perspectivă reflexivă, pe care ne-o impune educaţia, asupra devenirii istorice a civilizaţiei noastre, fără de care aceasta nu ar fi de conceput…” Lévi-Strauss seamănă aici cu Blaga, orice cultură se defineşte printr-un anumit stil…El însă critică dur etnocentrismul civilizaţiei occidentale, imperial, bazat şi pe teorii evoluţioniste după care civilizaţiile primitive ar fi simple stadii, depăşite, inferioare…Argumentul:,,cu cât vrei mai mult să te delimitezi de o cultură, cu atât vei semăna mai bine cu ceea ce vrei să respingi Refuzându-le apartenenţa la umanitate celor ce par sălbatici sau barbari” asimilezi, introiectezi,,una din atitudinile lor tipice. Barbar este mai ales acela ce crede în barbarie (Rasă şi istorie)” După el faptul istoric ascunde o dubă antinomie : 1. El nu este mai mult decât altele ; istoricul sau agentul istoric îl constituie prin abstracţie ; 2. Selecţia lui este parţială şi discontinuă , o istorică totală nefiind posibilă . ” Chiar o istorie care îşi spune universală nu este decât o juxtapunere de câteva istorii locale … ” Orice cunoaştere istorică presupune cronologii de date şi evenimente pentru care se cere un cod . Orice codificare înseamnă o cuantificare a evenimentelor şi astfel , fiecare eveniment ” poate fi tratat , pentru orice eventualitate , ca şi cum ar fi rezultatul unei alegeri între posibilităţi preexistente ”. Temporalitatea ca dimensiune esenţiala a istoriei este astfel abandonată. Codurile sunt clase de date pe milenii , secole , decenii , ani , zile , ore , etc. iar datele unei serii nu pot fi , scrie Lévi-Strauss , comparate , traduse în celelalte serii (exemplul anul 1789 nu este pertinent la scara preistoriei). În acest mod , cunoaşterea istorică operează cu serii discontinue de date. Raţiunea dialectică nu poate să redea continuul devenirii istorice. Această continuitate i se pare antropologului francez, mai mult proiecţia trăirii eului şi a devenirii sale. Astfel 1789 este semnificativ în seria să zicem: 1776, 1792, 1815, şi,,nu semnifică nimic în clasa, seria mileniul I, IIII, IV…,desfăşurarea istorică nu este o desfăşurare continuă pentru că mileniile, secolele, lunile, zilele ţin de specii diferite.” Lévi-Strauss tratează istoria prin propria sa raţiune analitică , încercând să instaureze în ea o paradigmă ştiinţifică . Un eveniment nu are semnificaţie decât în relaţiile cu antecedentul şi secventul său într-o serie de date. Dacă supunem unei analize riguroase , istoria nu are statut de ştiinţă autonomă , în acest sens , Lévi-Strauss afirmă că „de fapt istoria nu este legată de om , nici de vreun obiect special . Ea constă în întregime in metoda sa , experienţa dovedind că ea e indispensabila pentru inventarierea tuturor elementelor oricărei realităţi , fie umană , sau non-umană”. Evenimentul este accidental în raport cu structura şi codul, istoria este doar o metodă, căci depinde de perspectiva cercetătorului, de codul, seria pe care o foloseşte, n-are obiectivitate. Ţelul ultim a ştiinţelor sociale este nu de a constitui omul, ci de a-l dizolva. Până la urmă metoda lui, analitică, de două ori progresiv-regresivă urmăreşte de a,,resorbi cultura în natură, căci,,nu e suficient a resorbi umanităţi particulare într-o umanitate generală;…”, ci, ca ştiinţele exacte şi naturale:,,de a reintegra cultura în natură, viaţa în ansamblul condiţiilor fizico-chimice.” Teoria seriilor este comparabilă cu a lui A. D. Xenopol:,, fiecare fapt istoric este rezultatul unei serii… (A.D Xenopol, Scrieri sociale şi filosofice).” După antropologul francez, se poate ieşi din istorie,,fie prin partea de jos, cătând informaţii la grupuri, indivizi, motivele lor, temperament, psihologie şi fiziologie, fie prin partea de sus, reaşezare istoriei în preistorie…care se explică prin cosmologie.”O antropologie ce are ca model ştiinţele tari, ajunge un scientism gratuit, şi nihilist: a explica omul înseamnă a-l desfiinţa ca subiect, eu şi libertate?! Blaga, crede că preistoria este în subconştient, de unde corectează istoria dacă o ia în direcţii nepermise, asigură echilibru, dar şi el încapsulează istoria în cultură, în stil, ba chiar în metafizică?! Istoria nu este la el,,un compartiment al fenomenelor naturale şi nici o suită cronologică de fapte, ci locul de consolare a omului, de compromis cu Marele Anonim, afirmare ca singura fiinţă creatoare din Univers. La Lévi-Strauss diacronicul este asimilat în sincronic, ca la indienii Pawnee, v. anterior, sau ca la indienii Osage:,,avem o structură socială şi spaţială sincronică, care corespunde organizării şi culturii lor. Dar aceasta este proiectarea în spaţiu a unei structuri mitologice ce conţine istoria acestei populaţii, deci corespunde unei desfăşurări diacronice:,, strămoşii au apărut din adâncurile pământului, ei erau, zice-se împărţiţi în două grupuri: unul paşnic, vegetarian, asociat părţii stângi, celălalt războinic, carnivor, asociat părţii drepte…au hotărât să se alieze…a apărut însă un al treilea grup, crud, ce se hrănea cu stârvuri…fiecare cuprindea 7 clanuri,…,în total 21, sistem tripartit, dar care se dezechilibrează, noii veniţi aparţineau părţii războiului, 14 şi 7. Numărul părţilor se modifică…între partea războiului şi păcii…echilibrul nou(…).” De atunci taberele Osage au ,,forme circulare şi cu o intrare ce se deschide la Est, cuprind 7 clanuri ale păcii care ocupă jumătatea de nord, la stânga intrării, şi 7 războinice, partea de sud, la dreapta intrării”. Deci mitul este un sistem simultan, sincronic, structura, şi istoric, diacronic, istoria tribului se inserează în structura mitului, mitul se proiectează în structura socială, în cea spaţială, structuri omoloage ale spiritului inconştient. În „Fiinţa istorică”, Blaga critică teoriile evoluţioniste şi cele organiciste . Primele pentru că văd în istorie o simplă devenire şi consideră că fiecare stadiu al dezvoltării este o consecinţă a celui anterior si o pregătire a celui ulterior . Critica sa vizează si dialectica marxistă şi hegeliană . „Dialectica istorică este , după părerea teoreticienilor dispuşi să o admită ca lege, o dialectică totală şi previzibilă ’’. El are o înţelegere deformată a dialecticii mai ales atunci când ironizează dialectica hegeliană ca un „tact în trei” sau pe cea marxistă ,ca un „joc economic” al tezei si antitezei . În locul ideii si economicului el va pune matricea stilistică . Fenomenele sociale , politice , economice ţin de istorie în primul rând prin amploarea şi consecinţele lor şi nu prin stil , care în cazul lor nu se poate stabili cu precizia prezentă în analiza operelor de artă. În concepţia lui , istoria este o succesiune a diferitelor stiluri , succesiune întotdeauna parţială şi imprevizibilă. Factorii stilistici au durate diferite, ei interferează cu alţi factori stilistici şi de aici rezultă schimbarea matricei stilistice. După Blaga , trecerea de la un stil la altul nu este o ruptură totală şi nici previzibilă . Înlocuirea unui stil cu altul nu înseamnă neapărat evoluţie şi progres. Dialectica este după el parţială, colaterală faptelor istorice şi nu o lege. Dialectica marxistă abordează trecerea de la o formaţiune socială la alta ca un proces contradictoriu , cu caracter continuu şi discontinuu . O revoluţie nu înseamnă o ruptură totală , cum crede Blaga , căci orice nouă societate preia elementele ce se dovedesc necesare evoluţiei ei . Previziunile nu au un caracter absolut , ele nu sunt profeţii , ci au o valoare anticipativă . În domeniul social , legile au un caracter statistic si tendenţial . De aceea , critica lui Blaga ni se pare prea absolută si univocă . Blaga a criticat şi organicismul lui Spengler care tratează culturile ca nişte organisme cu dezvoltare ciclică, şi în acest caz , fiecare cunoscând un declin . Filosoful român consideră că în domeniul istoriei nu se pot face profeţii , şi are dreptate , dar reproşează lui Spengler că teoria sa nu ţine cont de experienţă şi se construieşte „pe eşafodajul unui gând care rămâne până la urmă mitologic” , ceea ce-i valabil şi pentru teoria lui?! Filosoful român abordează şi ideea de progres:,,cât priveşte creaţia artistică, nu putem să constatăm o linie unică de progres de-a lungul istoriei omenirii. Pe câte o etapă se poate vorbi despre un progres al tehnicii artistice; acest progres începe şi să termină cu fiecare nou câmp stilistic. Progresul nu atrage în sfera lui câmpurile stilistice.” Prin revelări succesive ale misterului nu ne apropiem de absolut, ba,,Dimpotrivă, după toate semnele, o revelare în absolut i se refuză omului.” Da, metafizica ,,pune probleme” şi,,pe această linie putem vorbi de progres”…,,Progresul semnifică ceva în ştiinţele exacte, dar limitat de posibilităţile de cunoaştere ale omului (v. Experimentul şi spiritul matematic)…Dar nici aici nu avem un progres liniar ce duce ar duce la adecvaţie.” E drept, o teorie ,,deschide drumul spre dominaţia naturii,, şi ,,Patria progresului ca atare este la drept vorbind tehnica ( civilizaţia…n.n.).” În ştiinţă şi în creaţia artistică, filosofică, religioasă, categoriile, Marele Anonim cenzurează, în cunoaşterea ştiinţifică cu categoriile receptivităţii conştiente, în primul şi mai ales al doilea cu categoriile abisale, stilistice, stilistică, ambele fiind frâne transcedente, factori,, frenatori.” Deci progresele sunt posibile pe linii laterale ale existenţei umane, dar,,niciodată nu afectează întru nimic existenţa omului în anumite coordonate metafizice.” Critică ideologiile iluministe ale progresului, viziunea idealistă a lui Hegel, pozitivistă a lui Comte şi afirmă categoric, în deplin acord cu viziunea lui:,,,,un progres liniar, unic, de profil metafizic nu poate avea loc în istoria omenirii…Omul nu poate sări peste sine însuşi. Istoria este un mod temporal de-a lungul veacurilor…istoria este o consecinţă a relativităţii şi limitelor, a frânelor impuse fiinţei umane în coordonate metafizice…Toate progresele sunt deschise omului, în afară de unul singur:…acela care ar afecta într-un fel principiul conservării misterelor instituit în univers.” Claude Lévi-Strauss critică evoluţionismul şi funcţionalismul în variantele lor etnologice . Evoluţionismul este criticat pentru faptul că operează cu modele mecanice şi tratează fenomenele de cultură prin analogie cu speciile animale. Ori , in concepţia sa , orice unealtă , nu se explică genetic, ci in legătură cu un sistem de reprezentări . Funcţionalismul lui Malinowski exagerează rolul funcţiei in cadrul unui sistem şi a unei culturi, pierzând din vedere aspectul istoric. Lévi-Strauss consideră că praxisul individual şi social are un rol în istorie , dar pretenţiile sale de a fi constituant şi continuu sunt mai mult o mitologie (vizat umanismul şi istorismul). Orice continuu este in concepţia sa analitic şi abstract , pentru că „praxisul să poată fi trăit ca gândire trebuie ca mai întâi să existe gândirea ( în sens logic , şi nu istoric) …sub forma unei structuri obiective a psihicului şi a creierului , în lipsa căreia nu ar exista praxis , nici gândire ”. Lévi-Strauss vorbeşte de societăţi „reci”, în care avem o istorie staţionară , şi societăţi „fierbinţi” , în care avem o istorie „cumulativă”. În ambele tipuri de societăţi avem schimbări , dar fiecare reacţionează diferit :”unele o acceptă de bună voie sau de nevoie, şi devenind conştiente de ea , îi amplifică consecinţele (pentru ele însele şi pentru alte societăţi) în proporţii enorme ; altele (pe care din acest motiv le numim primitive) o ignoră voit şi încearcă cu o abilitate pe care noi o subestimăm , să permanentizeze cât mai mult acele stări ale dezvoltării lor , pe care le consideră primare”. Trecerea de la o societate la alta , de la un sistem de clasificare la altul este discontinuă . Echilibrul structură – eveniment , structură-contingenţă este precar, datorită factorilor demografici , economici , militari , ce afectează mereu sincronia . o nouă structură se impune datorită inconştientului ce operează în mod discontinuu . În ,,Rasă şi istorie” el critică etnocentrismul, şi are rezerve faţă de ideea de progres ce conţine o ierarhizare valorică, imperială, culturi inferioare şi culturi superioare. Astfel noi considerăm cumulativă orice cultură ce se dezvoltă analog culturii noastre. Apoi ,,opoziţia culturi progresive şi culturi inerte depinde de localizare, distanţa observatorului de fenomenul cultural, de ceea ce azi este acceptat, dar prea puţin respectat, diferenţele culturale. Fiecare cultură are o grilă proprie prin care citeşte altă cultură.. Deci orice progres cultural depinde de o coaliţie între culturi, punerea în comun a şanselor, omogenizarea resurselor. Potrivit principiului toleranţei subiectul istoric trebuie să se bazeze pe acceptarea diferenţelor culturale, să fie un jucător-,,coaliţie de grupuri” care în ciuda,,relaţiei unilaterale care le uneşte în aparenţă, aceste grupuri trebuie să-şi pună, conştient sau inconştient, mizele în comun, şi astfel progresiv diferenţele tind să se diminueze.” Deci un joc bazat pe cooperare, şi nu pe competiţie, un joc cu sumă pozitivă şi nu cu sumă negativă sau nulă. Spuse acum mai bine de un secol, fac din el un vizionar. Nu există nici o societate cumulativă prin sine, şi în sine, ea ( conduita cumulativă, n.n.) rezultă mai degrabă din conduita lor, şi nu din natura lor”. Atât Blaga, cât şi Lévi-Strauss abordează istoria unilateral , din punctul lor de vedere, sunt captivi propriilor paradigme. Primul exagerează rolul câmpului stilistic în istorie . Orice organizare politică sau socială dobândeşte valoare istorică în măsura în care poartă amprenta unui stil. Stilul determinat de inconştient nu este fatal. Astfel Caesar s-a eliberat treptat de sub influenţa câmpului stilistic roman şi a făcut istorie romană sub influenţa câmpului stilistic elenistic. La noi, D.Cantemir si C.Brâncoveanu au realizat opere istorice şi culturale diferite , dar amândoi au stat sub înrâurirea câmpului stilistic bizantin. După Lévi-Strauss , inconştientul este cel care impune aceste structuri şi trecerea de la o structură la alta este discontinuă. Structura are prioritate în raport cu diacronia şi caută să o reintegreze, să o asimileze. Dar atât Blaga cât şi Lévi-Strauss vor acorda un rol istoriei reale. Blaga vorbeşte de legătura dintre agentul istoric şi câmpul stilistic: „Omul privit ca individ , este o parte integrantă a fluviului istoric. Fluviul istoric este însă…, purtătorul acelor factori stilistici în zona de înrâurire a cărora suntem cuprinşi ca indivizi , dar fluviul istoric este şi purtătorul condiţiilor materiale ale câmpurilor stilistice…istoria concretă impune individului uman orientări stilistice , iar individul la rândul său va putea să modifice , prin intervenţia sa creatore , câmpul stilistic”. Lévi-Strauss, deşi nu ia în considerare subiectul , istoric pe care îl vede ca o „mitologie” , totuşi arată că secvenţele istorice sunt reglate de inconştient în cadrul istoriei societăţilor „reci”. „Ca un palat dus de un fluviu , clasificările (totemice) tind sa se dezarticuleze şi sub efectul curenţilor şi al apelor moarte , al obstacolelor şi al structurilor , părţile sale se îmbină între ele altfel decât ar fi vrut arhitectul”. Subiacent, implicit hazardul, contingenţa, spontaneitatea, irump în schimbarea matricelor stilistice, a structurilor?! Blaga şi Lévi-Strauss au abordat raportul dintre preistorie şi istorie prin prisma inconştientului şi a structurilor. Blaga consideră că preistoria nu este o simplă pregătire a istoriei , ci are propria ei valoare. Ea stă sub semnul „culturii minore”. Cele două culturi nu sunt faze succesive , ci un fel de „vârste adoptive”. Cultura minoră stă sub zodia copilăriei. „Copilăria , ca un complex de structuri , poate deveni deci un fel de prismă , prin mediul căreia se realizează o matrice stilistică în forma particulară a unei culturi minore”. Cultura minoră se caracterizează prin spontaneitate şi mitologie , modelul acesteia este la români „satul-esenţă”, „satul-idee” privit ca un centru al lumii . Acest sat Blaga îl obţine prin replierea în amintirile copilăriei . De aceea îi apare ca încărcat de mitologie si metafizică „situat in centrul lumii şi se prelungeşte în mit ”. Cultura minoră nu este inferioară celei majore (caracterizată prin abstracţie , caracter sistemic) , ci ambele produc creaţii la fel de valoroase. Prima este anistorica , cea de-a doua desfăşurată istoric. Blaga a manifestat mai multă simpatie pentru cultura minoră , cea majoră părându-i-se că-l înstrăinează pe om de natură. Cultura minoră ţine de preistorie , iar preistoria se prelungeşte în istorie , poate fi paralelă cu ea dacă nu în mod conştient atunci în subconştientul uman de unde „restabileşte cumpăna istoriei”. Dar afirmă repetat că şi românii trebuie să realizeze ,,cultura majoră”…?! La Lévi-Strauss preistoria are o valoare proprie şi caracterizează omul ce stă sub semnul gândirii sălbatice . În acest sens el demonstrează că gândirea sălbatică nu este inferioară gândirii ştiinţifice ce caracterizează societăţile zis civilizate, aşa-zise, societăţi, culturi ,,cumulative” , ,,fierbinţi” (istorice) . În preistorie avem paradoxul neolitic potrivit căruia omul a făcut în neolitic mari investiţii bazate pe o tradiţie de cunoaştere şi gândire: „agricultura , creşterea vitelor , olăritul , ţesătoria , conservarea şi prepararea alimentelor…”. A urmat apoi o întrerupere între gândirea sălbatică şi gândirea ştiinţifică. Dar gândirea sălbatică este la fel de valoroasă ca şi cea ştiinţifică deoarece are un caracter logic şi determinist . Amândouă operează cu aceleaşi structuri , doar elementele şi rezultatele diferă. Operând cu totemuri (cu semne , imagini) , omul primitiv a tratat proprietăţile sensibile ale regnului vegetal şi animal ca şi cum ar fi „elemente ale unui mesaj”. Pentru discernerea acestui „principiu de interpretare” au fost necesare telecomunicaţiile , microscopul şi calculatoarele. Ambele gândiri sunt la fel de pozitive şi de valide în universul lor specific . Caracterul mitic şi magic al gândirii primitive nu-i ştirbeşte valoarea , căci gândirea primitivă, mitică, magică, ştie să decupeze realul , să denumească şi să clasifice , să introducă ordine . Logica sensibilă şi ştiinţa concretului sunt expresia aceluiaşi spirit în conştient ce stă şi la baza gândirii ştiinţifice . Ca Blaga, antropologul francez manifestă simpatie pentru societăţile primitive, preistorice. Amândoi manifestă o înclinare afectivă spre societăţile preistorice (respectiv sat şi culturi primitive) pline de mit şi magie. Cultura minoră este la Blaga , imaginativă şi stă sub determinarea matricei stilistice. Gândirea sălbatică se bazează după Lévi-Strauss pe percepţie şi imaginaţie şi are un caracter mitico-magic. Nici una şi nici cealaltă nu sunt inferioare culturii majore, respectiv gândirii ştiinţifice, Atât cultura minoră, cât şi cultura majoră au structuri proprii, matricea stilistică inconştientă. Atât gândirea sălbatică cât şi gândirea ştiinţifică au un caracter logic, spiritul inconştient fiind atemporal. Blaga dovedeşte o intuiţie a ideii lui Lévi-Strauss atunci când in anii ’30 în,, Eonul dogmatic” afirmă: „în genere, primitivul împarte lumea sa după alte categorii, dar judecă în conformitate cu aceleaşi legi logice ca şi noi”. Blaga arată că gândirea primitivă operează cu concepte imagini şi se deosebeşte de a noastră nu prin logică, ci prin atitudinea faţă de experienţă. Blaga-niciodată spiritul uman nu este despuiat de categorii. Lévi-Strauss –există în spiritul uman inconştient un grup de invarianţi. Stilurile sunt echivalente din perspectivă metafizică. Structurile limbii, mitului, de rudenie sunt omoloage formal. Blaga repudiază estetismul care desprinde forma de conţinut şi intuiţie, care, duce la,,creşterea parazitară a structurilor estetice”. Un estetism e prezent şi la Lévi-Strauss prin,,jocul, sau jongleria algebrică de modele. Estetismul este un joc vid şi antropologul nu crede în mitologia valorilor,…umbre slabe şi bolnăvicioase ca scheletul unui decor, căruia după spectacol îi descoperi sărăcia şi caracterul provizoriu şi faptul că realitatea este un trup de lumină şi de perspectivă.” Civilizaţiile fierbinţi, cumulative n-au făcut decât să înmulţească entropic culturile, societăţile civilizate folosesc excesiv semnele, comiţând,,un abuz semantic.” În concluzie, analogiile dintre cultura minoră şi gândirea sălbatică sunt următoarele: 1) Caracter preistoric; 2) Se bazează pe imaginaţie. 3) Caracter mitico-magic; 4) Fiecare are structură proprie (matricea stilistică sau logica sensibilă. 5) Ambele au aceeaşi valoare ca şi corelatul lor, respectiv cultura majoră şi gândirea ştiinţifică. Aspectele (3 ) sunt paradoxal cele mai analoage dar şi cele mai diferite. În cultura minoră satul este “centrul lumii”, în gândirea sălbatică avem ”imagines mundi”. Ambele operează cu analogii. Totuşi , ele diferă prin următoarele: Blaga concepe mitul aproape de poezie trans-semnificativ, revelatoriu şi intraductibil; Strauss consideră că miturile sunt uşor traductibile datorită faptului că exprimă o structură inconştientă,universală a spiritului uman; primul tratează miturile prin stil şi metaforă , al doilea prin structură (partituri muzicale) şi simbol; gândirea mitică este la Blaga radical deosebită de cea ştiinţifică , datorită analogiei şi aparenţelor pe care le cultivă ; la Lévi-Strauss gândirea mitică şi cea ştiinţifică sunt omoloage. Cele două diferă prin „modul si mijloacele lor”(Blaga) iar la Lévi-Strauss ele diferă prin mijloacele care le folosesc şi nu prin structura lor . De remarcat că la amândoi ambele forme sunt structurate de inconştientul uman. Putem spune că în filosofia culturii , cultura minoră reprezintă un model etnografic si etnologic pentru că se referă la sat şi constituie universuri aparte. La Lévi-Strauss , culturile primitive sunt in primul rând structuri logice ce ţin de antropologie .Cultura minoră se găseşte faţă de cultura majoră în acelaşi raport, ca şi gândirea sălbatică faţa de gândirea ştiinţifică . Diferenţele şi asemănările la cei doi gânditori sunt omoloage . O analiză pe test ne-ar releva mai multe deosebiri , dar noi considerăm că ele sunt aparente şi analogiile sunt mai esenţiale . Am îndrăzni să spunem că cei doi sunt complementari . Numai o abordare formal stilistică (axiologică) şi una logico-simbolică ar putea să surprindă natura umană în esenţa sa. Natura umană se caracterizează atât prin ordine logică, cât şi prin valoare, respectiv creaţie. Antropologia ar putea astfel să explice nu numai identitatea spiritului uman (din punct de vedere logic sau neurocibernetic), ci şi diversitatea creatoare a omului (opere , culturi , stiluri). Lévi-Strauss ne redă identitatea naturii umane, a culturilor, a raselor, Blaga diversitatea creatoare a culturilor, toate fiind încercări de revelare a misterului. Antropologia lui Claude Lévi-Strauss din raţiuni epistemice şi metodologice este semiologică, se vrea o teorie a comunicării, bate spre viitor, dar reduce cultura la semn, simbol şi structură, structura la cod, codul la legile fizice, la natură. Blaga are o antropologie metafizică, metaforele, stilurile, matricea stilistică, au o determinare, întemeiere cosmologică, transcendentă. Blaga iese din antropologie prin partea de sus, mai crede în mistere şi taine, Lévi-Strauss, prin partea de jos, structura, ca şi construct, ţine de spiritul matematic, care este şi spiritul lumii, al naturii. Astăzi umbrele din peştera lui Platon se substituie realităţii, media creează mesajul, virtualul ia locul realului, lumea-i populată de sunete şi imagini, de totemuri, nici mistere, nici metafore, nici semne, nici concepte. Imaginea a resorbit realitatea, obiectele şi oamenii, informaţia a absorbit cultura. Lumea-i un baleiaj de imagini, sunete şi lumini, zgomote verbale, un puzzle, în care zgomotul invadează ordinea, făcând din noi,,paiaţe” (jetoane,…?!). Lévi-Strauss:,,Degeaba se îmbată muzica concretă cu iluzia că vorbeşte; nu face decât să tropăie pe alături de sens.” Parafrazându-l: Degeaba se face omul mediatic în cultura multimedia că există, că el creează evenimentul, mesajul, adevărul, nu face decât să ţopăie pe lângă sens în virtual şi fără sens în real?!
Vasile Al. Rus