INCONŞTIENTUL, MATRICEA STILISTICĂ ŞI STILUL ÎN ANTROPOLOGIA
CULTURALĂ A LUI LUCIAN BLAGA
I. Geneza şi determinarea ideii de inconştient.
CULTURALĂ A LUI LUCIAN BLAGA
I. Geneza şi determinarea ideii de inconştient.
Ideea lui Blaga despre inconştient s-a dezvoltat pornind de la lecturile sale, Goethe, Schelling, Nietzsche, Ed.von Hartmann, din simpatia pentru romantici şi apoi, din teoria psihanalitică. Influenţa lui Goethe este puternică, atât prin metoda fenomenului originar, cât şi prin ideea demonicului. Demonicul îi apărea lui Goethe ca o putere creatoare ce nu e nici divină şi nici satanică, nici numai ordine, dar nici haos, ceva ce face şi desface totul:,,Acesta nu e divin, căci pare iraţional, nici omenesc nu e, căci n-are intelect, nici drăcesc, căci e binefacator…Se aseamană cu hazardul, căci nu are nici o consecvenţă; se aseamană cu providenţa fiindcă îngăduie să se întrevadă o legătură între fapte. Tot ce ne limitează pare pentru el permeabil…Am căutat să mă salvez de această groaznică fiinţă ascunzându-mă, potrivit obiceiului meu, după o metaforă.” Demonicul este o forţă ce lucrează inconştient şi creează:,,Omul e posedat şi inspirat de demonic, fără să ştie cum. Iraţionalitatea demonicului are ascunzişuri ce rămân totdeauna sub pragul conştiinţei omeneşti (Blaga, Zări şi etape). Blaga, analizând stilul apreciază pe clasici ,,care puneau accentul pe conştient, dar creau inconştient – romanticii care puneau accentul teoretic pe inconştient, creează conştient”. Reiese din aplecarea lui Blaga asupra romantismului şi din opera altor gânditori amintiţi, că inconştientul îi sugera explicaţia stilistică a creaţiei umane. Inconştientul romanticilor era vag, metafizic, un ,,inconştient ocult” cu hotare nestatornice, un izvor de fapte şi gânduri ,,incomensurabile”. Termenul de inconştient nu avea la ei un conţinut structurat şi raţional, ci unul misterios şi iraţional.
Teoria psihanalitică a lui Freud era cunoscută de el numai în prima sa variantă, topică, conform căreia psihicul este format din conştient, preconştient şi inconştient. Încă din 1915 el mărturiseşte într-o scrisoare (...) că termenul de inconştient i-a devenit drag. Are o atitudine caricaturală faţă de psihanaliză şi inconştient:,,o moară adîncă, unde se macină şi se transformă vechi şi uitate zăcăminte de conştiinţă. Inconştientul psihanalitic, departe de a fi o substanţă divină, păstrează, în sine, închişi ca în beciuri subterane, monştri tuturor pornirilor rele”. E drept că şi Freud a coborât prea jos punând prea insistent accentul pe inconştient ca topos al instinctelor şi pulsiunilor amorale, pe refulări şi reprimări, asemuit fiind cu,,o cloacă( Peter Gay, Freud)” Freud a fost medic şi nu şi-a făcut prea multe iluzii cu privire la natura umană, un nihilism putându-se citi în anumite idei şi confesiuni ale lui?! Blaga sesizează diferenţa dintre inconştientul organic, cu înţeles negativ ,,organicul nu este conştient” şi inconştientul psihologic ,,conceput în înţeles pozitiv, ca substanţă sau ca o realitate sui generis”. Această pozitivitate a inconştientului constă în demnitatea sa ontologică:,,Inconştientul, ca factor psihic, ni se pare o mărime de domeniul probabilităţilor…dar, teoreticeşte, el e tot atît de legitimat cum ar fi de pildă, factorul energiei în ştiinţele fizic (Blaga, Trilogia culturii). La Jung inconştientul este un ,,suflet colectiv” comun umanităţii sau unor grupuri etnice, fiind permanent, filogenetic şi cu funcţii profetice: ,,toate situaţiile imaginabile şi toate soluţiile posibile par să fi fost anticipate de inconştientul colectiv”. După cum rezultă din ,,dialogul” Eliade – Jung (...) scopul teoriei şi metodei acestuia din urmă este reintegrarea contrariilor: ,, inconştientul colectiv constituie un cîmp de forţe dar realitatea sa este virtuală, el este o potenţialitate dinamică”. Caracteristica esenţială a inconştientului colectiv este opoziţia, polaritatea: ,,masculin-feminin”, ,,animus-anima”, ,,bun-rău”, ,,lumină-întuneric”. Inconştientul este în concepţia lui Jung izvorul tuturor arhetipurilor care sunt ,,imagini primordiale, multimilenare care s-au sedimentat în epoca experienţei mitice a omenirii sub influenţa fenomenelor repetitive ale naturii”. Inconştientul este ,,ceea ce-i necunoscut”, are nu numai anumite ,,reziduri arhaice” ca la Freud ci şi ,,regulatori mereu prezenţi ai instinctelor”, arhetipuri, ce ţin de ,,inconştientul impersonal colectiv.” Arhetipul este ,,un factor psihoid…,ca imagine a instinctului este, psihologic vorbind, un ţel spiritual” şi ,,ivirea arhetipului are un caracter pronunţat numinos…” esenţa sa fiind neconştienzabilă, adică transcendentă dar ,,vizualizarea arhetipului e deja conştient (Jung, Puterea sufletului, Antologie). V.D.Zamfirescu arată că Lucian Blaga are ,,o concepţie dualistă despre inconştient ca a lui Jung, şi nu monistă ca a lui Freud ( Între logica inimii şi logica minţii). În ,,Orizont şi stil”, Blaga apreciază aportul lui Jung: ,,a îmbogăţit într-un chip cu totul remarcabil doctrina despre inconştient”. Valoroase îi apar lui Blaga ideile despre inconştientul colectiv şi caracterul arhetipic, structural a unor conţinuturi ale acestuia. Totuşi Blaga reproşează lui Jung că ,,imaginează conţinuturile inconştientului tot în funcţie de conştiinţă”. Blaga ca şi Jung va privelegia inconştientul colectiv în raport cu inconştientul individual, dar mai accentuat spiritual şi metafizic poate decât la Jung la care psihologicul se-ntemeiază spiritual, metafizic, şi îmbină transcendentul, sacrul/demonicul, cu psihologicul prin arhetipuri, individuaţie, tipuri psihologice.
Lucian Blaga a propus ,,noologia abisală”, în locul psihanalizei, care se referă la structurile spiritului inconştient, căci ,,alături de un suflet inconştient noi admitem şi existenţa unui spirit inconştient”. Inconştientul este la filosoful roman ,,o realitate psihică de mare complexitate, cu funcţii suverane şi de ordine şi de un echilibru lăuntric…el e, totuşi, ceva ce aduce a cosmos. Inconştientul are un caracter cosmotic, nu haotic”. Noutatea lui Blaga este evidentă-ideea unui spirit inconştient înzestrat cu structuri proprii, autonome, diferite de ale conştiinţei. Ipoteza inconştientului se bazează ,,Pe credinţa că nu pot exista fenomene lipsite de sens”. Acestea sunt prin semnificaţia şi finalitatea lor, elemente ce depăşesc cadrul conştiinţei sau ,,aspecte care pot fi socotite reflexe ale inconştientului.”
Sublimarea prezentă, în psihanaliza lui Freud, în creaţie este limitată şi, în locul ei, Blaga introduce personanţa:,,E vorba aci despre o însuşire, graţie căreia inconştientul răzbate cu structurile, cu undele şi cu conţinuturile sale pînă sub bolţile conştiinţei”. Personanţa face legătura dintre inconştient şi conştient ,,graţie căreia anume conţinuturile inconştiente apar în conştiinţă văzute ca un ecou, dar nedeghizate”. Acest proces face ca viaţa conştiinţei să dobândească relief şi adâncime ,,în chipul cel mai accentuat şi mai închegat în procesul creaţiei spirituale, mai ales a celei artistice (Trilogia culturii). Personanţa este modul prin care inconştientul, matricea stilistică determină stilul oricărei creaţii culturale:,,Stilul se înfiinţează fără să vrem, fără să-l ştim: el intră parţial în conul de lumină a conştiinţei…Stilul nu e alcătuit numai din petale vizibile;…posedă şi rânduri de sepale acoperite şi un cotor de forme oarecum subteran şi cu totul ascuns.” Nu împărtăşim ideea lui I. M. Popescu, O perspectivă românească asupra teoriei culturii şi valorilor, care afirmă că ,,personanţa ar fi un concept-cheie” prin care s-ar deschide ,,porţile teoriei culturii şi valorilor” a lui Blaga. Argumentele autorului citat se bazează pe rolul personanţei în producerea stilului, fiind mecanismul psihologic prin care inconştientul determină stilul unei opere. Termenul de personanţă ni se pare un concept fără sensuri determinate în mod precis şi fără un conţinut ce să-i justifice importanţa, rolul în creaţie El este un concept psihologico-metafizic, care sugerează un proces, dar nu-l descrie şi cu atît mai puţin, îl explică. Inconştientul prin personanţă are un rol mai important decât conştientul, se caracterizează prin putere de creaţie.
II. Matricea stilistică
1. Noologia abisală. Blaga defineşte omul prin cultură, cultura prin stil, cel mai primitiv pumnal se distinge printr-o anumită formă, prin motive, marcă, prin stil. Stilul se originează în matricea stilistică, în inconştient. Conceptul de inconştient, conceput ca spirit cu anumite structuri şi funcţii creatoare, Blaga l-a folosit în explicarea stilului unei culturi sau a unei opere. Filosoful român a făcut o extrapolare îndrăzneaţă, atribuind stilul nu numai operelor de artă ci oricărei creaţii umane. La Blaga ,,nu există vid stilistic”, nu există cultură fără stil. Stilul dobîndeşte în filosofia lui Blaga, o demnitate ontologică pentru că el se leagă de cultură, iar cultura nu este o a doua natură ,,cu care omul completează natura spre a-şi face posibilă existenţa în sens biologic (Aspecte antropologice). Cultura este în primul rând un mod specific uman de existenţă a omului în orizontul misterului. Determinarea unui stil presupune o anumită sensibilitate stilistică dar şi virtuţi analitice şi sintetice ale spiritului. Cunoaşterea, identificarea unui stil este diferită de determinarea, producerea lui, prima se face în mod conştient, a doua în mod inconştient. Cunoaşterea stilului se face fie prin metoda fenomenologică care ne dă pretinse ,,esenţe”, fie prin metoda morfologică cu caracter descriptiv, care ne dă forme, tipuri de culturi, dar mai ales prin noologia abisală pe care Blaga o propune ca o metodă proprie, metafizică ce vizează structura inconştientului. Teoriile metafizice şi organiciste, în special cele ale lui Frobenius şi Spengler, au fost surse de inspiraţie pentru filosofia culturii a lui Lucian Blaga. Blaga a manifestat mai multă simpatie pentru Leo Frobenius care în Paideuma şi Cultura Africii arată că la baza culturii stă un sentiment spaţial. El a conceput ideea dependenţei de spaţiu a unei culturi precum şi ideea organicităţii acesteia. A folosit metoda morfologică pentru a face ordine în mulţimea de fapte culturale. Cultura este un joc uman care ,,ia fiinţă atunci cînd ochiul datorită disponibilităţii sale de a se dărui, se lasă captivat de această esenţă”. Odată cu stingerea sentimentului spaţial se stinge şi o anumită cultură. Blaga afirmă şi el că odată cu stingerea unei matrici stilistice se stinge un stil. Gânditorul român consideră ca vitalistă şi organicistă concepţia lui Frobenius despre cultură, reducţionistă deoarece stilul nu poate fi înţeles numai cu sentimentul spaţial, ci se bazează pe un mănunchi de factori.
Spengler dezvoltă teoriile lui Frobenius concepînd culturile ca nişte ,,organisme” avînd ,,istorii separate” şi ,,diverse culturi în desfaşurarea lor ciclică trec prin faze asemănătoare”. Toate culturile se supun acestei fatalităţi (naştere, înflorire, moarte) şi prin aceasta sunt contemporane. La Spengler cultura este determinată de un ,,suflet metafizic” exprimat prin simboluri spaţiale. Cultura europeană ar fi dominată după el, de sufletul faustian având ca simbol ,,spaţiul infinit”. Spengler admite deci pentru orice cultură un substrat, un suflet, iar pentru felul de a se manifesta a acestui suflet, un simbol spaţial, pentru cultura arabă este peştera, pentru cultura rusă – stepa, etc. Blaga critică aceste teorii pe motivul că: ,,Morfologia culturii înţelege intuiţia spaţiului- întîi, ca un factor dominant, exclusiv determinat şi de putere simbolică asupra unei culturi sau a unui stil. Şi, în al doilea rând, ca un act creator al sensibilităţii conştiente”. Critica lui Blaga este şi o delimitare a concepţiei proprii despre cultură şi stil. Spaţiul la Blaga ţine de inconştient, şi este corelat cu alţi factori stilistici: ,,Unitatea stilistică—fie a unei opere de artă, fie a tuturor operelor unei personalităţi, fie a unei epoci..., sau a unei întregi culturi, este, susceptibilă de o interpretare filosofică”. El dă o definiţie într-un limbaj nu atât conceptual-abstract, ci filosofico-poetic: ,,Stilul, atribut în care înfloreşte substanţa spirituală, e factorul imponderabil, prin care se împlineşte unitatea vie într-o varietate complexă de forme. Stilul, mănunchi de stigme şi motove, pe jumătate tăinuite, pe jumătate revelate, este coeficentul prin care un produs al spiritului uman dobândeşte demnitatea supremă...Stilul e mediul permanent, în care respirăm...e un jug suprem, în robia căruia trăim...e o forţă, care ne depăşeşte,...”Cunoaşterea stilului presupune distanţare, o ,,raportare a detaliului la întreg” şi,,o viziune sintetică”. Constituirea unui stil, o repetă nuanţând:,,se datorează unor factori în cea mai mare parte inconştienţi...asemănător faptelor din cele şase zile ale Genezei,...el intră parţial în conul de lumină al conştiinţei ca un mesaj din imperiul supraluminii, sau ca o făptură magică...”Vorbeşte poetul din filosof?! Şi continuă: ,,Producerea unui stil e un fapt abisal,...constatarea...e un fap secund” . El trebuie descris şi explicat, dar fenomenologia ,,rămâne la suprafaţă”, morfologia nu ,,explică” aspectul ,criptic”. Deci ,,noologia abisală” ce se referă la structurile spiritului inconştient”. Orice stil este,,cosmoidal”...se întemeiază..pe un complex de categorii abisale discontinuue, sinergic, arhitectonic combinate” dar nu ca ,,un ce absolut”.De altfel nooologia abisală se referă la un noos inconştient cu totul altfel structurat decât cel conştient” şi prin care,,delimităm, doar descriptiv...matricea stilisticică şi categoriile abisale” 2. Categoriile stilistice. Matricea stilistică ca bază explicativă în filosofia culturii se bazează pe ,,teoria categorială în care arată că, stilul, cu aspectele sale ar putea fi considerat ca rezultat al unui mănunchi de funcţii categoriale. Aceste categorii abisale cum le-am numit, spre deosebire de categoriile inteligenţei conştiente, şi-ar avea sediul în adâncimile inconştiente ale spiritului nostru”. Matricea stilistică este o structură organică, un cosmoid de categorii abisale, stilistice, de factori stilistici un câmp vectorial de factori, vectori stlistici ( Blaga, Fiinţa istorică). Filosofia sa e o metafizică a stilului, o filosofie a culturii elaborată pe baza unor observaţii şi intuiţii fenomenologice dar şi morfologice, şi are ca supoziţie ontologică ideea unui spirit inconştient. Explicaţia dată de Blaga inconştientului şi stilului, folosindu-se numai de matricea stilistică, pare prea limitată şi el elaborează o teorie suplimentară, dar esenţială, despre categoriile abisale. Categoriile abisale sunt categorii ale inconştientului deosebite structural de cele ale conştientului. Matricea stilistică cuprinde un număr indeterminat de categorii care sunt focar de organizare de sine stătător...În general, categoriile abisale,,se orânduiesc de la sine…graţie unei simetrii de esenţă, între ele se declară în chip secund, o solidaritate, o completare reciprocă. Ele se adaugă una alteia ca un spor arhitectonic pentru ca , împreună, prin împletire, să construiască osatura şi articulaţia unui cosmos (Trilogia culturii).” Se simte organicismul concepţiei lui, un oarecare naturalism, afinitate şi solidaritate între categorii şi nu o armonie prestabilită ca între monadele lui Leibniz. Teoria dubletelor, dezvoltată în Trilogia valorilor, încearcă să stabilească o legătură între categoriile inconştientului şi cele conştientului, ale receptivităţii conştiente:,,spaţiul şi timpul proprii conştientului şi orizontul spaţial şi temporal, proprii inconştientului, există în spiritul nostru în chipul unui dublet”. Numai că, orizonturile inconştientului ,,reprezintă un fel de acte creatoare în raport cu lumea sensibilă, cât şi în raport cu lumea inteligibilă”. Aici Blaga face referiri la apriorismul kantian afirmând că la Kant categoriile ţin de ,,subiectul cognitiv”, numărul lor este limitat, aşa-zisa tablă a categoriilor, şi ele sunt structuri, forme date., apriorice şi transcendentale. Kant nu ne explică dacă-s înnăscute sau dobândite?! Categoriile abisale, pur şi simplu irump în inconştient, numele sugerează acest lucru, sunt axe axiologice, substanţe, forţe, care apar spontan şi se sting, dar au şi ele un caracter aprioric?! Dubletul orizontului spaţial este format din (1) ,,Un orizont spaţial, ca un cadru intuitiv, indeterminat al nenumăratelor peisaje variabile, obiecte neutre ale sensibilităţii conştiente.(2)Un orizont spaţial, cadru determinat, adică precis structurat ca un coeficient organic, constitutiv şi permanent eficace, al inconştientului.” Spaţiul tridimensional nu este un spaţiu aprioric, universal valabil, dedus din structurile spiritului uman, ci un spaţiu pe care ştiinţa europeană l-a constituit în funcţie de propria sa matrice stilistică. Conştientul operează cu mai multe tipuri de spaţii, iar inconştientul modelează aceste spaţii în funcţie de propriile sale structuri: spaţiul tridimensional, spaţiul ondulat, spaţiul plan, toate corespunzând spaţiului infinit (din domeniul conştientului). Para-corespondenţa categoriilor conştientului şi inconştientului este o variantă a dubletelor. Blaga admite alături de un suflet şi un spirit conştient şi unul inconştient. El postulează un ,,noos inconştient ca substrat al unui stil, dar acest noos inconştient este un dublet al noosului conştient (s.n.)”. În ,,Trilogia valorilor”, para-corespondenţa este definită vag ca un fel de corespondenţă între categoriile conştientului şi cele stilistice, ale inconştientului. Categoriile abisale sunt totuşi autonome, independente de cele ale conştientului, reprezintă o realitate mai adânca a spiritului inconştient. ,,Înclinaţiile acestea profunde, tenebroase, de natură adeseori de-a dreptul categorială, care, în anatomia spiritului călăuzesc, îndrumă, modelează plăsmuirile şi construcţiile teoretice ale omului şi le structurează într-un chip mai hotărâtor decât pretinsele argumentări şi elaborări logice”. În acest sens, Blaga îl aminteşte pe Leonardo care a intuit prima dată, că, aplicarea matematicii la datele empirice duce la o teorie ştiinţifică. Mai târziu, Galilei şi Newton au formulat o teorie fizică cu caracter matematic, mecanica clasică. Filosoful român afirmă că Galilei şi Newton au ajuns la aceeaşi idee ca şi Leonardo, fiindcă ,,aceste idei ştiinţifice sunt expresia unor structuri categoriale ale inteligenţei omeneşti, aplicate asupra datelor empirice”. Ele nu sunt deductibile nici din aşa-zisa structură universală a spiritului omenesc şi nici din structura existenţei, ci sunt determinate de categoriile stilistice, proprii inconştientului dintr-o anumită zona geografică şi culturală.
H.H. Stahl în Teoria abisală D-lui Lucian Blaga ( Sociologia românească, an III, 1938) arată că din moment ce Blaga vorbeşte despre categorii, ele ar trebui să fie general umane. La filosoful român, ele diferă de la o regiune la alta, de la o epocă la alta, deci nu sunt veritabile categorii. Critica este motivată , argumentul tare, dar, la o lectură mai atentă constatăm că Blaga vorbeşte despre locuri categoriale: orizontice, atitudinale, formative, care pot fi ocupate alternativ de categorii de acelaşi gen. Astfel, orizontul spaţial ca loc categorial poate fi ocupat de spaţiul tridimensional, de spaţiul infinit, de spaţiul ondulat sau de cel plan. Există o concurenţă între categorii pentru un loc categorial, ele se substituie şi combină diferit, prin alternanţă, căci,,numărul categoriilor este incomparabil mai mare decât al locurilor categoriale, de care dispune matricea stilistică.” Prin locurile categoriale el dă o valabilitate universală matricei stilistice, locurile categoriale ţinând de natura umană, de spiritul inconştient.
Delimitându-se de Jung, de natura şi rolul arhetipurilor, Blaga introduce în explicaţia omului ca fiinţă creatoare şi istorică câmpul stilistic. Încă din 1942, în lucrarea ,,Ştiinţă şi creaţie” el tratează categoriile stilistice ca având ,,rol de forţe modelatoare şi călăuzitoare ale spiritului inconştient ce este pus să creeze într-un câmp de forţe”. Câmpul de forţe este ,,un spaţiu simbolic, imaginar în care spiritul inconştient acţionează sub înrâurirea, sub dominaţiunea categoriilor stilistice”. El formulează conceptul de câmp stilistic – în analogie cu câmpul fizic – pentru a reda caracterul energetic şi direcţional a categoriilor stilistice. În cadrul câmpului stilistic, categoriile abisale ,,devin” vectori metafizici cu o anumită orientare şi putere stilistică, având personanţă şi eficienţă. Un vector stilistic poate fi înlocuit cu alt vector stilistic de acelaşi fel: spaţiul finit şi cel infinit, tipicul cu individualul: ,,Un câmp stilistic se amestecă uneori cu un alt câmp stilistic. Există, cu alte cuvinte, interferenţe stilistice”, ca în cazul stilului moldovenesc din vremea lui Ştefan…,, ce îmbină elementele câmpului bizantin şi câmpului gotic.” Câmpul stilistic este de o amploare mai mare şi este caracteristic omului ca,,fiinţă istorică”, iar un fapt istoric se defineşte prin,,înfăţişare stilistică.” Preistoria s-a retras în subconştient, şi când,,istoria o ia într-o direcţie potrivnică vieţii, preistoria reacţionează în vederea stabilirii unei cumpene drepte”. Nu spunea şi Shakespeare că până la urmă învinge măsura, echilibrul, naturii, firii, şi se restabileşte echilibru, uzurpatorul este învins de riga legitimă.
3. Matricea stilistică. O matrice stilistică este ,,un cosmoid”, are atâtea categorii abisale câte sunt necesare pentru ca însumarea convergentă şi arhitectonică să obţină un cosmoid.”, şi care ,,compun o garnitură aparte completă.” Termenul de cosmoid este contrapus celui de microcosmos ce este material, ,întotdeauna gândit” Cosmoidul este o plăsmuire revelatorie a spiritului uman. O creaţie de cultură,,poartă în sine categoriile abisale. O creaţie de cultură e o simili-lume, un cosmoid, iar categoriile…le descifrăm din structurile sale ca atare.” Sunt ingrediente metafizice şi poetice în limbajul filosofiei lui Blaga. O filosofie originală cu sensibilitate şi mijloace poetice?! Matricea stilistică este alcătuită din: 1. ,,orizontul spaţial şi temporal al inconştientului; 2. accentul axiologic; 3. atitudine anabasică, catabasică (neutră); 4. năzuinţa formativă, nisus formativus , care grupează categoriile stilistice alcătuind împreună diverse constelaţii”. Orizontul spaţial nu se constituie ca la Frobenius şi Spengler sub determinarea mediului fizic, ci este produsul inconştientului ,,individual sau colectiv ce îşi durează un orizont, o perspectivă, sub presiunea esenţei sale native”. El nu este diagrama unui peisaj, ci o perspectivă pe care şi-o creează inconştientul uman ca un prim cadru necesar existenţei sale. Astfel, în acelaşi peisaj putem avea orizonturi spaţiale diferite şi, în peisaje diferite putem întâlni ,,o cultură”.
În perioada interbelică şi ulterior H.H. Stahl a criticat concepţia lui Blaga ,,în afară de mediul geografic, mai intervine şi rasa, organizarea socială şi istoria ei, sentimentul spaţiului ca fundal comun, fiind inexistent, ci dimpotrivă, există mai multe asemenea fundaluri spaţiale, fiecare cultură avându-şi-l pe al său”. Între orizontul spaţial şi spaţiul fizic pot fi potriviri dar şi diferenţe, pe care Blaga le absolutizează pînă la ideea că omul îşi alege spaţiul în mod conştient (inconştient). Alături de orizonturile spaţiale, matricea stilistică prezintă şi trei orizonturi temporale: 1.,,Timpul havuz, orientat deschis spre viitor, căruia i se atribuie o valoare dominantă, timpul havuz înalţă orizontul existenţei, creator de valori”; 2. Timpul-cascadă orientat spre trecut, timp cădere (nostalgia timpului iniţial); 3.Timpul-fluviu cu accent pe prezent, prezentul fiind sieşi suficient şi permanent”.
Atitudinea anabasică şi catabasică înseamnă respectiv o direcţie de acţiune, de înaintare sau retragere. Spiritul european se caracterizează prin înaintare în orizont ( prin ştiinţă, tehnică şi civilizaţie), anabasic, pe când, indul se retrage în sine, e catabasic. Destinul este legat şi el de aceste direcţii, el fiind fatalist la ind, sau sub ,,zodii dulci-amare” la români.
Năzuinţa formativă este o determinantă esenţială a unui stil. Ea desemnează un apetit al formei: ,,Dacă în biologie sau în natură năzuinţa formativă este factorul creator de forme, în cultură năzuinţa formativă este factorul care creiaza o formă şi o dezvoltă, menţinând-o pe linia unei consecvenţe lăuntrice”. Năzuinţa formativă determină trei tipuri de stiluri: individualul, tipicul si stihialul. Prin năzuinţa formativă, Blaga propune un criteriu imanent stiulului ce permite diferenţieri după aspectele constitutiv-formale, dar şi după aspiraţia spre o anumită transcendenţă. Individualul caracterizează cultura germană, unde pînă şi monadele lui Leibniz sînt individuale ca şi demonii din mitologie, nibelungii din Inelul Nibelungilor. Tipicul caracterizează cultura greacă cu accent pe proporţie, armonie, pe desăvîrşire şi perfecţiune, pe formă, pe,,apolinic” cum susţine Nietzsche în ,,Naşterea tragediei.” În stihial, ,,Lucrul e redat sumar şi sintetic ca să devină purtatorul unui duh sau al unei stihii universale”. În cultura română, pînă şi Dumnezeu este însufleţit şi simţit organic (pămînt transparent, grîu cristoforic, cer megieş, slujba vântului, transcendentul care coboară). Unitatea unui stil se vede în varii creaţii precum barocul în Monadologia lui Leibniz, muzica lui Bach şi în arhitectura Domului din Köln. Blaga vorbeşte despre un ,,Apriorism românesc” prin spaţiul mioritic:,,E viziunea uni cristal viu...un anume ondulat orizont spaţial, cel mioritic, şi un orizont de avanasre legănată în timp...un sentiment al destinului, trăit cao ondulare, ca o alternare de suişuri şi coborâşuri, unde urmează ritmic dealurile încrederii şi văile resignării...o preferinţă arătată categoriilor organicului...şi o tendinţă de transfigurare sofianică a realităţii( Sofianicul, Transcendentul care coboară, specific Ortodoxiei, deosebit de voinţa, orgoliul înălţării spre transcendent, ce defineşte Catolicismul prin goticu, arcada, ogiva gotică...n.n)...Năzuinţa formativă...spre forme geometrice şi stihiale.” Spaţiul mioritic/ Apriorism românesc. Definitoriu pentru cultura română, pentru cultura minoră, populară, are ca orizont plaiul: ,,Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, înzestrat cu specificele accente ale unui aunume sentiment al destinului: spaţiu mioritic”. Sentimentul destinului e structurat de ,,orizontul spaţial înalt, şi indefinit ondulat”. Aici e un tărâm al nuanţelor, atmosferei, al inefabilului şi imponderabilului. Sigur e că sufletul acesta, călător sub zodii dulci-amare, nu se lasă copleşit nici de un fatalism feroce, dar nici nu se afirmă cu încredere faţă de puterile naturii sau ale sorţii...”. Această matrice stilistică se vede în cultura populară, cultură minoră, în doină şi în sentimentul atât de românesc al dorului,,ca putere impersonală, care devastează şi subjugă, când ca o vrajă mută, când ca o boală cosmică.” Este vorba de ,,melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit...sau dorul uni suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va mai avea de trecut încă un dea şi încă un deal ( Noica în Sentimentul românesc al fiinţei, spiritul românesc, mărturie stă Luceafărul...ratează intrarea în devenirea-întru-fiinţă, în universal, sincronizarea cu Occidentul, râmânând în devenire-într-devenire, trebuind s-ă o ia mereu de la capăt,n.n),...sufletul acesta călător sub zodii dulci-amare...”Blaga afirmă apăsat: ,,Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot aşa de mult ca sângele şi graiul...Tradiţia nostră se confundă cu matricea stilistică...e mai atemporală, ea se confundă cu potenţe stilistice creatoare,..., în stare binecuvântată de stratul mumelor.” E aici Goethe, Faust; e specificul naţional; e ideea atât de dragă unora dintre noi, spaţiul mioritic, spaţiu plai, cum i-a fost lui Vasile Băncilă, Lucian Blaga-energie românească, care se gândea la,,Spaţiul Bărăganului...”, altfel poate?”. Unii precum Claude Karnoouh în ,,Românii. Tipologie şi mentalităţi”, şi A. Laignel Lavastine în ,,Filosofie şi naţionalism. Paradoxul Noica” văd în ,,Spaţiul mioritic”, în filosofia culturii lui Lucian Balga sursa metafizică, ideatică a naţionalismului românesc. Există o simpatie organică a filosofului, una poetică, o sensibilitate aparte pentru cultura românească, îndeosebi cea populară, cultură minoră, dar nu inferioară culturii majore. Dar nu găsim la Blaga subaprecierea altor culturi, nu găsim ierarhii, ci doar încercări de a defini şi tipologiza culturile, creaţiile omului. III. Antropologie culturală
1.Omul ca fiinţă culturală. Există mai multe moduri ontologice precum cristalele, plantele, animalele, oamenii…fiecare caracterizat printr-un,,mod de a fi” şi ,,un orizont specific.” Modul de a fi al omului are două orizonturi:,, Întru-imediat,omul creator de tehnică,ştiinţă,civilizaţie (I)” şi,,Întru-mister şi revelarea lui (II)” Blaga ne propune următoarea interpretare: ,,Un mod ontologic se caracterizează prin două momente corelative, care nu pot fi gândite unul fără celălalt. Întâiul moment e felul de a fi, al doilea e orizontul de care totdeauna, e legat un fel de a fi”. Felul de a fi, se caracterizează printr-o anumită identitate, şi orizonturile printr-o anumită complexitate. Datorită mutaţiilor biologice avem nenumărate moduri morfologice, dar foarte puţine moduri ontologice. Modul ontologic al animalului are structuri şi forme cu care el reacţionează la mediu. Animalul există exclusiv ,,întru-imediat şi pentru securitate... cunoaşte în felul său lumea concretă...i se pot atribui anumite categorii cognitive în sens funcţional”. Modul ontologic specific uman se defineşte prin aceea că: ,,omul nu există exclusiv întru-imediat şi securitate, ci şi în orizontul misterului şi pentru relevare; omul e înzestrat cu un destin creator de cultură; el este înzestrat nu numai cu categorii cognitive ca şi animalul ci şi cu categorii abisale şi are posibilitatea nu numai de a produce, ci şi de a crea o civilizaţie de aspect stilistic şi istoric variabilă”. Peste tot Blaga supralicitează rolul inconştientului, a categoriilor abisale şi a stilului. El recunoaşte în treacăt rolul muncii şi socialităţii ca atribute ale omului. Tehnica, uneltele au rol doar ca obiecte de civilizaţie, nu sunt stilistice prin natura lor, ci poartă stilul ca ceva accesoriu, mimetic subordonate utilului. Se face în concepţia lui o delimitare între civilizaţie, ce ţine de orizontul I, şi cultură ce ţine de orizontul II. Apariţia omului este legată de trecerea, de saltul ontologic, din orizontul I, întru-imediat, omul înzestrat cu categorii cognitive, cunoaştere paradisiacă, creator de civilizaţie, în orizontul II, întru mister şi revelarea lui, omul înzestrat cu categorii abisale, factori stilistici, cunoaştere luciferică, creator de cultură…Cultura nu este o prelungire a naturii,, o compensaţie pentru un deficit biologic ca la A. Gehlen, Nietzsche, ci,,un atribut specific uman, nu e nici lux, nici un sistem de atenuare a animalităţii…” ci ,,este determinată în ordine ontologică şi metafizică…ea este semnul unei mutaţiuni ontologice în cosmos, dincolo de animalitate şi spirit” având finalităţi metafizice.. Numai când categoriilor conştiente li s-au adăugat categoriile stilistice, numai când ele irump în om, avem o mutaţie ontologică specific umană. Blaga nu discută aspectul mutaţiilor genetice, dar având în vedere pregătirea lui biologică şi înclinaţia spre spiritul ştiinţific el precizează: mutaţiunile biologice, creatoare de forme vitale, de specii şi variante, sunt altceva decât mutaţiunile ontologice, creatoasre de moduri de a exista.” Şi mai precis:,,Omul a fost produs printr-o mutaţiune biologică numai în ce priveşte conformaţia sa vitală, cât priveşte modul de a exista ( în orizontul misterului…), omul s-a declarat, datorită unei mutaţiuni ontologice, singulară în univers.” Această mutaţiune ontologică este,,un fapt ce se declară din adânc, ceva originar şi ireductibil”, deci abisal, prin categoriile abisale şi existenţa întru mister, condiţie a culturii, cultura fiind,, semnul vizibil”. Astfel în locul unei pluralităţi de sfere ontologice, existenţiale datorat fenomenologiei, viziunea metafizică ,,corectează şi dă o viziune unitară: O mutaţiune superioară încapsulează pe aceea, peste care se clădeşte…,modul existenţei umane în orizontul misterului pentru revelare încapsulează modul existenţei întru imediat şi securitate”
Metafora este o altă categorie centrală ce dă substanţă culturii. Operele de civilizaţie, ştiinţele şi tehnica deşi poartă pecetea stilului nu au şi pecetea metaforei. Spre deosebire de teoriile simboliste, Blaga va privilegia metafora. Metafora este consubstanţială creaţiei şi ţine de existenţa şi constituţia omului. Ea este chemată să compenseze insuficienţele expresiei directe:,,Omul, silit prin propria sa constituţie intelectuală să exprime lumea concretă exclusiv prin abstracţiuni ceea ce constituie un proces infinit, îşi creează un organ de exprimare directă, instantanee a concretului – metafora”. Acestea sunt metaforele de tip I, plasticizante, pe lângă care avem şi metaforele revelatorii, de tip II. Metaforele plasticizante,,se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de altul” exemplu,,rândunele aşezate pe firele de telegraf ca nişte note pe portativ.” Acestea nu sporesc semnificaţia faptelor, pe când metaforele revelatorii,,sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns…încearcă revelarea unui mister” şi ţin de înclinaţia ontologică a omului, de existenţa lui întru mister şi revelarea lui. Lumea e un complex de semne, de mistere, iar misterul este datul fundamental al condiţiei umane. Omul, prin constituţia sa tinde să reveleze misterul cu ajutorul stilului şi metaforei.,,Omul potrivit structural şi existenţial, se găseşte într-o situaţie de doua ori precară. El trăieşte de o parte într-o lume concretă pe care, cu mijloacele structural-disponibile, nu o poate exprima şi el trăieşte, de altă parte în orizontul misterului, pe care nu-l poate revela. Metafora se declară ca un moment ontologic, complementar prin care se încearcă corectarea acestei situaţii de doua ori precară”. Metafora ţine de constituţia spirituală a omului, de existenţa întru mister, metafora revelatorie:,,Cenuşa îngerilor arşi în ceruri / ne cade fulguind pe umeri, şi pe case.” (Ninsoarea). ,, Metaforele plasticizante sunt simplu expresive, se bazează pe analogie. Metaforele revelatorii amalgamizează sau conjugă fapte analogico-dizanologice spre a revela ..latura ascunsă a unui mister.” Ţin de cunoaşterea luciferică, îndeosebi de forma ei poetică, minus-cunoaşterea. Metaforele revelatorii ţin de mit, iar miturile nu sunt expresii simbolice, reductibile la arhetipuri, ca la Jung, ci au un caracter trans-semnificativ. Astfel mitul depăşeşte ideea, ce redă un conţinut, depăşeşte simbolicul prin puterea lui revelatorie, metaforică.. Psihanaliza prozaizează mitul, dar,,înainte de a le privi miturile ca visuri ale popoarelor, ca expresii simbolice ale inconştientului haotic…trebuie să le privim ca manifestări şi plăsmuiri directe ale acelui noos abisal, inconştient.” Blaga recunoaşte că şi el a recurs în filosofia culturii la imagini,,ciudate” pentru că n-a găsit,,un grai mai potrivit”, am zice noi un limbaj raţional, conceptual, considerat prea sărac:,,Pe podişuri metafizice gândirea încetează adesea de a fi filosofie, devenind…mitosofie. Există desigur o enormă risipă de sensuri,..,de gânduri liminare, care nu ne îngăduie o formulare la rece, pur conceptuală. Pe la aceste răspântii clarobscure filosoful devine mitosof”. Filosoful mărturiseşte ,,conştiinţa deplină a cestei sacre crime.” Metafora are la el o demnitate ontologică:,Omul este un animal metaforizant.” Prin metaforă se ,,sporeşte volumul revelaţiei” unui mister:,,Metafora este a doua emisferă prin care se rotunjeşte destinul uman, ea este o dimensiune specială a cestui destin…solicită toate eforturile contemplative ale antropologiei şi ale metafizicii.” Mai mult metafora,,se declară ca mod ontologic complementar” şi din fiinţa omului,,suntem constrânşi să acceptăm şi teza despre rostul ontologic al metaforei…” Paul Ricoeur în Metafora vie se raportează la Heidegger: ,,Metaforicul nu există decât în interiorul frontierelor metafizicii.” Afirmaţie discutabilă, dar valabilă pentru o anumită tradiţie metafizică, hermeneutică chiar. Metaforele forţate sunt uzate, pe când metaforele inventate, a doua categorie, ţin de tropul-figură, ne spune Ricoeur. Pornind de la afirmaţia lui Heidegger, Ricoeur crede că ,,metafora uzată se ascunde în figura conceptului” şi ,,preschimbarea metaforică e şi preschimbare metafizică…adevărata metaforă este metafora verticală, ascendentă, transcendentă.” Se produce,,un tors semantic”, o,,preschimbare de sens”. Este vorba,,fie că vorbim de caracterul metaforic al metafizicii, sau de caracterul metafizic al metaforei de mişcarea unică ce duce cuvintele şi lucrurile dincolo…, meta…” El consideră că numai din perspectiva semanticii frazei metafora devine pertinentă. Blaga crede, asemenea lui Heidegger, că:,,Cuvintele, prin sonoritatea, ritmul,muzicalitatea lor, prin poziţia lor în frază etc. dobândesc în limbajul poetic virtuţi şi funcţii noi” Ele ,,devin revelatorii prin substanţa lor sonoră şi prin structura lor sensibilă,..,prin ritmul lor. Ele nu exprimă numai ceva prin conţinutul lor conceptual, ci devin revelatorii prin însăşi materia, configuraţia şi structura lor materială.” Blaga îl citează pe Hölderlin, ca Heidegger. Filosoful german privilegiază metafora conceptului, poezia adevărată,,este acel ceva ce trezeşte viziunea cea mai vastă…acel ceva prin care cuvântul urcă până la originea sa…iscă lumea”. Ricoeur arată că uzura metaforei este concept, metaforă moartă.. În locul metaforei moarte în concept, metafora vie. Prima utilizare banală a cuvintelor, denumire, folosire extensivă, prin a doua semnificaţii noi prin nonpertinenţă semantică...Deci, revenind, cuvântul în limbajul poetic are sensuri diferite chiar de cele literale, iar ,,versurile lui Hölderlin contaminează şi pătrund cu fizica lor, adică prin caracterul total-metaforic al limbii ca atare.” Se aplică şi filosofiei lui Blaga nu numai operei poetice?! Ca Blaga, Ricoeur arată: ,,Câmpul metaforic, în ansamblul său, este deschis tuturor figurilor care se întemeiază pe raporturile dintre asemănător şi nonasemănător…” Dar o teorie a metaforei (enunţurile despre metaforă, n.n.) este tot o metaforă ca la Heidegger. Şi la Blaga?! Sau cum scrie Ricoeur citându-l pe Derrida: ,,discursul filosofic este brăzdat metaforic.”
Cultura se reduce după Blaga la stil şi metaforă, ceea ce reprezintă o determinare, dar şi o limită. Rostul culturii nu este de a revela presupuse mistere, ci de a exprima plenitudinea umană, de a armoniza omul cu sine, cu semenii, cu societatea şi cosmosul. Blaga opune în mod nejustificat cultura civilizaţiei, deşi ele sunt împletite în activitatea creatoare a omului. Cultura şi civilizaţia reprezintă moduri prin care omul îşi asimilează lumea şi o îmbogăţeşte. Concepţia lui Blaga despre inconştient şi matricea stilistică poate fi pusă în paralelă cu antropologia lui Claude Lévi-Strauss care în Antropologia structurală, Gândirea sălbatică,...postulează un inconştient colectiv, un spirit inconştient, care impune legi, reguli unui conţinut, prin funcţia simbolică:,,activitatea inconştientă a spiritului constă în a impune forme unui conţinut, ..forme care sunt fundamental acelaşi pentru spiritele vechi şi moderne, primitive şi civilizate.” Lévi-Strauss crede că dincolo de culturi, mituri, organizări sociale, structuri de rudenie, există,,un grup de invarianţi”, legi de structură, structuri omoloage…Inconştientul este un,,organ cu funcţie specifică; el să mărgineşte să impună legi structurale…”Culturile sunt coduri, codurile se definesc prin limbaj, simboluri şi reguli. Culturile primitive, gândirea sălbatică, se definesc printr-o logică a sensibilului, magică şi totemică; gândirea ştiinţifică prin logică conceptuală, abstractă, dar ambele ,,sunt coduri ce vehiculează mesaje…” Ele sunt la fel de valabile: ,,gândirea sălbatică este la fel de logică ca a noastră..” Amândouă ascultă de regulile inconştientului, ale creierului, care sunt universale, creierul funcţionează binar, logic, şi este un ,,obiect” ce face parte din lume, respectă legile ei. Organizarea socială, sistemele de rudenie, riturile exprimă miturile fiecărei culturi, se originează în aceleaşi structuri, reguli binare , ternare, structuri omoloage. Blaga pune accentul pe substanţa categoriilor, pe conţinuturi care sunt spirituale, spiritual având sensuri logice, translogice, intuitive, mitice, incluzând sentimente şi trăiri afective, existenţiale, şi le concepe ca forţe înzestrate cu eficienţă, personanţă, virtuţi creatoare... Lévi-Strauss mai pozitivist, este preocupat de metodă, de aspectul epistemic al ştiinţelor sociale, antropologiei şi etnologiei, operează cu structuri concepute nu substanţial, organic ca Blaga, ci formal, ca relaţii, coduri, cu funcţie simbolică, inconştientul fiind un organ vid de conţinut, un sistem de reguli, de invarianţi, un rezervor, un generator de structuri ca în cazul structurilor matematice, grupul Bourbaki…Amândoi văd însă în spatele diversităţii culturilor, miturilor, aceeaşi natură umană, un spirit inconştient, structurat şi creator. Nu există vid stilistic, Blaga,. Nu există vid simbolic, Lévi-Strauss. Blaga defineşte cultura prin stil şi metaforă, Lévi-Stauss prin structură şi simbol. La ambii cultura este definitorie pentru om, iar unitatea naturii umane este un spirit inconştient structurat , matrice stilistică, Blaga, grup de invarianţi, legi de structură, Lévi-Strauss.
3.Cultură, creaţie, stil. Stilul este determinat de categoriile abisale şi reprezintă categorie ontologică prin care se explică saltul din imediat în non-imediat. În orizontul misterului, orizont care,,este implicatul fundamental şi imanent al existenţei şi conştiinţei specific umane. Noi definim fiinţa umană prin această structură a sa”. Potrivit lui Blaga, ,,acestui orizont imanent al misterelor îi corespunde o regiune de transcendenţă, care niciodată nu pot să fie absolut şi pozitiv adecvate în termeni de cunoaştere umană”. Orizontul misterului singularizează fiinţa umană, fiind ,,singura poartă deschisă asupra transcendenţelor... un fel de general aprioric al existenţei şi al conştiinţei umane”. Misterul nu era o categorie cu statut filosofic, cel mult teologic, dar, odată cu Blaga, devine o categorie cu demnitate metafizică: ,,un pre-dat imanent al conştiinţei sau cu o prezenţă activă inerentă conştiinţei, de unde şi tendinţa spre relevare, ca un corolar al acestei permanenţe structurale”. Ca atare, misterele aparţin existenţei, atât Marelui Anonim care-şi mutilează creaturile, cât şi omului, de unde valoarea ontologic-creatoare a insului uman. În acest caz inconştientul dobândeşte o dimensiune şi o demnitate metafizică şi axiologică, el având intenţii revelatorii. Blaga are o concepţie originală despre tâlcul metafizic a inconştientului, care este în corespondenţă cu fondul existenţei. Destinul creator al omului este şi destinul său istoric bazat pe stil şi metafizică, căci Marele Anonim apără misterele şi centralismul existenţei sale de o eventuală concurenţă umană. ,,Creaţia de cultură o înţelegem deci ca un fel de compromis solicitat de conflictul virtual dintre existenţa umană însăşi şi Marele Anonim”. Marele Anonim -,,Fondul originar al existenţei”, ,,absolutul” sunt astilistice, numai omul este stilistic prin creaţia sa (Blaga, Diferenţialele divine). Omul, din nefericire este un mijloc prin care Marele Anonim îşi asigură permanenţa structurală, ontologică şi epistemologică, categoriile conştientului şi cele ale inconştientului fiind frâne transcendente prin care el îşi conservă misterele, le apară: ,,Omul rămâne pe dinafară de mistere, de absolut, tocmai prin ceea ce i se comunică, convingerea că el ajunge la mistere şi le revelează prin stil”. Matricea stilistică, inconştientul, au un temei metafizic, sunt transcendente dar şi imanente esenţei omului. Omul se caracterizează în viziunea lui Blaga printr-o singularitate ontologica, ce constă în capacitatea sa creatoare. Omul este singura fiinţă din univers ce încearcă să reveleze misterele, dar este mereu censurat de Marele Anonim, dar mereu îndrăzneşte, creează cultură, de unde tragismul şi eroismul său. ,,Omul nu e un capăt (al evoluţiei): în el potenţele mutaţiunilor biologice s-au stins, fiindcă s-au realizat în întregime şi fiindcă el s-a declarat, pe deasupra şi o decisivă mutaţiune ontologică faţă de care toate speciile au rămas pe dinafară”. Singularitatea ontologică constituie destinul tragic şi măreţ a condiţiei umane. În acest punct nu putem să nu fim de acord cu ideea lui Blaga.
3.Critici, interpretări. Mircea Eliade laudă în încercarea lui Blaga de a explica cultura şi stilul, în mod ontologic:,,că omul nu-şi poate revela misterele din cauza frânei transcendentale a Marelui Anonim”. Eliade apreciază că Blaga este singurul dintre filosofii culturii care n-a şovăit ,,să-şi pună problema ontologică în legătură cu creaţia culturală şi stilul. Curajul acesta metafizic are considerabile rezultate pentru că scoate cultura din seria faptelor istorice şi i se acordă o demnitate metafizică”. De remarcat că Blaga postulează deschis, declarat, caracterul metafizic al concepţiei sale, că el vrea să dea o demnitate ontologică supremă, de existenţă întru mister şi revelare. În această direcţie, el recunoaşte că nu a putut ocoli ,,cu totul unele imagini care sânt mai mult de natură mitică, decât filosofică... dar noi credem foarte mult în mituri şi în cristalele lor tainic revelatoare”. El se situează pe linia filosofilor, începând cu Platon, ce cred că mitul are nu numai o valoare pedagogică şi poetică, ci şi una ontologică şi gnoseologică. Nichifor Crainic în ,,Nostalgia paradisului” consideră că stilul nu este inconştient determinat, ci conştient. Această observaţie este justă în măsura în care stilul este opera conştientului şi inconştientului. Crainic, însă, îl critică pe Blaga de pe poziţii ortodoxe ,,din perspectiva cărora arta este de inspiraţie divină şi cu sens religios”. G. Călinescu găseşte că Blaga în dorinţa de a găsi echivalenţi unor termeni filosofici, în dorinţa de a fi original, inventează un bestiar de termeni metaforici şi filosofia sa apare ca o ,,beţie de cuvinte”. Criticul cu spirit ascuţit, ce a fost Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, a sesizat că filosofia lui Blaga poartă cu sine o încărcătură metaforică asemeni poeziei. Dar, lipsind o terminologie echivalentă în limba română, Blaga a inventat ,,categorii–metaforă” care, deşi nu sunt definite logic au o putere de sugestie aparte. Anton Dumitriu a vorbit de ,,o filosofie cu baci şi cu doiniţe….”?! În perioada socialismului internaţionalist Blaga a fost catalogat ca un filosof trăirist, mistic, în termeni, de către autori a căror nume şi format ideologic nu mai merită să-i amintim. După aceasta, în perioada socialismului naţionalist, Blaga a fost oarecum ,,oficializat” ca filosof al românismului, elogiat excesiv, idolatrizat chiar, dar, din nefericire mai puţin citit, cunoscut, analizat critic. Mulţi s-au declarat blagieni, dar în afară de poezie, nimic?!
După noi, limita filosofiei lui Blaga nu este inconştientul, ci metafizica lui. Asemeni lui Goethe, metoda fenomenului originar, Blaga construieşte un model din factorii stilistici numit matrice stilistică, pe care îl proiectează în inconştient şi, din model original devine unul originar. Filosofia lui Blaga are ceva din lumina şi din sănătatea cosmică a spaţiului mioritic, iar orizontul misterului ne apare ca negurile munţilor, dincolo/ dincoace de care avem/căutăm o unică şi inconfundabilă rostire românească a spiritului…O iluzie de specific naţional?! Poate doar am avut-o!!! Privită ca operă de artă, ca mitosofie, concepţia lui Blaga este estetică şi seducătoare. Din punct de vedere ştiinţific şi riguros logic termenii lui sînt lipsiţi de pozitivitate, metafizici, îndeosebi mitologici şi metaforici, gândul filosofic este este dominat de fiorul sentimentului poetic… Filosofia pare un poem mitosofic, dar este o explicaţie totală a culturii şi a omului. A devenit un loc comun, un truism că Blaga,, este un poet al filosofiei şi un filosof al poeziei (v. Al. Tănase, Lucian Blaga-filosoful poet, poetul filosof…). Concepţia sa despre inconştient şi matrice stilistică îl situează alături de Frobenius, Spengler, Jung, sau de antropologul Claude Lévi-Strauss. Opera lui Blaga rămâne un monument unic şi ,,intangibil’’ al spiritualităţii noastre, care în ciuda limitelor sale este o performanţă a culturii româneşti, un sistem filosofic, o filosofie a culturii, o operă poetică, inspirate din izvoare occidentale, germane îndeosebi, şi sincronizată cu timpul său, în parte, chiar dacă evoluţia ulterioară a filosofiei şi antropologiei va merge cu alte limbaje, în alte direcţii.
Vasile Al. Rus
Teoria psihanalitică a lui Freud era cunoscută de el numai în prima sa variantă, topică, conform căreia psihicul este format din conştient, preconştient şi inconştient. Încă din 1915 el mărturiseşte într-o scrisoare (...) că termenul de inconştient i-a devenit drag. Are o atitudine caricaturală faţă de psihanaliză şi inconştient:,,o moară adîncă, unde se macină şi se transformă vechi şi uitate zăcăminte de conştiinţă. Inconştientul psihanalitic, departe de a fi o substanţă divină, păstrează, în sine, închişi ca în beciuri subterane, monştri tuturor pornirilor rele”. E drept că şi Freud a coborât prea jos punând prea insistent accentul pe inconştient ca topos al instinctelor şi pulsiunilor amorale, pe refulări şi reprimări, asemuit fiind cu,,o cloacă( Peter Gay, Freud)” Freud a fost medic şi nu şi-a făcut prea multe iluzii cu privire la natura umană, un nihilism putându-se citi în anumite idei şi confesiuni ale lui?! Blaga sesizează diferenţa dintre inconştientul organic, cu înţeles negativ ,,organicul nu este conştient” şi inconştientul psihologic ,,conceput în înţeles pozitiv, ca substanţă sau ca o realitate sui generis”. Această pozitivitate a inconştientului constă în demnitatea sa ontologică:,,Inconştientul, ca factor psihic, ni se pare o mărime de domeniul probabilităţilor…dar, teoreticeşte, el e tot atît de legitimat cum ar fi de pildă, factorul energiei în ştiinţele fizic (Blaga, Trilogia culturii). La Jung inconştientul este un ,,suflet colectiv” comun umanităţii sau unor grupuri etnice, fiind permanent, filogenetic şi cu funcţii profetice: ,,toate situaţiile imaginabile şi toate soluţiile posibile par să fi fost anticipate de inconştientul colectiv”. După cum rezultă din ,,dialogul” Eliade – Jung (...) scopul teoriei şi metodei acestuia din urmă este reintegrarea contrariilor: ,, inconştientul colectiv constituie un cîmp de forţe dar realitatea sa este virtuală, el este o potenţialitate dinamică”. Caracteristica esenţială a inconştientului colectiv este opoziţia, polaritatea: ,,masculin-feminin”, ,,animus-anima”, ,,bun-rău”, ,,lumină-întuneric”. Inconştientul este în concepţia lui Jung izvorul tuturor arhetipurilor care sunt ,,imagini primordiale, multimilenare care s-au sedimentat în epoca experienţei mitice a omenirii sub influenţa fenomenelor repetitive ale naturii”. Inconştientul este ,,ceea ce-i necunoscut”, are nu numai anumite ,,reziduri arhaice” ca la Freud ci şi ,,regulatori mereu prezenţi ai instinctelor”, arhetipuri, ce ţin de ,,inconştientul impersonal colectiv.” Arhetipul este ,,un factor psihoid…,ca imagine a instinctului este, psihologic vorbind, un ţel spiritual” şi ,,ivirea arhetipului are un caracter pronunţat numinos…” esenţa sa fiind neconştienzabilă, adică transcendentă dar ,,vizualizarea arhetipului e deja conştient (Jung, Puterea sufletului, Antologie). V.D.Zamfirescu arată că Lucian Blaga are ,,o concepţie dualistă despre inconştient ca a lui Jung, şi nu monistă ca a lui Freud ( Între logica inimii şi logica minţii). În ,,Orizont şi stil”, Blaga apreciază aportul lui Jung: ,,a îmbogăţit într-un chip cu totul remarcabil doctrina despre inconştient”. Valoroase îi apar lui Blaga ideile despre inconştientul colectiv şi caracterul arhetipic, structural a unor conţinuturi ale acestuia. Totuşi Blaga reproşează lui Jung că ,,imaginează conţinuturile inconştientului tot în funcţie de conştiinţă”. Blaga ca şi Jung va privelegia inconştientul colectiv în raport cu inconştientul individual, dar mai accentuat spiritual şi metafizic poate decât la Jung la care psihologicul se-ntemeiază spiritual, metafizic, şi îmbină transcendentul, sacrul/demonicul, cu psihologicul prin arhetipuri, individuaţie, tipuri psihologice.
Lucian Blaga a propus ,,noologia abisală”, în locul psihanalizei, care se referă la structurile spiritului inconştient, căci ,,alături de un suflet inconştient noi admitem şi existenţa unui spirit inconştient”. Inconştientul este la filosoful roman ,,o realitate psihică de mare complexitate, cu funcţii suverane şi de ordine şi de un echilibru lăuntric…el e, totuşi, ceva ce aduce a cosmos. Inconştientul are un caracter cosmotic, nu haotic”. Noutatea lui Blaga este evidentă-ideea unui spirit inconştient înzestrat cu structuri proprii, autonome, diferite de ale conştiinţei. Ipoteza inconştientului se bazează ,,Pe credinţa că nu pot exista fenomene lipsite de sens”. Acestea sunt prin semnificaţia şi finalitatea lor, elemente ce depăşesc cadrul conştiinţei sau ,,aspecte care pot fi socotite reflexe ale inconştientului.”
Sublimarea prezentă, în psihanaliza lui Freud, în creaţie este limitată şi, în locul ei, Blaga introduce personanţa:,,E vorba aci despre o însuşire, graţie căreia inconştientul răzbate cu structurile, cu undele şi cu conţinuturile sale pînă sub bolţile conştiinţei”. Personanţa face legătura dintre inconştient şi conştient ,,graţie căreia anume conţinuturile inconştiente apar în conştiinţă văzute ca un ecou, dar nedeghizate”. Acest proces face ca viaţa conştiinţei să dobândească relief şi adâncime ,,în chipul cel mai accentuat şi mai închegat în procesul creaţiei spirituale, mai ales a celei artistice (Trilogia culturii). Personanţa este modul prin care inconştientul, matricea stilistică determină stilul oricărei creaţii culturale:,,Stilul se înfiinţează fără să vrem, fără să-l ştim: el intră parţial în conul de lumină a conştiinţei…Stilul nu e alcătuit numai din petale vizibile;…posedă şi rânduri de sepale acoperite şi un cotor de forme oarecum subteran şi cu totul ascuns.” Nu împărtăşim ideea lui I. M. Popescu, O perspectivă românească asupra teoriei culturii şi valorilor, care afirmă că ,,personanţa ar fi un concept-cheie” prin care s-ar deschide ,,porţile teoriei culturii şi valorilor” a lui Blaga. Argumentele autorului citat se bazează pe rolul personanţei în producerea stilului, fiind mecanismul psihologic prin care inconştientul determină stilul unei opere. Termenul de personanţă ni se pare un concept fără sensuri determinate în mod precis şi fără un conţinut ce să-i justifice importanţa, rolul în creaţie El este un concept psihologico-metafizic, care sugerează un proces, dar nu-l descrie şi cu atît mai puţin, îl explică. Inconştientul prin personanţă are un rol mai important decât conştientul, se caracterizează prin putere de creaţie.
II. Matricea stilistică
1. Noologia abisală. Blaga defineşte omul prin cultură, cultura prin stil, cel mai primitiv pumnal se distinge printr-o anumită formă, prin motive, marcă, prin stil. Stilul se originează în matricea stilistică, în inconştient. Conceptul de inconştient, conceput ca spirit cu anumite structuri şi funcţii creatoare, Blaga l-a folosit în explicarea stilului unei culturi sau a unei opere. Filosoful român a făcut o extrapolare îndrăzneaţă, atribuind stilul nu numai operelor de artă ci oricărei creaţii umane. La Blaga ,,nu există vid stilistic”, nu există cultură fără stil. Stilul dobîndeşte în filosofia lui Blaga, o demnitate ontologică pentru că el se leagă de cultură, iar cultura nu este o a doua natură ,,cu care omul completează natura spre a-şi face posibilă existenţa în sens biologic (Aspecte antropologice). Cultura este în primul rând un mod specific uman de existenţă a omului în orizontul misterului. Determinarea unui stil presupune o anumită sensibilitate stilistică dar şi virtuţi analitice şi sintetice ale spiritului. Cunoaşterea, identificarea unui stil este diferită de determinarea, producerea lui, prima se face în mod conştient, a doua în mod inconştient. Cunoaşterea stilului se face fie prin metoda fenomenologică care ne dă pretinse ,,esenţe”, fie prin metoda morfologică cu caracter descriptiv, care ne dă forme, tipuri de culturi, dar mai ales prin noologia abisală pe care Blaga o propune ca o metodă proprie, metafizică ce vizează structura inconştientului. Teoriile metafizice şi organiciste, în special cele ale lui Frobenius şi Spengler, au fost surse de inspiraţie pentru filosofia culturii a lui Lucian Blaga. Blaga a manifestat mai multă simpatie pentru Leo Frobenius care în Paideuma şi Cultura Africii arată că la baza culturii stă un sentiment spaţial. El a conceput ideea dependenţei de spaţiu a unei culturi precum şi ideea organicităţii acesteia. A folosit metoda morfologică pentru a face ordine în mulţimea de fapte culturale. Cultura este un joc uman care ,,ia fiinţă atunci cînd ochiul datorită disponibilităţii sale de a se dărui, se lasă captivat de această esenţă”. Odată cu stingerea sentimentului spaţial se stinge şi o anumită cultură. Blaga afirmă şi el că odată cu stingerea unei matrici stilistice se stinge un stil. Gânditorul român consideră ca vitalistă şi organicistă concepţia lui Frobenius despre cultură, reducţionistă deoarece stilul nu poate fi înţeles numai cu sentimentul spaţial, ci se bazează pe un mănunchi de factori.
Spengler dezvoltă teoriile lui Frobenius concepînd culturile ca nişte ,,organisme” avînd ,,istorii separate” şi ,,diverse culturi în desfaşurarea lor ciclică trec prin faze asemănătoare”. Toate culturile se supun acestei fatalităţi (naştere, înflorire, moarte) şi prin aceasta sunt contemporane. La Spengler cultura este determinată de un ,,suflet metafizic” exprimat prin simboluri spaţiale. Cultura europeană ar fi dominată după el, de sufletul faustian având ca simbol ,,spaţiul infinit”. Spengler admite deci pentru orice cultură un substrat, un suflet, iar pentru felul de a se manifesta a acestui suflet, un simbol spaţial, pentru cultura arabă este peştera, pentru cultura rusă – stepa, etc. Blaga critică aceste teorii pe motivul că: ,,Morfologia culturii înţelege intuiţia spaţiului- întîi, ca un factor dominant, exclusiv determinat şi de putere simbolică asupra unei culturi sau a unui stil. Şi, în al doilea rând, ca un act creator al sensibilităţii conştiente”. Critica lui Blaga este şi o delimitare a concepţiei proprii despre cultură şi stil. Spaţiul la Blaga ţine de inconştient, şi este corelat cu alţi factori stilistici: ,,Unitatea stilistică—fie a unei opere de artă, fie a tuturor operelor unei personalităţi, fie a unei epoci..., sau a unei întregi culturi, este, susceptibilă de o interpretare filosofică”. El dă o definiţie într-un limbaj nu atât conceptual-abstract, ci filosofico-poetic: ,,Stilul, atribut în care înfloreşte substanţa spirituală, e factorul imponderabil, prin care se împlineşte unitatea vie într-o varietate complexă de forme. Stilul, mănunchi de stigme şi motove, pe jumătate tăinuite, pe jumătate revelate, este coeficentul prin care un produs al spiritului uman dobândeşte demnitatea supremă...Stilul e mediul permanent, în care respirăm...e un jug suprem, în robia căruia trăim...e o forţă, care ne depăşeşte,...”Cunoaşterea stilului presupune distanţare, o ,,raportare a detaliului la întreg” şi,,o viziune sintetică”. Constituirea unui stil, o repetă nuanţând:,,se datorează unor factori în cea mai mare parte inconştienţi...asemănător faptelor din cele şase zile ale Genezei,...el intră parţial în conul de lumină al conştiinţei ca un mesaj din imperiul supraluminii, sau ca o făptură magică...”Vorbeşte poetul din filosof?! Şi continuă: ,,Producerea unui stil e un fapt abisal,...constatarea...e un fap secund” . El trebuie descris şi explicat, dar fenomenologia ,,rămâne la suprafaţă”, morfologia nu ,,explică” aspectul ,criptic”. Deci ,,noologia abisală” ce se referă la structurile spiritului inconştient”. Orice stil este,,cosmoidal”...se întemeiază..pe un complex de categorii abisale discontinuue, sinergic, arhitectonic combinate” dar nu ca ,,un ce absolut”.De altfel nooologia abisală se referă la un noos inconştient cu totul altfel structurat decât cel conştient” şi prin care,,delimităm, doar descriptiv...matricea stilisticică şi categoriile abisale” 2. Categoriile stilistice. Matricea stilistică ca bază explicativă în filosofia culturii se bazează pe ,,teoria categorială în care arată că, stilul, cu aspectele sale ar putea fi considerat ca rezultat al unui mănunchi de funcţii categoriale. Aceste categorii abisale cum le-am numit, spre deosebire de categoriile inteligenţei conştiente, şi-ar avea sediul în adâncimile inconştiente ale spiritului nostru”. Matricea stilistică este o structură organică, un cosmoid de categorii abisale, stilistice, de factori stilistici un câmp vectorial de factori, vectori stlistici ( Blaga, Fiinţa istorică). Filosofia sa e o metafizică a stilului, o filosofie a culturii elaborată pe baza unor observaţii şi intuiţii fenomenologice dar şi morfologice, şi are ca supoziţie ontologică ideea unui spirit inconştient. Explicaţia dată de Blaga inconştientului şi stilului, folosindu-se numai de matricea stilistică, pare prea limitată şi el elaborează o teorie suplimentară, dar esenţială, despre categoriile abisale. Categoriile abisale sunt categorii ale inconştientului deosebite structural de cele ale conştientului. Matricea stilistică cuprinde un număr indeterminat de categorii care sunt focar de organizare de sine stătător...În general, categoriile abisale,,se orânduiesc de la sine…graţie unei simetrii de esenţă, între ele se declară în chip secund, o solidaritate, o completare reciprocă. Ele se adaugă una alteia ca un spor arhitectonic pentru ca , împreună, prin împletire, să construiască osatura şi articulaţia unui cosmos (Trilogia culturii).” Se simte organicismul concepţiei lui, un oarecare naturalism, afinitate şi solidaritate între categorii şi nu o armonie prestabilită ca între monadele lui Leibniz. Teoria dubletelor, dezvoltată în Trilogia valorilor, încearcă să stabilească o legătură între categoriile inconştientului şi cele conştientului, ale receptivităţii conştiente:,,spaţiul şi timpul proprii conştientului şi orizontul spaţial şi temporal, proprii inconştientului, există în spiritul nostru în chipul unui dublet”. Numai că, orizonturile inconştientului ,,reprezintă un fel de acte creatoare în raport cu lumea sensibilă, cât şi în raport cu lumea inteligibilă”. Aici Blaga face referiri la apriorismul kantian afirmând că la Kant categoriile ţin de ,,subiectul cognitiv”, numărul lor este limitat, aşa-zisa tablă a categoriilor, şi ele sunt structuri, forme date., apriorice şi transcendentale. Kant nu ne explică dacă-s înnăscute sau dobândite?! Categoriile abisale, pur şi simplu irump în inconştient, numele sugerează acest lucru, sunt axe axiologice, substanţe, forţe, care apar spontan şi se sting, dar au şi ele un caracter aprioric?! Dubletul orizontului spaţial este format din (1) ,,Un orizont spaţial, ca un cadru intuitiv, indeterminat al nenumăratelor peisaje variabile, obiecte neutre ale sensibilităţii conştiente.(2)Un orizont spaţial, cadru determinat, adică precis structurat ca un coeficient organic, constitutiv şi permanent eficace, al inconştientului.” Spaţiul tridimensional nu este un spaţiu aprioric, universal valabil, dedus din structurile spiritului uman, ci un spaţiu pe care ştiinţa europeană l-a constituit în funcţie de propria sa matrice stilistică. Conştientul operează cu mai multe tipuri de spaţii, iar inconştientul modelează aceste spaţii în funcţie de propriile sale structuri: spaţiul tridimensional, spaţiul ondulat, spaţiul plan, toate corespunzând spaţiului infinit (din domeniul conştientului). Para-corespondenţa categoriilor conştientului şi inconştientului este o variantă a dubletelor. Blaga admite alături de un suflet şi un spirit conştient şi unul inconştient. El postulează un ,,noos inconştient ca substrat al unui stil, dar acest noos inconştient este un dublet al noosului conştient (s.n.)”. În ,,Trilogia valorilor”, para-corespondenţa este definită vag ca un fel de corespondenţă între categoriile conştientului şi cele stilistice, ale inconştientului. Categoriile abisale sunt totuşi autonome, independente de cele ale conştientului, reprezintă o realitate mai adânca a spiritului inconştient. ,,Înclinaţiile acestea profunde, tenebroase, de natură adeseori de-a dreptul categorială, care, în anatomia spiritului călăuzesc, îndrumă, modelează plăsmuirile şi construcţiile teoretice ale omului şi le structurează într-un chip mai hotărâtor decât pretinsele argumentări şi elaborări logice”. În acest sens, Blaga îl aminteşte pe Leonardo care a intuit prima dată, că, aplicarea matematicii la datele empirice duce la o teorie ştiinţifică. Mai târziu, Galilei şi Newton au formulat o teorie fizică cu caracter matematic, mecanica clasică. Filosoful român afirmă că Galilei şi Newton au ajuns la aceeaşi idee ca şi Leonardo, fiindcă ,,aceste idei ştiinţifice sunt expresia unor structuri categoriale ale inteligenţei omeneşti, aplicate asupra datelor empirice”. Ele nu sunt deductibile nici din aşa-zisa structură universală a spiritului omenesc şi nici din structura existenţei, ci sunt determinate de categoriile stilistice, proprii inconştientului dintr-o anumită zona geografică şi culturală.
H.H. Stahl în Teoria abisală D-lui Lucian Blaga ( Sociologia românească, an III, 1938) arată că din moment ce Blaga vorbeşte despre categorii, ele ar trebui să fie general umane. La filosoful român, ele diferă de la o regiune la alta, de la o epocă la alta, deci nu sunt veritabile categorii. Critica este motivată , argumentul tare, dar, la o lectură mai atentă constatăm că Blaga vorbeşte despre locuri categoriale: orizontice, atitudinale, formative, care pot fi ocupate alternativ de categorii de acelaşi gen. Astfel, orizontul spaţial ca loc categorial poate fi ocupat de spaţiul tridimensional, de spaţiul infinit, de spaţiul ondulat sau de cel plan. Există o concurenţă între categorii pentru un loc categorial, ele se substituie şi combină diferit, prin alternanţă, căci,,numărul categoriilor este incomparabil mai mare decât al locurilor categoriale, de care dispune matricea stilistică.” Prin locurile categoriale el dă o valabilitate universală matricei stilistice, locurile categoriale ţinând de natura umană, de spiritul inconştient.
Delimitându-se de Jung, de natura şi rolul arhetipurilor, Blaga introduce în explicaţia omului ca fiinţă creatoare şi istorică câmpul stilistic. Încă din 1942, în lucrarea ,,Ştiinţă şi creaţie” el tratează categoriile stilistice ca având ,,rol de forţe modelatoare şi călăuzitoare ale spiritului inconştient ce este pus să creeze într-un câmp de forţe”. Câmpul de forţe este ,,un spaţiu simbolic, imaginar în care spiritul inconştient acţionează sub înrâurirea, sub dominaţiunea categoriilor stilistice”. El formulează conceptul de câmp stilistic – în analogie cu câmpul fizic – pentru a reda caracterul energetic şi direcţional a categoriilor stilistice. În cadrul câmpului stilistic, categoriile abisale ,,devin” vectori metafizici cu o anumită orientare şi putere stilistică, având personanţă şi eficienţă. Un vector stilistic poate fi înlocuit cu alt vector stilistic de acelaşi fel: spaţiul finit şi cel infinit, tipicul cu individualul: ,,Un câmp stilistic se amestecă uneori cu un alt câmp stilistic. Există, cu alte cuvinte, interferenţe stilistice”, ca în cazul stilului moldovenesc din vremea lui Ştefan…,, ce îmbină elementele câmpului bizantin şi câmpului gotic.” Câmpul stilistic este de o amploare mai mare şi este caracteristic omului ca,,fiinţă istorică”, iar un fapt istoric se defineşte prin,,înfăţişare stilistică.” Preistoria s-a retras în subconştient, şi când,,istoria o ia într-o direcţie potrivnică vieţii, preistoria reacţionează în vederea stabilirii unei cumpene drepte”. Nu spunea şi Shakespeare că până la urmă învinge măsura, echilibrul, naturii, firii, şi se restabileşte echilibru, uzurpatorul este învins de riga legitimă.
3. Matricea stilistică. O matrice stilistică este ,,un cosmoid”, are atâtea categorii abisale câte sunt necesare pentru ca însumarea convergentă şi arhitectonică să obţină un cosmoid.”, şi care ,,compun o garnitură aparte completă.” Termenul de cosmoid este contrapus celui de microcosmos ce este material, ,întotdeauna gândit” Cosmoidul este o plăsmuire revelatorie a spiritului uman. O creaţie de cultură,,poartă în sine categoriile abisale. O creaţie de cultură e o simili-lume, un cosmoid, iar categoriile…le descifrăm din structurile sale ca atare.” Sunt ingrediente metafizice şi poetice în limbajul filosofiei lui Blaga. O filosofie originală cu sensibilitate şi mijloace poetice?! Matricea stilistică este alcătuită din: 1. ,,orizontul spaţial şi temporal al inconştientului; 2. accentul axiologic; 3. atitudine anabasică, catabasică (neutră); 4. năzuinţa formativă, nisus formativus , care grupează categoriile stilistice alcătuind împreună diverse constelaţii”. Orizontul spaţial nu se constituie ca la Frobenius şi Spengler sub determinarea mediului fizic, ci este produsul inconştientului ,,individual sau colectiv ce îşi durează un orizont, o perspectivă, sub presiunea esenţei sale native”. El nu este diagrama unui peisaj, ci o perspectivă pe care şi-o creează inconştientul uman ca un prim cadru necesar existenţei sale. Astfel, în acelaşi peisaj putem avea orizonturi spaţiale diferite şi, în peisaje diferite putem întâlni ,,o cultură”.
În perioada interbelică şi ulterior H.H. Stahl a criticat concepţia lui Blaga ,,în afară de mediul geografic, mai intervine şi rasa, organizarea socială şi istoria ei, sentimentul spaţiului ca fundal comun, fiind inexistent, ci dimpotrivă, există mai multe asemenea fundaluri spaţiale, fiecare cultură avându-şi-l pe al său”. Între orizontul spaţial şi spaţiul fizic pot fi potriviri dar şi diferenţe, pe care Blaga le absolutizează pînă la ideea că omul îşi alege spaţiul în mod conştient (inconştient). Alături de orizonturile spaţiale, matricea stilistică prezintă şi trei orizonturi temporale: 1.,,Timpul havuz, orientat deschis spre viitor, căruia i se atribuie o valoare dominantă, timpul havuz înalţă orizontul existenţei, creator de valori”; 2. Timpul-cascadă orientat spre trecut, timp cădere (nostalgia timpului iniţial); 3.Timpul-fluviu cu accent pe prezent, prezentul fiind sieşi suficient şi permanent”.
Atitudinea anabasică şi catabasică înseamnă respectiv o direcţie de acţiune, de înaintare sau retragere. Spiritul european se caracterizează prin înaintare în orizont ( prin ştiinţă, tehnică şi civilizaţie), anabasic, pe când, indul se retrage în sine, e catabasic. Destinul este legat şi el de aceste direcţii, el fiind fatalist la ind, sau sub ,,zodii dulci-amare” la români.
Năzuinţa formativă este o determinantă esenţială a unui stil. Ea desemnează un apetit al formei: ,,Dacă în biologie sau în natură năzuinţa formativă este factorul creator de forme, în cultură năzuinţa formativă este factorul care creiaza o formă şi o dezvoltă, menţinând-o pe linia unei consecvenţe lăuntrice”. Năzuinţa formativă determină trei tipuri de stiluri: individualul, tipicul si stihialul. Prin năzuinţa formativă, Blaga propune un criteriu imanent stiulului ce permite diferenţieri după aspectele constitutiv-formale, dar şi după aspiraţia spre o anumită transcendenţă. Individualul caracterizează cultura germană, unde pînă şi monadele lui Leibniz sînt individuale ca şi demonii din mitologie, nibelungii din Inelul Nibelungilor. Tipicul caracterizează cultura greacă cu accent pe proporţie, armonie, pe desăvîrşire şi perfecţiune, pe formă, pe,,apolinic” cum susţine Nietzsche în ,,Naşterea tragediei.” În stihial, ,,Lucrul e redat sumar şi sintetic ca să devină purtatorul unui duh sau al unei stihii universale”. În cultura română, pînă şi Dumnezeu este însufleţit şi simţit organic (pămînt transparent, grîu cristoforic, cer megieş, slujba vântului, transcendentul care coboară). Unitatea unui stil se vede în varii creaţii precum barocul în Monadologia lui Leibniz, muzica lui Bach şi în arhitectura Domului din Köln. Blaga vorbeşte despre un ,,Apriorism românesc” prin spaţiul mioritic:,,E viziunea uni cristal viu...un anume ondulat orizont spaţial, cel mioritic, şi un orizont de avanasre legănată în timp...un sentiment al destinului, trăit cao ondulare, ca o alternare de suişuri şi coborâşuri, unde urmează ritmic dealurile încrederii şi văile resignării...o preferinţă arătată categoriilor organicului...şi o tendinţă de transfigurare sofianică a realităţii( Sofianicul, Transcendentul care coboară, specific Ortodoxiei, deosebit de voinţa, orgoliul înălţării spre transcendent, ce defineşte Catolicismul prin goticu, arcada, ogiva gotică...n.n)...Năzuinţa formativă...spre forme geometrice şi stihiale.” Spaţiul mioritic/ Apriorism românesc. Definitoriu pentru cultura română, pentru cultura minoră, populară, are ca orizont plaiul: ,,Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, înzestrat cu specificele accente ale unui aunume sentiment al destinului: spaţiu mioritic”. Sentimentul destinului e structurat de ,,orizontul spaţial înalt, şi indefinit ondulat”. Aici e un tărâm al nuanţelor, atmosferei, al inefabilului şi imponderabilului. Sigur e că sufletul acesta, călător sub zodii dulci-amare, nu se lasă copleşit nici de un fatalism feroce, dar nici nu se afirmă cu încredere faţă de puterile naturii sau ale sorţii...”. Această matrice stilistică se vede în cultura populară, cultură minoră, în doină şi în sentimentul atât de românesc al dorului,,ca putere impersonală, care devastează şi subjugă, când ca o vrajă mută, când ca o boală cosmică.” Este vorba de ,,melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit...sau dorul uni suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va mai avea de trecut încă un dea şi încă un deal ( Noica în Sentimentul românesc al fiinţei, spiritul românesc, mărturie stă Luceafărul...ratează intrarea în devenirea-întru-fiinţă, în universal, sincronizarea cu Occidentul, râmânând în devenire-într-devenire, trebuind s-ă o ia mereu de la capăt,n.n),...sufletul acesta călător sub zodii dulci-amare...”Blaga afirmă apăsat: ,,Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot aşa de mult ca sângele şi graiul...Tradiţia nostră se confundă cu matricea stilistică...e mai atemporală, ea se confundă cu potenţe stilistice creatoare,..., în stare binecuvântată de stratul mumelor.” E aici Goethe, Faust; e specificul naţional; e ideea atât de dragă unora dintre noi, spaţiul mioritic, spaţiu plai, cum i-a fost lui Vasile Băncilă, Lucian Blaga-energie românească, care se gândea la,,Spaţiul Bărăganului...”, altfel poate?”. Unii precum Claude Karnoouh în ,,Românii. Tipologie şi mentalităţi”, şi A. Laignel Lavastine în ,,Filosofie şi naţionalism. Paradoxul Noica” văd în ,,Spaţiul mioritic”, în filosofia culturii lui Lucian Balga sursa metafizică, ideatică a naţionalismului românesc. Există o simpatie organică a filosofului, una poetică, o sensibilitate aparte pentru cultura românească, îndeosebi cea populară, cultură minoră, dar nu inferioară culturii majore. Dar nu găsim la Blaga subaprecierea altor culturi, nu găsim ierarhii, ci doar încercări de a defini şi tipologiza culturile, creaţiile omului. III. Antropologie culturală
1.Omul ca fiinţă culturală. Există mai multe moduri ontologice precum cristalele, plantele, animalele, oamenii…fiecare caracterizat printr-un,,mod de a fi” şi ,,un orizont specific.” Modul de a fi al omului are două orizonturi:,, Întru-imediat,omul creator de tehnică,ştiinţă,civilizaţie (I)” şi,,Întru-mister şi revelarea lui (II)” Blaga ne propune următoarea interpretare: ,,Un mod ontologic se caracterizează prin două momente corelative, care nu pot fi gândite unul fără celălalt. Întâiul moment e felul de a fi, al doilea e orizontul de care totdeauna, e legat un fel de a fi”. Felul de a fi, se caracterizează printr-o anumită identitate, şi orizonturile printr-o anumită complexitate. Datorită mutaţiilor biologice avem nenumărate moduri morfologice, dar foarte puţine moduri ontologice. Modul ontologic al animalului are structuri şi forme cu care el reacţionează la mediu. Animalul există exclusiv ,,întru-imediat şi pentru securitate... cunoaşte în felul său lumea concretă...i se pot atribui anumite categorii cognitive în sens funcţional”. Modul ontologic specific uman se defineşte prin aceea că: ,,omul nu există exclusiv întru-imediat şi securitate, ci şi în orizontul misterului şi pentru relevare; omul e înzestrat cu un destin creator de cultură; el este înzestrat nu numai cu categorii cognitive ca şi animalul ci şi cu categorii abisale şi are posibilitatea nu numai de a produce, ci şi de a crea o civilizaţie de aspect stilistic şi istoric variabilă”. Peste tot Blaga supralicitează rolul inconştientului, a categoriilor abisale şi a stilului. El recunoaşte în treacăt rolul muncii şi socialităţii ca atribute ale omului. Tehnica, uneltele au rol doar ca obiecte de civilizaţie, nu sunt stilistice prin natura lor, ci poartă stilul ca ceva accesoriu, mimetic subordonate utilului. Se face în concepţia lui o delimitare între civilizaţie, ce ţine de orizontul I, şi cultură ce ţine de orizontul II. Apariţia omului este legată de trecerea, de saltul ontologic, din orizontul I, întru-imediat, omul înzestrat cu categorii cognitive, cunoaştere paradisiacă, creator de civilizaţie, în orizontul II, întru mister şi revelarea lui, omul înzestrat cu categorii abisale, factori stilistici, cunoaştere luciferică, creator de cultură…Cultura nu este o prelungire a naturii,, o compensaţie pentru un deficit biologic ca la A. Gehlen, Nietzsche, ci,,un atribut specific uman, nu e nici lux, nici un sistem de atenuare a animalităţii…” ci ,,este determinată în ordine ontologică şi metafizică…ea este semnul unei mutaţiuni ontologice în cosmos, dincolo de animalitate şi spirit” având finalităţi metafizice.. Numai când categoriilor conştiente li s-au adăugat categoriile stilistice, numai când ele irump în om, avem o mutaţie ontologică specific umană. Blaga nu discută aspectul mutaţiilor genetice, dar având în vedere pregătirea lui biologică şi înclinaţia spre spiritul ştiinţific el precizează: mutaţiunile biologice, creatoare de forme vitale, de specii şi variante, sunt altceva decât mutaţiunile ontologice, creatoasre de moduri de a exista.” Şi mai precis:,,Omul a fost produs printr-o mutaţiune biologică numai în ce priveşte conformaţia sa vitală, cât priveşte modul de a exista ( în orizontul misterului…), omul s-a declarat, datorită unei mutaţiuni ontologice, singulară în univers.” Această mutaţiune ontologică este,,un fapt ce se declară din adânc, ceva originar şi ireductibil”, deci abisal, prin categoriile abisale şi existenţa întru mister, condiţie a culturii, cultura fiind,, semnul vizibil”. Astfel în locul unei pluralităţi de sfere ontologice, existenţiale datorat fenomenologiei, viziunea metafizică ,,corectează şi dă o viziune unitară: O mutaţiune superioară încapsulează pe aceea, peste care se clădeşte…,modul existenţei umane în orizontul misterului pentru revelare încapsulează modul existenţei întru imediat şi securitate”
Metafora este o altă categorie centrală ce dă substanţă culturii. Operele de civilizaţie, ştiinţele şi tehnica deşi poartă pecetea stilului nu au şi pecetea metaforei. Spre deosebire de teoriile simboliste, Blaga va privilegia metafora. Metafora este consubstanţială creaţiei şi ţine de existenţa şi constituţia omului. Ea este chemată să compenseze insuficienţele expresiei directe:,,Omul, silit prin propria sa constituţie intelectuală să exprime lumea concretă exclusiv prin abstracţiuni ceea ce constituie un proces infinit, îşi creează un organ de exprimare directă, instantanee a concretului – metafora”. Acestea sunt metaforele de tip I, plasticizante, pe lângă care avem şi metaforele revelatorii, de tip II. Metaforele plasticizante,,se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de altul” exemplu,,rândunele aşezate pe firele de telegraf ca nişte note pe portativ.” Acestea nu sporesc semnificaţia faptelor, pe când metaforele revelatorii,,sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns…încearcă revelarea unui mister” şi ţin de înclinaţia ontologică a omului, de existenţa lui întru mister şi revelarea lui. Lumea e un complex de semne, de mistere, iar misterul este datul fundamental al condiţiei umane. Omul, prin constituţia sa tinde să reveleze misterul cu ajutorul stilului şi metaforei.,,Omul potrivit structural şi existenţial, se găseşte într-o situaţie de doua ori precară. El trăieşte de o parte într-o lume concretă pe care, cu mijloacele structural-disponibile, nu o poate exprima şi el trăieşte, de altă parte în orizontul misterului, pe care nu-l poate revela. Metafora se declară ca un moment ontologic, complementar prin care se încearcă corectarea acestei situaţii de doua ori precară”. Metafora ţine de constituţia spirituală a omului, de existenţa întru mister, metafora revelatorie:,,Cenuşa îngerilor arşi în ceruri / ne cade fulguind pe umeri, şi pe case.” (Ninsoarea). ,, Metaforele plasticizante sunt simplu expresive, se bazează pe analogie. Metaforele revelatorii amalgamizează sau conjugă fapte analogico-dizanologice spre a revela ..latura ascunsă a unui mister.” Ţin de cunoaşterea luciferică, îndeosebi de forma ei poetică, minus-cunoaşterea. Metaforele revelatorii ţin de mit, iar miturile nu sunt expresii simbolice, reductibile la arhetipuri, ca la Jung, ci au un caracter trans-semnificativ. Astfel mitul depăşeşte ideea, ce redă un conţinut, depăşeşte simbolicul prin puterea lui revelatorie, metaforică.. Psihanaliza prozaizează mitul, dar,,înainte de a le privi miturile ca visuri ale popoarelor, ca expresii simbolice ale inconştientului haotic…trebuie să le privim ca manifestări şi plăsmuiri directe ale acelui noos abisal, inconştient.” Blaga recunoaşte că şi el a recurs în filosofia culturii la imagini,,ciudate” pentru că n-a găsit,,un grai mai potrivit”, am zice noi un limbaj raţional, conceptual, considerat prea sărac:,,Pe podişuri metafizice gândirea încetează adesea de a fi filosofie, devenind…mitosofie. Există desigur o enormă risipă de sensuri,..,de gânduri liminare, care nu ne îngăduie o formulare la rece, pur conceptuală. Pe la aceste răspântii clarobscure filosoful devine mitosof”. Filosoful mărturiseşte ,,conştiinţa deplină a cestei sacre crime.” Metafora are la el o demnitate ontologică:,Omul este un animal metaforizant.” Prin metaforă se ,,sporeşte volumul revelaţiei” unui mister:,,Metafora este a doua emisferă prin care se rotunjeşte destinul uman, ea este o dimensiune specială a cestui destin…solicită toate eforturile contemplative ale antropologiei şi ale metafizicii.” Mai mult metafora,,se declară ca mod ontologic complementar” şi din fiinţa omului,,suntem constrânşi să acceptăm şi teza despre rostul ontologic al metaforei…” Paul Ricoeur în Metafora vie se raportează la Heidegger: ,,Metaforicul nu există decât în interiorul frontierelor metafizicii.” Afirmaţie discutabilă, dar valabilă pentru o anumită tradiţie metafizică, hermeneutică chiar. Metaforele forţate sunt uzate, pe când metaforele inventate, a doua categorie, ţin de tropul-figură, ne spune Ricoeur. Pornind de la afirmaţia lui Heidegger, Ricoeur crede că ,,metafora uzată se ascunde în figura conceptului” şi ,,preschimbarea metaforică e şi preschimbare metafizică…adevărata metaforă este metafora verticală, ascendentă, transcendentă.” Se produce,,un tors semantic”, o,,preschimbare de sens”. Este vorba,,fie că vorbim de caracterul metaforic al metafizicii, sau de caracterul metafizic al metaforei de mişcarea unică ce duce cuvintele şi lucrurile dincolo…, meta…” El consideră că numai din perspectiva semanticii frazei metafora devine pertinentă. Blaga crede, asemenea lui Heidegger, că:,,Cuvintele, prin sonoritatea, ritmul,muzicalitatea lor, prin poziţia lor în frază etc. dobândesc în limbajul poetic virtuţi şi funcţii noi” Ele ,,devin revelatorii prin substanţa lor sonoră şi prin structura lor sensibilă,..,prin ritmul lor. Ele nu exprimă numai ceva prin conţinutul lor conceptual, ci devin revelatorii prin însăşi materia, configuraţia şi structura lor materială.” Blaga îl citează pe Hölderlin, ca Heidegger. Filosoful german privilegiază metafora conceptului, poezia adevărată,,este acel ceva ce trezeşte viziunea cea mai vastă…acel ceva prin care cuvântul urcă până la originea sa…iscă lumea”. Ricoeur arată că uzura metaforei este concept, metaforă moartă.. În locul metaforei moarte în concept, metafora vie. Prima utilizare banală a cuvintelor, denumire, folosire extensivă, prin a doua semnificaţii noi prin nonpertinenţă semantică...Deci, revenind, cuvântul în limbajul poetic are sensuri diferite chiar de cele literale, iar ,,versurile lui Hölderlin contaminează şi pătrund cu fizica lor, adică prin caracterul total-metaforic al limbii ca atare.” Se aplică şi filosofiei lui Blaga nu numai operei poetice?! Ca Blaga, Ricoeur arată: ,,Câmpul metaforic, în ansamblul său, este deschis tuturor figurilor care se întemeiază pe raporturile dintre asemănător şi nonasemănător…” Dar o teorie a metaforei (enunţurile despre metaforă, n.n.) este tot o metaforă ca la Heidegger. Şi la Blaga?! Sau cum scrie Ricoeur citându-l pe Derrida: ,,discursul filosofic este brăzdat metaforic.”
Cultura se reduce după Blaga la stil şi metaforă, ceea ce reprezintă o determinare, dar şi o limită. Rostul culturii nu este de a revela presupuse mistere, ci de a exprima plenitudinea umană, de a armoniza omul cu sine, cu semenii, cu societatea şi cosmosul. Blaga opune în mod nejustificat cultura civilizaţiei, deşi ele sunt împletite în activitatea creatoare a omului. Cultura şi civilizaţia reprezintă moduri prin care omul îşi asimilează lumea şi o îmbogăţeşte. Concepţia lui Blaga despre inconştient şi matricea stilistică poate fi pusă în paralelă cu antropologia lui Claude Lévi-Strauss care în Antropologia structurală, Gândirea sălbatică,...postulează un inconştient colectiv, un spirit inconştient, care impune legi, reguli unui conţinut, prin funcţia simbolică:,,activitatea inconştientă a spiritului constă în a impune forme unui conţinut, ..forme care sunt fundamental acelaşi pentru spiritele vechi şi moderne, primitive şi civilizate.” Lévi-Strauss crede că dincolo de culturi, mituri, organizări sociale, structuri de rudenie, există,,un grup de invarianţi”, legi de structură, structuri omoloage…Inconştientul este un,,organ cu funcţie specifică; el să mărgineşte să impună legi structurale…”Culturile sunt coduri, codurile se definesc prin limbaj, simboluri şi reguli. Culturile primitive, gândirea sălbatică, se definesc printr-o logică a sensibilului, magică şi totemică; gândirea ştiinţifică prin logică conceptuală, abstractă, dar ambele ,,sunt coduri ce vehiculează mesaje…” Ele sunt la fel de valabile: ,,gândirea sălbatică este la fel de logică ca a noastră..” Amândouă ascultă de regulile inconştientului, ale creierului, care sunt universale, creierul funcţionează binar, logic, şi este un ,,obiect” ce face parte din lume, respectă legile ei. Organizarea socială, sistemele de rudenie, riturile exprimă miturile fiecărei culturi, se originează în aceleaşi structuri, reguli binare , ternare, structuri omoloage. Blaga pune accentul pe substanţa categoriilor, pe conţinuturi care sunt spirituale, spiritual având sensuri logice, translogice, intuitive, mitice, incluzând sentimente şi trăiri afective, existenţiale, şi le concepe ca forţe înzestrate cu eficienţă, personanţă, virtuţi creatoare... Lévi-Strauss mai pozitivist, este preocupat de metodă, de aspectul epistemic al ştiinţelor sociale, antropologiei şi etnologiei, operează cu structuri concepute nu substanţial, organic ca Blaga, ci formal, ca relaţii, coduri, cu funcţie simbolică, inconştientul fiind un organ vid de conţinut, un sistem de reguli, de invarianţi, un rezervor, un generator de structuri ca în cazul structurilor matematice, grupul Bourbaki…Amândoi văd însă în spatele diversităţii culturilor, miturilor, aceeaşi natură umană, un spirit inconştient, structurat şi creator. Nu există vid stilistic, Blaga,. Nu există vid simbolic, Lévi-Strauss. Blaga defineşte cultura prin stil şi metaforă, Lévi-Stauss prin structură şi simbol. La ambii cultura este definitorie pentru om, iar unitatea naturii umane este un spirit inconştient structurat , matrice stilistică, Blaga, grup de invarianţi, legi de structură, Lévi-Strauss.
3.Cultură, creaţie, stil. Stilul este determinat de categoriile abisale şi reprezintă categorie ontologică prin care se explică saltul din imediat în non-imediat. În orizontul misterului, orizont care,,este implicatul fundamental şi imanent al existenţei şi conştiinţei specific umane. Noi definim fiinţa umană prin această structură a sa”. Potrivit lui Blaga, ,,acestui orizont imanent al misterelor îi corespunde o regiune de transcendenţă, care niciodată nu pot să fie absolut şi pozitiv adecvate în termeni de cunoaştere umană”. Orizontul misterului singularizează fiinţa umană, fiind ,,singura poartă deschisă asupra transcendenţelor... un fel de general aprioric al existenţei şi al conştiinţei umane”. Misterul nu era o categorie cu statut filosofic, cel mult teologic, dar, odată cu Blaga, devine o categorie cu demnitate metafizică: ,,un pre-dat imanent al conştiinţei sau cu o prezenţă activă inerentă conştiinţei, de unde şi tendinţa spre relevare, ca un corolar al acestei permanenţe structurale”. Ca atare, misterele aparţin existenţei, atât Marelui Anonim care-şi mutilează creaturile, cât şi omului, de unde valoarea ontologic-creatoare a insului uman. În acest caz inconştientul dobândeşte o dimensiune şi o demnitate metafizică şi axiologică, el având intenţii revelatorii. Blaga are o concepţie originală despre tâlcul metafizic a inconştientului, care este în corespondenţă cu fondul existenţei. Destinul creator al omului este şi destinul său istoric bazat pe stil şi metafizică, căci Marele Anonim apără misterele şi centralismul existenţei sale de o eventuală concurenţă umană. ,,Creaţia de cultură o înţelegem deci ca un fel de compromis solicitat de conflictul virtual dintre existenţa umană însăşi şi Marele Anonim”. Marele Anonim -,,Fondul originar al existenţei”, ,,absolutul” sunt astilistice, numai omul este stilistic prin creaţia sa (Blaga, Diferenţialele divine). Omul, din nefericire este un mijloc prin care Marele Anonim îşi asigură permanenţa structurală, ontologică şi epistemologică, categoriile conştientului şi cele ale inconştientului fiind frâne transcendente prin care el îşi conservă misterele, le apară: ,,Omul rămâne pe dinafară de mistere, de absolut, tocmai prin ceea ce i se comunică, convingerea că el ajunge la mistere şi le revelează prin stil”. Matricea stilistică, inconştientul, au un temei metafizic, sunt transcendente dar şi imanente esenţei omului. Omul se caracterizează în viziunea lui Blaga printr-o singularitate ontologica, ce constă în capacitatea sa creatoare. Omul este singura fiinţă din univers ce încearcă să reveleze misterele, dar este mereu censurat de Marele Anonim, dar mereu îndrăzneşte, creează cultură, de unde tragismul şi eroismul său. ,,Omul nu e un capăt (al evoluţiei): în el potenţele mutaţiunilor biologice s-au stins, fiindcă s-au realizat în întregime şi fiindcă el s-a declarat, pe deasupra şi o decisivă mutaţiune ontologică faţă de care toate speciile au rămas pe dinafară”. Singularitatea ontologică constituie destinul tragic şi măreţ a condiţiei umane. În acest punct nu putem să nu fim de acord cu ideea lui Blaga.
3.Critici, interpretări. Mircea Eliade laudă în încercarea lui Blaga de a explica cultura şi stilul, în mod ontologic:,,că omul nu-şi poate revela misterele din cauza frânei transcendentale a Marelui Anonim”. Eliade apreciază că Blaga este singurul dintre filosofii culturii care n-a şovăit ,,să-şi pună problema ontologică în legătură cu creaţia culturală şi stilul. Curajul acesta metafizic are considerabile rezultate pentru că scoate cultura din seria faptelor istorice şi i se acordă o demnitate metafizică”. De remarcat că Blaga postulează deschis, declarat, caracterul metafizic al concepţiei sale, că el vrea să dea o demnitate ontologică supremă, de existenţă întru mister şi revelare. În această direcţie, el recunoaşte că nu a putut ocoli ,,cu totul unele imagini care sânt mai mult de natură mitică, decât filosofică... dar noi credem foarte mult în mituri şi în cristalele lor tainic revelatoare”. El se situează pe linia filosofilor, începând cu Platon, ce cred că mitul are nu numai o valoare pedagogică şi poetică, ci şi una ontologică şi gnoseologică. Nichifor Crainic în ,,Nostalgia paradisului” consideră că stilul nu este inconştient determinat, ci conştient. Această observaţie este justă în măsura în care stilul este opera conştientului şi inconştientului. Crainic, însă, îl critică pe Blaga de pe poziţii ortodoxe ,,din perspectiva cărora arta este de inspiraţie divină şi cu sens religios”. G. Călinescu găseşte că Blaga în dorinţa de a găsi echivalenţi unor termeni filosofici, în dorinţa de a fi original, inventează un bestiar de termeni metaforici şi filosofia sa apare ca o ,,beţie de cuvinte”. Criticul cu spirit ascuţit, ce a fost Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, a sesizat că filosofia lui Blaga poartă cu sine o încărcătură metaforică asemeni poeziei. Dar, lipsind o terminologie echivalentă în limba română, Blaga a inventat ,,categorii–metaforă” care, deşi nu sunt definite logic au o putere de sugestie aparte. Anton Dumitriu a vorbit de ,,o filosofie cu baci şi cu doiniţe….”?! În perioada socialismului internaţionalist Blaga a fost catalogat ca un filosof trăirist, mistic, în termeni, de către autori a căror nume şi format ideologic nu mai merită să-i amintim. După aceasta, în perioada socialismului naţionalist, Blaga a fost oarecum ,,oficializat” ca filosof al românismului, elogiat excesiv, idolatrizat chiar, dar, din nefericire mai puţin citit, cunoscut, analizat critic. Mulţi s-au declarat blagieni, dar în afară de poezie, nimic?!
După noi, limita filosofiei lui Blaga nu este inconştientul, ci metafizica lui. Asemeni lui Goethe, metoda fenomenului originar, Blaga construieşte un model din factorii stilistici numit matrice stilistică, pe care îl proiectează în inconştient şi, din model original devine unul originar. Filosofia lui Blaga are ceva din lumina şi din sănătatea cosmică a spaţiului mioritic, iar orizontul misterului ne apare ca negurile munţilor, dincolo/ dincoace de care avem/căutăm o unică şi inconfundabilă rostire românească a spiritului…O iluzie de specific naţional?! Poate doar am avut-o!!! Privită ca operă de artă, ca mitosofie, concepţia lui Blaga este estetică şi seducătoare. Din punct de vedere ştiinţific şi riguros logic termenii lui sînt lipsiţi de pozitivitate, metafizici, îndeosebi mitologici şi metaforici, gândul filosofic este este dominat de fiorul sentimentului poetic… Filosofia pare un poem mitosofic, dar este o explicaţie totală a culturii şi a omului. A devenit un loc comun, un truism că Blaga,, este un poet al filosofiei şi un filosof al poeziei (v. Al. Tănase, Lucian Blaga-filosoful poet, poetul filosof…). Concepţia sa despre inconştient şi matrice stilistică îl situează alături de Frobenius, Spengler, Jung, sau de antropologul Claude Lévi-Strauss. Opera lui Blaga rămâne un monument unic şi ,,intangibil’’ al spiritualităţii noastre, care în ciuda limitelor sale este o performanţă a culturii româneşti, un sistem filosofic, o filosofie a culturii, o operă poetică, inspirate din izvoare occidentale, germane îndeosebi, şi sincronizată cu timpul său, în parte, chiar dacă evoluţia ulterioară a filosofiei şi antropologiei va merge cu alte limbaje, în alte direcţii.
Vasile Al. Rus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu