marți, 14 februarie 2012

Mihai Mateiu- Oameni

Un debut frumos - Mihai Mateiu, Oameni. Mihai Mateiu este un tîrgmureşean prin locuire originară, după tată ardelean, după mamă oltean. Mama, Mateiu Augustina, olteancă, cu studii la Cluj, a fost o profesoară de limba şi literatura română de excepţie. Când citea/citeşte un roman, sau vizionează un spectacol de teatru, ştie ce spune. Are judecăţi pertinente, originale,, bazate mai mult pe intuiţie, apercepţie, decât pe varii comenarii. Poate, sunt sigur,  că ea i-a trezit simţul literar fiului.  Carte de debut, Oameni, o proză bine scrisă, frazare cabrată ca ritm, stil, cuvânt şi povestire, dar mai ales ca imagine. Nimic în plus, o ,,economicitate parcimonioasă” a scriiturii, nivelelor şi tipurilor de limbaj, şi o precizie de operator de imagine ce produce efectul de distanţă sau efectul de proximitate plimbând camera exact pe actele şi întâmplările personajelor. Limba folosită este curată, pliată pe personaje, pe gesturile lor, iar expresiile dure, injurioase, sunt la locul lor în text, în dialoguri, ele nu constituie un limbaj căutat, abuzat, intră în ,,topica descrierii”, apelării sau interogării. Titlurile sunt substantive-etichetă, nume comune, care marchează, circumscriu ideea: înfrângerea, interviul, moş crăciun, animal, bunica murind, film, obsesia, robotul, vânătorul. Autorul este un observator clinic, prin fire sau, şi scoala, practica de asistent medical generalist (o etapă...), centrat pe comportament, reacţie, gest, senzaţie, trăire, gând. Oamenii sunt corpuri, fiziognomii, sex, violenţă, ghemuri, pachete, de nevoi şi trăiri. Sexualitatea devine privire, organ, fiziologie şi limbaj. Totul se consumă erotic, mecanic, în manieră behavioristă: stimul-răspuns.Violenţa este întreţesută cu corporalitatea şi sexualitatea. Irumpe spontan, sadic, şi totul se termină brusc?! O atmosferă, o scriitură, ce musteşte de senzorialitate naturală, fină, sau pervers-agresivă. Relaţia bărbat-femeie este văzută din perspectiva lui, bărbatului. La pescuit, în aproape, când ,,tânărul zis vrabie”, un puber, are un imprinting, Raluca:,,Ochii i se lipiseră de fesele ei mici şi bombate...” Fetele din preajmă: ,,Arată-mi şi-ţi arăt p...” În obsesia acelaşi imprinting al fetei iniţiale, al seducţiei originare:,,Când se trezeşte, Obsesia e încă acolo”, iar ,,la ora cinci, în mijlocul trotuarului, şi-aminteşte de întâlnire...”, dar ,,Obsesia îl aşteaptă pe trepte...Poartă o fustă sac şi o geacă strâmtă...buzele ei se arcuiesc într-un zâmbet ucigător.” Acasă în timp ce-şi bea ceaiul ,,Mintea-i aleargă febril...privirea ei...Prima discuţie caldă...Apoi brusc, pasiunea...Primul sărut. Mâna lui căutând-o...Primul spasm, izbăvirea...dorinţa de a o umili...Acceptând revanşa, dinţii ei...” Sexul femeii este,,o floare”, dar iubirea-i mecanica biochimică a corpului, şi hormonilor. Pe undeva este ca-n cazul a doi behaviorişti ce fac dragoste, după care el către ea: Eu ştiu ce-ai simţit tu (a văzut expresia: privirea, fizonomia, kineformele trupului femeii...), dar poţi să-mi spui ce-am simţit eu?! Totuşi în interviul, el, un Cassanova, fără trecut, fără iluzia viitorului, timp prezent doar. Omul este un aristrocat rafinat, dar şi-a extirpat conştiinţa, s-a castrat sufleteşte (s-a autocastrat) în mod intenţionat ?!Oricum era o povară?! De fapt toate acţiunile se petrec în prezent, personajul, omul, nu este tulburat nici de amintiri, nici de aşteptări, timpul nu este nici memorie, nici angoasă?! În locul iubirii veşnice: ,,iubirea drept un cumul de atracţii, nevoi satisfăcute şi dependenţe.” Libertatea:,,Trăirea în prezent”, deci egoismul lui acum. Responsabilitatea căsniciei, copiilor...?! Nici vorbă! În schimb o filosofie a actului: ,,Eu, zice intervievatul, am ajuns să văd în sex gestul uman cel mai complex şi, în acelaşi timp, cea mai înaltă trăire estetică.”, iar ,,respectul pentru o femeie îi poate dubla plăcerea.” Calcul şi design, un utilitarism de tip Bentham, o aritmetică a plăcerilor. Violenţa, ca sexul, este un dat cotidian. De fapt oamenii au trei nevoi care-i fac să existe: mâncatul, sexul, şi violenţa, supape de descărcare a presiunii şi tensiunii interioare?! Este ca-n sistemul pompei hidraulice: când presiunea creşte, pistonul urcă şi pompa lucrează, cu specificarea că poate porni furios dacă vreun stimul afin se află în câmpul perceptiv,  respectiv atunci  când omului, şi animalului,  i se-ntâmplă să facă o fixaţie,  să i se pune pata?! În înfrângerea se întâlnesc fanii celor două echipe, ai CFR-ului şi ai lui U, se schimbă replici ce ţin de scabrosul fiziologic, şi unul: ,,Dumnezeii mă-tii de ceferist!”, după care ,,un şut în burtă”, ,,sânge”, cel căzut ,,nu mai suflă”. Atât!. De moş crăciun miroase a sărbătoare, omul se vede în glob ca într-o oglindă, în alt spaţiu, sacru, feeric...Tatăl se travesteşte moş crăciun, şi, ca- fiecare an, se duce să-i fericească pe copii prietenului...Pe lângă un local ,,O mână îi smuceşte umărul: Tu n-auzi, mă, mânca-mi-ai p...?!...Nu mai apucă să-i răspundă-vede pumnul şi în acelaşi timp nasul îi explodează într-o arsură cumplită...se prăbuşeşte, o altă lovitură...”Ajunge,...toţi consternaţi, ,,fetiţa îl priveşte încă, fix, nemişcată-în ochii ei se cască încet un gol...” Pattern-ul violenţei este în vânătorul : eroul, un el ce ,,are 20 de ani..” şi-n faţă ,,o paletă nesfârşită de griuri: negre şi brune, de pământ şi frunze uscate...de cer de toană târzie..”Aude un foşnet...,,Trage o săgeată...săgeata ţâşneşte şuierând şi se înfinge ca un sunet înfundat în spate piciorului din faţă. Animalul scoase un ţipăt...Glontele l-a nimerit probabil drept în inimă...blana ţepoasă din jur s-a umplut de sânge.” În jur este ,,o armonie incredibilă a culorilor”. Mihai are un simţ pictural al naturii, de care însă nu abuzează. Dar, vânătoarea continuă. Acasă, miezul nopţii şi ,,un strigăt de spaimă”, se aude: ,,dacă ţipă mă jur că-l omor!” Lui  ,,un val de panică îi taie genunchii”...apoi,,ia bâta de baseball...Nu ezită nicio secundă-apucă bâta...ca pe o suliţă, şi o împinge cu putere prin sticlă. Geamul se prăbuşeşte în ţăndări...Străinul s-a prăbuşit lovit în tâmplă...Sângele ţâşneşte şi bărbatul se prăbuşeşte rigid...Maică-sa căzută în genunchi,...,taică-său s-a aplecat asupra ei” , iar el,,priveşte conturul televizorului de pe comodă-devine alb...”Acelaşi tablou etologic al agresivităţii maligne a omului?! Omul din animal este un un trup, un corp, denudat de omenesc, de sentimente, idealuri, vise, gânduri, un humanoid fără conştiinţă:,,nu-i rănit de o ideea care nu face umbră.” Se reduce la ,,mă gândesc ce vreau să mânânc şi iau doar necesarul...”, două zile pe săptămână: ,,sala de forţă” şi particip la luptele ilegale unde ,,prefer luciditatea şi concentrarea, viteza şi rezistenţa”, parametrii exacţi (descriptori de perfomanţă?!), şi ,,rămân lucid pe toată durata meciului, să-nving concluziile şi aşteptările la care mintea mea ajunge automat.”  Conştiinţa este un epifenomen al trupului, trupul fiind stăpânul nostru iubit, cultivat, idolatrizat, cum zicea Noica: ,,fratele meu porcul."Aş spune că acolo unde este eul este corpul sau, eul n-are umbră, adâncime:,,n-am frici, nici nesiguranţe”, iar ,,de mă fură idealuri şi vise, îmi privesc mâinile...” Conştiinţa, un epifenomen al trupului, trupul fiind stăpânul nostru: fratele meu porcul...?! În rest animalul uman se autodezvăluie :  ,,îmi privesc palmele, îndoi degetele...,rotesc pumnii strânşi urmărind jocul tendoanelor şi venelor sub pielea întinsă-cât timp sunt acolo, în carnea aia fierbinte, nu pot să fiu în altă parte.” Deci un animal raţional, sistemic, autoreglabil, predictibil, funcţional şi eficent. Omul societăţii consumeriste, excitabil, excitat, ..., fericit. Se reduce la autoreglarea homeostatică a plăcerii, adică a fericirii, calculat se autolimitează, căci doncoace/dincolo îl ameninţă hăul, angoasa, prăbuşirea...?! Eroul din robotul, este fiecare dintre noi cu o viaţă constituită algoritmic:,, dimineaţa ochiuri..”, aventura deplasării la serviciu, complianţa comportamental-mentală la serviciu, conformism de automat, din nou acasă. Bineînţeles femeia:,,Maria,...povestim, jucăm table şi cărţi...Apoi trecem în dormitor şi facem s..”. Duş, TV, un western cu Clint Eastwood, Discovery, şi o vizită la grădina zoo. Un cimpanzeu mascul ,,având înălţimea mea... dar 200 de kilograme. Era numai muşchi...Apoi şi-a ridicat ochii încet, măsurându-mă...a fost o senzaţie extrem de neplăcută.” El, cimpanzeul, este oglinda, adevărul, ba  chiar un alter-ego, sau omul e după chipul şi asemănarea lui, a cimpanzeului?! Povestirea reprezentativă pentru scrisul autorului este bunica murind. Moartea bunicii văzută de autor, povestitor, ca student dar cu ochi de copilul-adolescent:,,Trupul ei mare...M-a uluit corpul acela uriaş, moale, cu pielea incredibil de albă şi fină”, dezordinea din cameră, mirosul din bufet, neschimbat: ,,Un miros de scorţişoară..” O ţigară afară şi,,şopru, bunicului, un loc interzis când trăia: ,,Paradisul bunicului--rindele, ferăstraie, o menghină uriaşă de lemn...Un păianjen mare şi gras ţesuse o pânză chiar în colţul uşii...” Asta-i eternitatea! Sfârşitul bunicii este convulsiv, violent, erotic şi, ca în alte povestiri, limbajul amintirilor, stărilor subiective dă sens şi expresivitate plastică. O proză a privirii, a imaginii, o succesiune lentă, banală şi, brusc se accelerează, tensiunea explodează: ,,Nici nu mai ştiam când începuse horcăiala...Dela o vreme mi se năzărise că sună de parcă ar face sex...” Finalul, imagine metaforică a extincţiei oceanice de un lirism înalt şi dumnezeisc:,,.Moartea se urcase pe bunica şi –o călărea, nu putea suporta s-o aud icnind...am fumat şi-am privit un fir subţire de apă scurgându-se din chiuvetă...moartea se slobozise fără a prinde plod în pântecele acelui suflet a bunicii...am privit gura ei căscată, limba de calcar ca un jgheab pe care urca tremurând un singur bob de apă, un diamant rotund care s-a desprins de pământ şi s-a rostogolit sclipind în sus pentru-a-se scufunda în acea mare de deasupra...”Aşa ceva n-am mai citit?! Mihai Mateiu pe spaţii scurte este o certitudine. Aşteptăm suflul scriiturii în roman?!                                                                                           Vasile Al. Rus

Niciun comentariu: