Un nou mod de a privi şi scrie despre literatură - Ultimele zile din viaţa literaturii de Alexandru Matei, Ed. Cartea românească, 2008

Alexandru Matei abordează literatura franceză actuală ca pe un fenomen social total, ca pe un precipitat mental cu ingrediente poetice, filosofice, sociologice şi ideologice, dar şi ca marcă de consum în concurenţă cu societatea spectacolului, fenomenologia imaginilor şi a virtualului. De la început ne surprinde prin background-ul filosofic şi dubla perspectivă, simte din interior spiritul literaturii franceze actuale, i-a citit în original pe autori, şi din exterior, cu ochiul subiectului critic pune în paranteze atitudinea simpatetică, plină de afinităţi şi idiosincrazii, cu obiectul consumat, cercetat. Autorul îşi justifică demersul, conceptul şi stilul de analiză şi interpretare, la începutul cărţii şi la începutul fiecărui capitol, printr-o terminologie ce ţine de filosofie, ideologii şi mode literare, dar şi de noile limbaje, informatic, soft/hard, gastronomic, fast-food, limbajul violenţei, trash, sau cel erotic, peep-show…, cuvintele fiind hipersemne, etichete, mărci ce ţin de marketingul produsului. Fiind tânăr, el vrea să arate că ştie mult şi ştie ce spune, utilizează uneori abuziv expresii ca paradigmă (Kuhn), epistemă, epohé şi reducţie fenomenologică, subiect, identitate, enunţ, semnificaţ/semnificant, ideal-type (idealtip-Weber). Foloseşte termeni ce ţin de o analiză mai gramaticală, de lingvistică, semantică şi stilistică, ca homodiegetic, chiasm, analepsă, antimetabolă, antifrastic etc. În fine, tot ce ţine de teoria şi practica literară, scriitură, stil, naraţiune, eul narator, de la autorul omniscient la personajul narator, spaţiul şi timpul povestirii, tehnici narative, este analizat pe autor, texte, ce ţin de autoficţionalism, minimalism sau naturalism. Mi se par pertinente şi valabile aprecierile referitoare la canon şi postmodernism. Primul, a sucombat istoric prin dispariţia obiectului, cel de-al doilea a fost un simplu post, şi nimic mai mult, dar câtă literatură parazită a produs inclusiv pe malul Dâmboviţei! De altfel, el mărturiseşte cum student fiind, şi-a dat seama că postmordenismul anglo-saxon şi cel francez vorbeau limbi diferite, cel francez fiind mai degrabă de hiper şi antimodernitate, şi, lipsit de paradigmă, postomdernismul nu a fost o teorie transculturală. Filosofii ce-au marcat spaţiul cultural francez ca Foucault, Derrida, Deleuze, Baudrillard, Barthes, nume mai noi ca Jean Marie Gleize, Lipovetsky, Luc Ferry, Antoine Compagnon constituie referenţiali critici, de idei şi limbaj, de autoritate. Spiritul francez nu mai are claritatea şi rigoarea cogito-ului cartezian, are însă verva stilistică, şi asta în ciuda psihanalizei şi structuralismului care i-au îmbolnăvit fiinţa, gândirea şi stilul, cam eseistic, verbalistic, uneori de salată, schizoidic, vorbind despre nimic. Alexandru Matei, deşi are ceva din felul francezilor de a vorbi pentru a impresiona, deşi controlează mental şi semantic ideile, scriitura, stilul său când discursiv, când expresiv, are totuşi coerenţă şi transparenţă. El îşi întemeiază filosofic judecata, analiza ideilor, pe privirea fenomenologică a lui Husserl - ,,mergeţi drept la lucruri”, epohé –ul vizează ,,lucrurile în ele însele”, ,,stilul este privirea absolută, a vedea lucrurile în absoluteitatea lor”, iar sinele autorului, personajele operelor ,,se spun, se arată”, accentul se pune la noi scriitori ,,nu pe enunţ, ci pe enunţare”, pe expresie şi nu pe reprezentare. Literatura nu ne mai oglindeşte un dincolo, ci consacră moartea transcendenţei şi demetaforizarea literaturii ,,metafora dezinvestită este recuperată ca semn, are loc introducerea transcendenţei, în imanenţă”. Proza franceză actuală, cea valoroasă, nu mai este o oglindă a realităţii, limbajul s-a rupt de referenţialitatea ontologică căci ,,exploatează denotativul şi. recuperează conotativul, ca semn”. Literatura nu mai este o ,,oglindă plimbată de-a lungul unui drum”, postmodernismul a făcut din ea o grămadă de cioburi şi urmându-l pe Quignard, autorul afirmă că: ,,în romanul francez de azi, imaginea societăţii occidentale trimite la o altă imagine: exces şi simulacru. Excesul este al semnelor-mărci publicitare, cuvinte, …, iar simulacrul al gesturilor şi relaţiilor interumane-interesate, mimetice, uneori disperate”.
Avem două regimuri de vizibilitate: în primul ,,literatura e literatură numai dacă se ocupă de experienţa literară,în cel de-al doilea, literatura ca spectacol, superficială, ,,teritoriu narcisic sau trivial”, pentru consum, scrisă împotriva romanului, sau literatura e literatură în măsura în care este antiliteratură, rupând cu convenţiile…Cine altul ilustrează mai bine ca Houellebecq, cu Particule elementare şi Platforma, sloganul hedonismului consumerist: ,,Fiţi abjecţi şi veţi fi adevăraţi”. Multă lume vede în literatura acestui autor, pornografie, exhibiţionism, voyeurism, Alexandru Matei îl consideră însă unul dintre cei mai autentici şi valoroşi scriitori, pe care i-a dat Franţa după Céline. Houellebecq face mişto din psihanaliză, din scriitură, din corectitudinea politică, vede omul în mod naturalist, ca Zola, scrie ,,o carte (cărţi) care, prin scenele sexuale explicite, poate substitui peep-show-ul”, limbajul său ,,tinde spre transparenţa clinică,este limpede, senzaţional, epidermic, având ubicuitatea obscenului…” Paginile abundă de sex, eşanjism, sodomie, de toate perversităţile posibile, provocându-te, scârbindu-te, scandalizându-te, dar realizezi că destinul personajelor este tragic, deoarece ele caută iubirea şi inocenţa într-o lume cloacă, mesajul lui Houellebecq fiind paradoxal: ,,dintr-un ocean pestilenţial suntem chemaţi la puritate”. Dincolo de abuzul de bunuri şi sex, de plăcere, este violenţa, depresia şi sinuciderea, sexul şi iubirea nu merg împreună, (Posibilitatea unei insule), criza omului şi ideologiilor, mitul unei noi um anităţi prin clonare agravează datele antropologice ale speciei umane. În acest individualism absolut lumea a devenit ,,o grădină zoologică soft, unde concurenţa sexuală decide totul…” Ce bine spus! Alexandru Matei are nu numai ochi şi miros, dar şi discurs, şi concept, face mereu analize şi referiri la climatul şi peisajul cultural românesc, cu obiectivitate şi pertinenţă, fără băşcălie eseistică şi fără parti-pri-uri, ceea ce-i urban şi onorabil pentru un intelectual. În Franţa s-a făcut mult caz de autenticitate, un transcendental, cum spune tânărul critic ce-o defineşte ca fiind ,,adecvarea dintre enunţare şi ceea ce se presupune că trăieşte subiectul”. Literatura nu mai reprezintă metonimic lumea, nici subiectul modern, ci ,,autenticul, personajul, carnea romanului îşi exhibă identitatea, dacă o are, avem o proză vorbită a trupului, spaţiul privat invadează spaţiu public”, cel public fiind o prelungire a celui privat. Noii libertini sunt existenţialişti fără cauză: ,,vor să epateze, scriind cu sinceritate, şi Frédéric Beigbeder, tradus şi la noi(…)ştie că stupizenia se vinde, cea ,, a umorului vlăguit, cool, a trăirii periculoase în jocuri de computer, a sexului light şi a ţigărilor light”. R. Jauffret, anarhistul ,,scrie cu perversitate despre perversiune, scrierea–i act vital, egal ca valoare cu actul sexual sau cu cel mistic”. Ei cultivă o cruzime afişată, cruzime ce ,,este una din formele de scandal, de exploatare a frontierelor pe care umanul le are cu animalul ”, consecinţă firească a civilizaţiei şi ştiinţei ce demitizează lumea, o dezvrăjesc, iar omul proclamat de modernitate subiect cu liber-arbitru se înrădăcinează în legile vieţii, în biologic şi nu în valori. Noua paradigmă, autoficţiunea, demitizează romanul, introduce un pact nominal prin care ,,scriitorul se autoexpune, dar nu ca bildung,el este gol, este doar la suprafaţă, euri spectralizate, agonizante, locuitoare ale unor cadavre, voci înşelătoare, teratologice, homunculoide, isterice, paranoice invadează textele literare”. Autoficţiunea este ,,o naraţiune la persoana I care se prezintă drept fictivă, dar autorul apare cu propriul nume”, afirmă Marie Darrieussecq. În Bebeluşul, ea spune: ,,nu am nevoie de nici un material real pentru a scrie această carte evidentă…E suficient să-mi imaginez, să mă las cuprinsă de fluxul gândurilor, al ficţiunii”, începe cu o autobiografie şi, continuă cu un roman la persoana . Autoficţiunea este un mijloc de personalizare prin care ,, scrii ca să fii, ca să ştii că eşti”. Alexandru identifică în aceste autoficţiuni deschise pierderea verticalei, a ierarhiei, dorinţa se realizează nu pe verticală, ci pe orizontală, s-a dus transcendenţa. Ana Garreta în Sfynx pune problema identităţii subiectului modern, eul văzut de sine, de fapt nici eul nu ştie cine este, mărcile de identitate , cele de gen spre exemplu, sunt semnificanţi, sau ,,te văd în oglindă”, cum spune un personaj al autoarei, ilustrând volatilitatea şi criza de identitate, atât de acută la individul liber care, căutându-se cu disperare pe sine, nu mai ştie cine este, sau se derealizează în sex, în biologic. Autoficţiunile apolinice, spre deosebire de cele deschise, nu exhibă trupul, sexul, ci tematizează memoria , păstrătoare a identităţii, şi sunt citate aici Camille Laurens, femeia îndrăgostită, Lorette Nobecourt, femeia revoluţie. Problema identăţii este atât de critică în societatea de masă, de consum, în liberalismul sexual total, încât dincolo/dincoace de consum, sex, etnie nu mai este nimic, parafrazând-ul pe Foucault: „Nu noi trăim, ci sexul trăieşte prin noi”. De fapt după ce ce Foucault a consacrat moartea omului din perspectivă structuralistă (gândirea şi limba, prin structurile lor, gândesc şi vorbesc prin individ), Derrida a deconstruit fiinţa, rămânând doar onticul, lucrul, societatea de consum şi internetul îl globalizează, şi ,,în ciuda identităţii de celălalt, identitatea umană este mai ştearsă ca oricând”, consideră în mod corect autorul acestei cărţi având reale calităţi de teoretician al ideilor. Autoficţionaliştii îl inventează pe om, personajul, naratorul, se spune, şi, cu cât mai multă existenţă, cu atât mai puţină esenţă, cred, în contrapunct cu Toma de Aquino, iar limbajul doar se semnifică pe sine şi nu lucrl, literatura este autoscopică, autoreferenţială şi autoreflexevitatea riscă să devină autofricţiune, cum bine remarcă autorul. . Analiza minimalismului mi se pare cea mai aplicată, nu atât prin teoria programului cât prin explicarea genezei lui, identificarea minimaliştilor, atât de diferiţi, a formelor de minimalism, forte şi soft, a etichetelor: gradul zero a scriiturii( găselniţa lui Barthes) sau literatură de apartament. Într-un limbaj de istoric literar pozitivist el surprinde originalitatea lui Beckett: cultul pentru lucru, ubicuitatea realului, ,,subvertirea poveştii, personaje cu gesturi circumstanţiale, cu sens prin ricoşeu”. Minuitiştii, după editura ce i-a publicat, Minuit, se disting prin economicitate, număr redus de personaje şi de pagini, onomastică derizorie, naraţiune zădărnicită: ,,scriitura cu fraze paratactice şi lineare, fir narativ exasperant, creşterea distanţei dintre narator şi autor, focalizarea pe detalii insignifiante, spaţii mari, ceea ce se spune se poate întâmpla oriunde, un fel de spaţii virtuale, iar timpul este absorbit în prezent”. Textele lor mustesc de umor, parodie, nonsens, mimând vidul, Lipovetsky, şi ,,plictisul, angoasa debilă şi nu angoasa forte a lui Heidegger , face posibil lucrul, finitudinea”. J. Echenoz cu Lacul este reprezentativ , original prin epohé-ul ce îl practică, eroii săi antieroi privesc cu aceeaşi răceală cognitivă musca, erou fenomenologic la minimalişti, gâtul, părul şi piciorul iubitei, piesele de mobilier, ca un ego transcendental în fotoliu ce constituie prin jocul noetic-noematic lucrurile, situaţiile. Toposul muştei, apartamentului, temperaturii de 20 de grade, sugerează poetica cotidianului, indiferenţa ca stil, singurătatea şi deriziunea, naratorul, un om ce se joacă la calculator şi care, când se plictiseşte, se ridică şi pleacă… Sunt analizaţi, pe texte, Toussaint, cu Melancolia lui Zidane, Patrick Deville ce în Femeia perfectă reprezintă prin metonimie o lume săracă, în care ,,cresc exponenţial posibilile, iar timpul devine orar aflat în stadiu de bruion”, Antoine Volodine care ,,alternează registrele discursive, vocile, fără unitate narativă, lipseşte aparent autorul,…, totul se acumulează într-un cazan infernal pe punctul de a exploda, şi în Mici îngeri ,,converteşte scurte piese muzicale în fugi agonice”. În fine, minimalismul soft ,,sentimental, poetic…la Eric Holder, cinismul şi flegma dispar, se infiltrează lumini lirice pe coridoarele fiinţei”.
Studiul lui Matei Alexandru are o densitate aproape redundantă de autori, idei, termeni, opere, îşi blindează sentinţele, judecăţile de valoare cu argumente, cu autori tari de idei filosofice, sociologice, analizând literatura şi din perspectiva societăţii de consum, a concurenţei cu vizualul, multimedia, încercarea disperată a literaturii de a fi live, deci nu literatură (în sens clasic). De apreciat comparaţiile pe care le face autorul cu ecoul acestor paradigme în mediul românesc, şi profeţia, literatura devine ,,o probă de dosar antropologic”, dar şi nota în care încheie cartea cu ,,condoleanţe pentru teoria literaturii…,poetică, poietică, stilistică, semiotică literară”. El nu practică sofismul atacului la personă, sofism atât de utilizat la noi, ci vizează idei şi atitudini apelând la registre, metode şi teorii diferite de interpretare, fără să le absolutizeze. Deşi cuvântul este o simplă etichetă a imaginii şi omul de azi trăieşte mai mult în virtual, el rămâne totuşi un animal vorbitor, gândirea nu poate fi fără cuvânt, şi se scrie bine literatură respectând mai mult sau mai puţin convenţiile ce ţin de autor omniscient, poveste, naraţiune, metanaraţiune, subiect, intrigă, personaje, metaforă, chiar dacă uneori deocheată, la noi şi aiurea. E drept, limbajul s-a pervertit sub impactul informaticii, consumului, dezinhibării sexului, în comunicare contează imaginea, limbajul kinetic , telefonia mobilă şi internetul, că omul şi-a pierdut sensibilitatea pentru mit şi metaforă, dar literatura ca scriitură a fiinţei umane, ca ocurenţă în textul lumii nu-şi dă duhul. Consider interesante ideile autorului privind ruperea convenţiilor clasice, moartea spiritului naţional ca substanţă şi marcă a literaturilor, dislocarea autorului, naratorului, spaţiului şi timpului , invazia de sex, violenţă şi zgomot în textul literar, dar producţiile literare de acest gen ele pot fi şi simptome ale unei crize, simplu ersatz, nu literatură. Eu consider că noile paradigme, sunt teorii parohiale, de nişă, şi aşa cum geometria lui Euclid, mecanica lui Newton rămân sisteme de referinţă în ciuda revoluţiilor produse de geometriile neeuclidiene, teoria relativităţii şi mecanica cuantică, tot aşa, păstrând diferenţele de univers de discurs şi epistemă, convenţiile clasice ce au marcat spaţiul literaturii se vor menţine. Regulile odată instituite condiţionează funcţionarea şi evoluţia universului numit Literatură, cu toate că există pericolul de extincţie în fluxurile de consum ale civilizaţiei actuale. Şi totuşi cartea, autorul cu sentinţe uneori atât de riscante şi controversate, n-a mişcat revistele literare, aşa cum cred că merita, deşi reprezintă o cotitură în maniera de a scrie şi a vorbi despre literatură!

Rus Al. Vasile