luni, 5 octombrie 2009

Absalom, Absalom!, inovaţie stilistică şi inerţie metafizică

Autorul lui,, Absalom, Absalom!,,W. Faulkner îşi creează romanul prin naraţiunea Rosei într-o după masă de septembrie printr-un flux al conştiinţei ce ţine mai mult de W. James decât de Proust, identitatea, continuitatea o dă senzorialitatea şi nu memoria, recurge când la evenimente reale, cînd la ocurenţe şi impresii ce ţin de timpul subiectiv, se trece de la timpul real, istoric, obiectiv, la timpul subiectiv, un du-te vino de la un nivel la altul, între care se inserează alte personaje, perspective, reflecţii metafizice ale eurilor contradictorii şi tensionate ale autorului. Th.Sutpen, numele eroului reuşitei, este un monument de vitalitate păgână, sălbatică, întreprinzătoare şi cuceritoare, ascultând de glasul sângelui şi pământului, de glasul Naturii,,care-pe-care’’, el fiind bărbatul-căpcăunul-demonul, şi, în aceeaşi măsură , de Soartă, predestinare, opreşte căsătoria lui Charles, fiu din altă căsătorie, cu Ellen, fiica legitimă, etica puritană axată pe voinţă , muncă, răbdare, supunerea totală a sclavilor, a femeii şi copiilor faţă de bărbat. Astfel Ellen, fiica unui pastor depozitar a moralei, cinstei si valorilor crestinismului puritan, metodismul, ca soţie a lui Sutpen nefiind nici iubită, nici soţie, nici mamă, ci , pentru el,un mijloc de onorabilitate, în realitate un recipient... chestie cu iz psihanalitic, un fluture pentru care ordinea timpului se inversează, , se retrage în coconul protector dar înstrăinat, al copilăriei ca o suspendare a timpului, plătind,, poliţa pe care tovarăşa Soartei, Natura, îi înscrisese numele’’. Sutpen, ca un Tată pantocrator, un fel de Yahve nemilos, resentimentar, crud, mânat doar de dorinţa de a învinge pentru a fi făuritor de civilizaţie, şef de turmă de clan, întemeiator de comunitate ce transgresează moralul şi religiosul pentru a institui o lume, o ordine prin forţă şi reuşită. Spiritul lui Faulkner ,stilul, are ceva din D-zeul biblic al începuturilor, credinţa se impune prin violenţa forţei,,simţim decretul şi glasul poruncitor al vrerii Legii, supunerea şi fatalitatea sclavului, femeii, copilului, răzbunarea violentă, dar şi apusul valorilor patriarhale îndulcite de Evanghelia Iubirii.,,Se pare că acest demon, colonelul Sutpen,, care a venit nu se ştie de unde(în cea de a doua parte avem o poveste itologică a coloniştilor , aventurieri şi întemeiatori) - A smuls cu violenţă din pământ o plantaţie, s-a căsătorit cu Ellen, sora Rosei, a zămislit un fiu şi o fiică, fără iubire...’’. Suntem în ,,starea naturală’’a lui Hobbes homo hominis lupus, căci ,,dacă i se oferă prilejul şi se iveşte nevoia, omul acesta e-n stare stare să facă orice şi chiar face’’. Este trama şi drama, epopeea şi legendele miturilor Naşterii Americii prin voinţă, credinţă, Biblie, violenţă, crime, război, civilizaţie, ca un fluviu ce intră treptat în matcă, dar având conştiinţa sfâşiată a păcatului şi vinei, de esenţă creştină, inocenţa recuperată în idealismul şi cinismul ,,drepturilor omului’’- după ce omul, populaţii întregi au fost călcate prin foc şi sânge. Sutpen este cuceritorul mereu călare, urmaşii lui, Henry şi Charles Bon, fiind primul, un dandy romantic, cel de-al doilea,unul fatalist, dar ambii decăzuţi, pe când el ESTE, cu o armată de sclavi negrii de care dispune cum vrea, se luptă cu ei la modul fizic în prezenţa copiilor şi soţiei pentru a impresiona şi transmite modelul său de comportament, le violează femeile , înşeală fără scrupule, instituie tabuul incestului, căsătoria între fraţi...,Bon şi Ellen, şi după moartea nebună a lui Ellen, se ,,căsătoreşte” cu Rosa, sora ei ,,mâna lăsată pe creştetul meu în camera de culcare a fiică-sii; un ucaz, un decret, o laudă de sine senină şi pompoasă asemenea unei sentinţe’’, Henry îl ucide pe Charles Bon, el moare răpus de o coasă ruginită, mâna destinului fiind unul din oamenii de pe moşie căruia i-a modelat viaţa... Romanul are o scriitură cu straturi ce ţin de istoria dramatică a unei naţiuni, întemeierea, războiul civil, ..., de psihologie, copilăria şi adolescenţa, marcate de absenţa iubirii, violenţe, eşecuri şi destine avortate, fractura valorilor întemeiatoare şi tradiţional umane, de ,,teologia păcatului", voinţei şi ispăşirii. Mai multe nivele de discurs, mai multe voci , naraţiuni ce se realizează prin povestire, povestiri, scrisori, amintiri, de fapt o metapovestire, Rosa însăşi, autorul, plasându-se în oricare dintre stadiile şi planurile reale sau imaginare ale vieţii şi visului. Scenariul romanului, arhetip de tragedie antică, cu imersiuni şi sondări dostoievskiene, Faulkner însuşi fiind un călăreţ ce-şi cabrează calul, romanul, când stăpân, când nervos, când îl scapă de sub control sub presiunea demonismului propriu sau lipsei de măsură a Istoriei. Faulkner este nu numai scriitor, ci şi filozof, ba chiar un teolog al răului şi sensului în Istorie. În faţa violenţei vieţii sau Istoriei, unii se repliază în starea de dinainte de naştere, în copilărie, Rosa, în pod, Coldfield, în coconul de fluture, Ellen, în credinţa creştină, puritană, Henry care când vede păcatul, bordelul rosteşte:,,Am să cred! Am să cred! Să cred! Chiar dacă este adevărat sau nu,am să cred!’’, Judith privind fotografia şi fiind ulterior văduvă fără a fi mireasa lui Bon, alţii ca Sutpen îşi face propria lui nişă, familia, ferma,,Suta lui Sutpen’’.Un D-zeu ce a stabilit principiul falocratic masculuin înainte de creaţia sexelor, sau pe cel civilizator al rasei albe şi care a lăsat, poate, şi vrăbii neînsemnte, dar care poate a îmbătrânit şi nu se mai preocupă de modul cum onoarea, decenţa şi umanitatea se aplică la pofta sexuală,,El a plantat sămânţa care a făcut să înflorească sângele alb, care să dea formă şi pigment frumuseţii feminine’’. Clytie, sora negresă din incest, deşi liberă nu poate fi liberă, iar ea, Rosa , observator şi narator, când obiectiv când subiectiv, un alter-ego a lui Faulkner, invocă nestartonicia naturală a femeii, o situaţie sau teama de a muri fără a cunoaşte bărbatul, rezultate dintr-un metabolism al spiritului sau al viscerelor care ne face să acceptăm fără să iubim, inacceptabilul, luîndu-i locul lui Ellen, din cumnată şi mătuşă soţie şi mamă!Avem o metafizică organicistă, vitalistă, întunericul, pământul, focul, apa, pofta sexuală, una protestantă, predestinare, păcat, datorie muncă,, şi una culturalistă, uşor psihanalitcă, fluturele, coconul, casa(cu coloane), scara, maternitatea, super-egoul-ul tiranic al vinei eticiste, civilizaţia ca nişă a învingătorului. Casa, ba chiar ferma, este un loc, pentru Faulkner , un topos, al tragediei, eşecului şi derelecţiunii fiinţei, unde eşuează familia, Ellen în coconul ei, Judith privind fotografia şi cosându-şi mereu trusoul de logodnă, patul lui procust unde se-ntâlnesc copii legitimi şi nelegitimi, spaţiul recluziunii vinovate pentru crimă, dar şi al nebuniei lui Henry...Sudul este pământului făgăduinţei şi al damnării, ,, sute de mile pătrate de pământ liniştit,, unde Sutpen smulge din Nimic, ca nişte cărţi de joc...,casa, ferma, Să fie Suta lui Sutpen după, Să fie Lumină!!!, pământul, receptacol ca trupul, pentru demoni ca Sutpen, societatea comerţului şi sclaviei negre unde oamenii sunt vrăbii însemnate, vite de muncă şi prăsilă, femeile, individul, comunitate în care fiecare este legat cu sfori de celălalt, tărâm al damnării şi ispăşirii voinţei de păcat, personajele alegând violarea legii morale, optând în cunoştiinţă de cauză pentru fărădelegea îmbogăţirii cu pământ, pentru carne de femeie sub imperiulu poftei, pentru incest şi crimă. Omul ştie că este predestinat întrun joc de popice, că onoarea, mândria, puterea dobândite se dovedesc abstracţii goale faţă de instinct, că odată gândit planul te duce prin crimă, incest, vânătoare de oameni, şi astfel tragicul este asumat întro lume în care ,,Cerul însuşi, ca scenă pentru violenţa şi vărsarea de sânge şi toate concupiscenţele satanice ale poftei şi lăcomiei omeneşti ...ca să aştepte cea din urmă furie deznădăjduită a celor refuzaţi dezmoşteniţilor şi damnaţilor, la jumătatea drumului între civilizaţie şi junglă, dintre sângele negru, oasele, gândurile şi amintirile şi speranţele negre, smulse şi răpite cu brutalitate..., sorocul blestemului, devenise prea josnică pentru a putea fi privită în faţă”. Pentru autor, respectiv personajele lui, războiul şi înfrângerea Sudului apar ca o ispăşire a unui păcat, a unei greşeli, atât în sens antic, grec, cât şi în sens creştin, violarea limitei, transgresarea cu bună ştiinţă a moralei, numai din voinţa de status social, de reuşită, de mândrie şi respectabilitate socială şi blestemul negru...? Dealtfel, doctrina metodistă cu un D-zeu aspru se îmbină cu ideea că trupul este doar un instrument pentru spirit sau suflet, ba conştiinţa este un flux de trăiri, iar eul este recognoscibil prin instincte, senzaţii, sentimente şi nu prin memorie ca la John LockeŞ: ,,Pentru că este ceva în atingerea cărnii peste carne, care nimiceşte, taie brutal...căile ocolite ale ordinii convenţionale,..atingerea, violarea citadelei care este cel mai lăuntric Eu-Sânt..., nu spiritul, sufletul; căci de fapt e mintea fluidă şi oricine poate să o ia în stăpânire. Numai să se atingă o clipă carnea de carne, trupul de alt trup, şi ai să vezi cum cad în lături toate deosebirile, fraglile ca o coajă de ou, de castă, de culoare.”. Ideologiile, religiile, cultura au creat un spirit şi un eu artificial, ca să justifice forţa, proprietatea, legea, ierarhia, statul şi alte mituri despre valori şi onoare proprii unei stări sociale ce are înrădăcinarea în starea naturală, în blestemul sângelui, eredităţii, omul din ambiţie nemăsurată a violat natura şi ordinea creştină, de iubire nici vorbă la personajele lui Faulkner.
Putem spune că romanul său este o ,,teodicee a răului” ce se insinuează nu atât teologal, creştin, sau biologic, cât demonic, în sens antic, metafizic, sau în cel modern, Faustul lui Goethe, dar rezultând şi din mândria şi nebunia omului,,e ceva din nebunie şi demonism, de care Satan fuge înspăimântat de propria sa lucrătură, peste care D-zeu îşi lasă privirile pline de milă- scânteie, o firimitură care să fecundeze şi să răscumpere carnea acesta articulată, vorbirea, privirea, auzul, gustul, creatura căreia noi îi spunem fiinţă omenească” În fond avem în scriitura lui o tramă metafizică, demonică, a naturii umane, a răului, a exitenţei, şi a timpului. Faulkner exploatează ontic şi ontologic verbul a fi ,,Eram-nu fiinţa mea, prezenţa mea: doar existenţa mea...”, sau trecutu, a fost ce ţine de ordinea lucrurilor... A fost :este doar o condiţie a elefanţilor...ceea- ce- a- fost e un lucru, şi acum numai este..şi Este e altceva nu exista pe atunci (Absalom, Absalom)...şi fiindcă somnul este nu este şi ploaia şi sînt a fost, ea nu-i. Totuşi căruţa este, fiindcă atunci când căruţa este a fost.”( Pe patul de moarte). Cât priveşte timpul, avem mai multe modele şi orizonturi temporale.Timpul liniar istoric, cronologic, războiul, orele, ciclurile vieţii, unele ale copilăriei, eredităţii, mediului şi învăţaii. Faulkner scrie pagini psihologice, fluxul vieţii reale pentru unii :,, strânşi unul de altul, cărora noi le aspunem menorie, eu recognoscibil, în fond schimbându-se de la fază la fază aşa cum fluturele se schimbă odată ce şi-a lepădat coconul, nemaiducând nimic din ceea ce a fost în ceea ce este...” Avem însă şi tipul ciclic, al naturi în care Sutpen, omul crede că o poate lua mereu de la capăt printr-o nouă femeie, un alt băiat, o altă fermă, căci nici o întâmplare ,,nu e niciodată singură, ci poate precum cercurile de apă după ce a căzut piatra, cercurile mişcându-se mai departe lărgindu-se în iazul acela legat de un fir îngust de apă, ombilical de iazul de alături pe care tot primul îl hrăneşte”. Naratorii se deplasează, revin, antcipează într-un orizont temporal sau altul, oferind în ,,partea a doua” perspective diferite, mereu reluate şi interpretate, recreate, asupra aceloraşi întâmplări, povestiind, niciodată nu se ştie care-i adevărul, o viziune când prezentă când trecută, când proprie când auzită, imaginaţia-i mai tare ca realitatea, descriind mai mult umbrele faptelor decât faptele, ecoul lor în amintire,în reverie sau în vis. Naraţiunea până la mijlocul cărţii, este povestea spusă şi completată de Rosa cu scrisori, iz de document storic..., întro după masă de septembrie în stările induse de culorile toamnei şi mai ales de mirosul glicinei,, Glasul ei nu se oprea...Era semiîntunericul tulbure, cu miros de coşciug, dulceg, de la glicina adoua oară înflorit cu miresma difuză, hiperdistilată, în care izbucnea din când în când fluturarea vie, norocoasă a vrăbiilor, asemeni unui toiag gros rotit în aer...” Intră însă în trama romanului alţi naratori, reluând şi completând, oferind alte şi alte istorii, umbre şi justificări ale faptelor, căci poveştile fascinante, ale Sudului, ne supravieţuiesc, de fapt e ca pietricica aruncată în apă ce produce unde, ochiuri ce se reiau până se pierd evanescent ca existenţele noastre în Oceanul lumii. Un roman polifonic... o poveste mereu reluată, o pluralitate de perspective ce aproximează adevărul, pe fondul conştiinţei obsesive, eticiste, creştin-metodiste a păcatului, carnea sau, şi lipsa de măsură, hybrisul specific tragicului grec, omul prin voinţa lui trebuie să aleagă deşi ştie că alegerea este destin, predestinare şi ispăşire!






































Cătunul de William Faulkner, Ed. RAO - o teodicee a răului social

Cătunul, Oraşul şi Casa cu coloane alcătuiesc o trilogie a răului social, rău generat de spiritul capitalismului ce bulversează lumea Sudului(Americii),lume bazată pe aristocraţia mândriei şi onoarei, pe valorile puritanismului întemeietor, un sistem patriarhal falocratic, axat pe dominaţia bărbatului asupra femeii şi a proprietarului de pământ asupra sclavilor negri. Romanul este un concert în patru părţi, cărţi, prima, Flem, reprezentând venirea clanului Snopes de nicăieri, care prin violenţă, înşelăciune, spirit mercantil şi violarea regulilor morale comunitare, ajunge în toate straturile sociale, Flem din vânzător în prăvălia stăpânului absolut al locului, Eck, fierar, I.O.Snopes, învăţător, Ab, negustor de cai. Cartea a doua despre iubirea imposibilă, Eula, nume predestinat la Faulkner, este povestea naturalistă a împlinirii erotice a trupului, fixaţia şi violul de posesie a învăţătorului Labove, seducţia de Don Juan a lui McCarron şi soluţia, Eula devine nevasta impotentului Flem, marcă a noului său statut social. Lunga vară fierbinte este marcată de sentimentul naturii în cele două episoade, a peţitului vacii, perversiune naturală şi sacră, de Ike Snopes, şi crima sacră a lui Mink, îl ucide pe Houston, motivat de sentimentul că individul, omul trebuie să acţioneze pentru onoare şi dreptate! Este vorba de hybrisul grec, sfidarea zeilor, lipsa de măsură ce trebuie fatalmente pedepsită! În fine,Ţăranii ne prezintă o formă capitalistă de vânzare a cailor, licitaţia, pe fondul atât de texan al îmblânzirii cailor, marcă a spiritului luptător şi învingător american, pe când ţăranii, păcăliţi de Flem, sapă şi iar sapă după o comoară, eternul vis al îmbogăţirii miraculoase.
Pentru cadrul geografic al romanelor sale, Faulkner pin toponime sugerează un anumit trecut cultural şi istoric, Moşia( Râpa) francezului, pentru cătun, Yoknapatawpha, nume cu rezonanţe indiene, pentru ţinut, iar Sudul, paradisul mitic şi aristocratic al Americii, este învins de capitalismul Nordului, bazat pe reuşită şi nu pe valori. Nu există o morală a mijloacelor, se ştie că ales scopul, să învingi social, să fii vizibil, înseamnă să dobândeşti mândrie, onoare, dragoste, onorabilitate socială chiar şi prin violenţă! Snopesii ,,pot să vină. Snopesii pot să plece”, spune Varner amnezic de trecutul aristocratic şi puritan, abulic parcă, da, dar ei reconfigurează comunitatea, o transformă în societate, vechii aristocraţi fiind uzurpaţi de burghezia banului. Un nou limbaj, expresie a spiritului capitalist, este folosit ca scriitură, dobândă, poliţă, ipotecă, licitaţie: ,,dacă plătesc zece dolari pentru el, ai tu grijă ca tutore. Iar dacă iau zece dolari de la tine, va trebui să mai plasezi odată poliţa. Asta înseamnă că va fi încasată de trei ori’’. Sorin Alexandrescu în William Faulkner aplică o schemă spengleriană, Snopesii ar funda, după el, o civilizaţie cu stabilitate, prima fază, după care urmează celelate două: criza şi decăderea, iar Flem, ar fi omul de afaceri, arivist, cu enegia demonică a reuşitei, care prin,, disimulare şi ambiţie, câştigă încrederea, slăbeşte adversarul, îl paralizează”. Astfel Varner este scos înafară din joc, îi dă lui Flem, îi ia Flem, proprietatea, puterea, fiica, onoarea, iar ceilalţi, săracii, Ike şi Mink sunt marginali, mereu în salopetă, salopeta fiind marca umilinţeii sociale, a muncii brute. Am avea o linie, când exponenţială, când organică, dar cu trend ascendent, a progresului explicit, uneori implicit a lui Flem, a spiritului capitalismului. Violenţa rămâne însă pentru oameni ultima soluţie de a rezolva problemele insolubile dintre ei! Pe axa tematică, semantică a evenimentelor se structurează axa sintagmatică, textul romanului, naraţiunea, printr-o abordare descriptivă, prin relatarea unor personaje, ca Ratliff şi, pe alocuri, comentarii ale vocii auctoriale. Vocile narative, polifonice, sunt fie martori a evenimentelor, fie recurg la amintiri, interpretări a celor văzute sau auzite, şi astfel din mai multe perspective, prin aproximări, se stabilesc faptele, adevărul. Autorul foloseşte observaţia directă, arta clasică a dialogului pentru a reda relaţiile afective, sociale sau cele agonice, recurge la tehnica aproximării prin construcţii sintactice de genul, ca şi cum, nu…dar, astfel Houston,, nu numai că privea acest chip toată ziua, dar îl şi purta cu sine acasă…”. În Pe patul de moarte dialogul este redat de un al treilea, martor sau participant la evenimentele comunicării, cu o gramatică ce recurge abuziv la apostrof, într-o vorbire dialectală, parcimoniasă, cuvântul fiind auxiliar pattern-ului comportamental. În Cătunul, dialogul are loc în timpul narării acţiunii, este direct şi relevant, ortografia ordonând ortoepica oralităţii. S-a vorbit de povestirea cu sertăraşe, căci în fiecare carte avem mai multe poveşti, astfel în Eula, povestea ironică a reuşitei sociale prin voinţă şi muncă, Labove, cam redundantă povestea Eulei, a iubirilor sale, iar în partea a patra, povestea molimei texane, îmblânzirea cailor, căutarea comorii şi exit-ul lui Flem. Faulkner are geniu epic nu numai prin oralitatea şi bogăţia lexicală, ci şi prin bricolajul sintaxei în funcţie de intenţiile explicite sau ascunse, de atitudinile personajelor, şi mai ales, după cum structurează spaţiul şi îndeosebi timpul romanelor lui. De la târgul căsătoriei lui Flem cu Eula se trece în ficţionalul imagistic şi apoi în fantastic:,,Văzu din nou faţa. Tragică nu fusese niciodată, acum nu avea nici măcar ceva diabolic, îndărătul ei un alt inamic al speciei bărbăteşti….Şi pumnalul şi pistolul tâlharului la drumul mare lucesc frumos în mâna lui…Spune Prinţul că înţelegerea-i înţelegere. Că a făcut schimbul pe bună credinţă şi onoare…”. Spaţiul este când labirintic, drumul, cărarea, când marcat de lumină, pământ, întuneric, de umbrele oamenilor şi lucrurilor, poveştile fiind ele însele umbre ale faptelor. ,, Umbra inconsistentă, dungată a trecerii zilei plutea deasupra lor,…, în cupa de azur a înserării, în fântâna fără vânt a nopţii….Se făcuse zi de-a binelea. Soarele se înălţase pe cer. Aerul încă mai răsuna de glasul păsărilor, dar cântul lor nu mai semăna cu strofele şi antistrofele unei corale misterioase…Soarele era o coloană galbenă perpendiculară”. Avem la Faulkner o metafizică a luminii iniţiale, hristică, dumnezeiască, ba chiar păgână, un joc maniheic, estetic şi plastic al luminii şi umbrei, ce ţine de dialectica spectrală , când păgână, tragică, când creştină, metodistă, îmbinare leibniziană de predestinare şi liber arbitru. Plastica personajelor, a iluziei sau a accelerării mişcării se realizează prin verbe ale devenirii, începu, izbucni, sau ale privirii şi înţelegerii, a asculta, a înţelege, şi prin procedeul lentitudinii sau accelerării tempoului frazei:,,Nu se produse nici o mişcare, nu se auzi nici un sunet….Atunci doamna Armstid se ridică în picioare. Mai rămase o clipă privind în gol, cu mâinile încrucişate pe burtă….Atunci se produse în mijlocul lor un zgomot înfiorător,…urmă o clipă de oroare statică, când oameni şi animale se priviră faţă-în-faţă…Herghelia mătură toată curtea şi izbi poarta întredeschisă…Apoi toată acea masă inextricabilă se izbi de căruţe şi se învârteji în loc…’’. Aşa cum arată Sorin Alexandrescu, Faulkner videază spaţiul pentru a dezvălui hăul ameţior al timpului, Houston nu îşi pierde conştiinţa când este împuşcat de Mink: ,,Auzi împuşcătura şi o clipă mai târziu, după ce simţi lovitura….Apoi scurgerea firească a timpului…se inversă. Văzu atunci hăul alb, abisul…” Inversarea timpului se aplică şi timpului natural:,, Acum zilele şi nopţile lui se inversară’’Timpul subiectiv, psihologic, deşi este redat prin succesiune discontinuuă de momente, el este trăit ca durată printr-un flux al conştiinţei care fie aduce trecutul în prezent, fie suspendă timpul, în sensul fiosofiei vieţii şi conştiinţei,W.James. Tehnica monologului interior ce reflectă gândurile cele mai intime, apropiate de inconştient, într-o sintaxă minimă( Joyce, este mai rar folosită în Cătunul, dar prezentă la unele personaje ca Armstid, Ike, Mink. Astfel Ratliff ,,se simţea vlăguit, se complăcea în moliciunea de-o voluptate supremă a covalescenţei în care timpul, graba nu existau, secundele, minutele şi orele care se acumulau şi cărora trupul le era sclav atunci când e sănătos,…,acum se inversaseră, şi timpul era servitorul umil al trupului, în loc ca trupul să se supună trecerii inexorabile a timpului”. Ike, cu idioţenia lui dostoievskiană, are o viziune cosmogonică în care întunericul, pământul, nasc lumina, şi căderea în timp este suspendarea trecutului într-un prezent al duratei continuue, a lui Este,, Că în zorii zilei, lumina nu cade pe pământ din cer, ci emană ca un suspin chiar din pământ. Sub baldachinul împletit din rădăcinile oarbe, lucioase ale buruienilor, bezna neagră a nămolului şi putregaiului său abundent, hrana constantă a viermilor nesăţioşi şi amalgam de oase celebre: Elena din Troia şi nimfele şi episcopii sforăind cu mitra pe cap, mântuitorii şi victimele şi regii-lumina se trezeşte… Globul silenţios de aramă incendiază iarba uscată şi aruncă mult înaintea lui umbra sa culcată pe burtă”. Mecanismul temporal este orientat spre trecut, fie spre timpul mitic, primordial, fie spre trecutul îndepărtat sau apropiat, conştiinţa suspendă trecutul, îl recuperează în prezent, pe a fost, în este, este înseamnă durată, jocul metafizic cu verbul a fi ne duce cu gândul la exitenţalism şi la diferenţa ontologică, este/există. Spirala naraţiunii este formată din instantanee şi linii continuue de durată. De altfel ritmul naraţiunii, a romanului este la început lent, tragic şi dramatic în Eula, apoi tensionat şi allegro, iar finalul îi deschis spre următorul roman al trilogiei..
Acest roman deşi mai puţin metafizic decât Absalom, Absalom!, are ca toposuri, elemente naturale, cu o valoare metaforică sau simbolică, arhetipică, precum catârul, calul, focul, lumina şi umbra. Catârul este animalul cuminte, harnic, asociat plugului sau căruţei, pe când calul este asociat,cabrioletei, pionierului, cuceritorului, învingătorului, aristocratului, Houston, militarului, războinicului. Faulkner îi admiră forţa, viteza, curajul, gambitul şi galopul, iar coapsele calului sunt mai prezente şi mai estetic prezentate decât coapsele femeii (crupa calului fiind canonul estetic al frumuseţii forţei vitale):,,Ia aruncaţi-vă privirile la el, gâfâi texanul întorcându-şi faţa congestionată…Uitaţi-vă repede la el. Coapsele-astea…Calul luă foc din nou; din nou texanul pluti pentru o clipă deasupra pământului cu toate că mai vorbea încă…”. Mustangiul este rasa de cai sălbatică, vitală, nobilă simbolizând împreună cu cowboy-ul spiritul american, libertatea şi voinţa de a învinge! Focul este prezent în fiecare roman, arzând casa, conacul, ferma, pus din răzbunare sau pur-şi-simplu, există o plăcere estetică, metafizică şi justiţiară a focului, a flăcărilor, ca exorcizare, eliberare de păcatul trecutului, de sinele predestinat, mai ales, spune un personaj, dacă arde şi cel damnat în el! Dar lumina este totul la Faulkner, lumina de dimineaţă, lumina amiezii, cea din amurg, lumina de aprilie, cea de august, dar mai ales lumina toamnei, a lunii, dar şi cea a ochilor: ,,Prin aprilie, era deja o geană inconsistentă de lumină precedând revărsatul de ziuă în care putea să vadă şi să-şi dea seama că este o entitate solidă, închegată, vizibilă care luase locul senzaţiei de teroare fluidă când se simţea înfricoşat de ostilitatea primară, invizibilă….Poarta cu gratii a asfinţitului căzuse ca o ghilotină în urma lor…Era lună plină…”. Jocul luminii şi umbrei, plasticitatea imaginilor, lirismul lor, dau o frumuseţeţe metafizică, cosmică, metaforelor şi stilului, el fiind un poet de unghiuri şi aglutinări cinematografice. Faulkner este un autor prea prezent, dar mai ales omnipotent, temele şi personajele fiind ipostaze şi destine a unei trame metafizice ce ţine de de păcatul transgresării armoniei valorilor eroismului puritan, întemeiator. Autorul le ţese în plasa sa ca un zeu intransigent prin judecată, justificare şi predestinare, ele aleg deşi ştiu că alegerea este păcat, rău, şi că vor ispăşi, autorul nu le lasă nicio şansă! Aproape deloc joc, gratuitate, spontaneitate, bucurie, concretul şi aleatorul nu au loc în preconceptul metafizic şi aproape fatalist al creaţiei sale. Câtă inerţie metafizică! Câtă noutate şi forţă stilistică! Poetica creaţiei este tragedia greacă, substanţa morală este însă religioasă, păcatul şi pedeapsa nu se datorează numai hybrisului, ci şi, în sens gnostic, obscurităţii şi răului consubstanţial lumii şi omului. El crede că înfrângerea nu poate distruge omul, dar omul trebuie să plătească pentru privilegiul de a alege ceea-ce-trebuie-să-aleagă, pentru violarea armoniei inţiale şi a ethosului onoarei, cinstei, şi dragostei, căci tragicul este consubstanţial decizilor umane, diferenţa dintre voinţă şi capacitatea de a acţiona fiind fatală. Houston, eroul tragic,,voia să ajungă la mare…poate din dorinţa de a repudia pământul, câmpul, unde trupul şi mintea lui dăduseră greş în faţa voinţei-de-a-face-ceva, căutând ceva din oferta spaţiului…refuzând să taie firele amintirii, ar fi pedepsit mintea şi trupul care îl dezamăgiseră…”. Faulkner poate este prea justiţiar, prea veterotestamentar şi mai puţin hristic, dar crezul său mărturisit este umanist şi creştin:,,Eu cred că omul nu numai va dura, ci va învinge…Este privilegiul scriitorului de a-l ajuta pe om să reziste, îmbărbătându-i inima, amintindu-i curajul şi onoarea, şi speranţa, şi mândria, şi compasiunea, şi mila, şi sacrificiul…’’ VASILE AL. RUS ,

joi, 18 iunie 2009

Noica - ganduri despre Eminescu

La 15 iunie2009 se-mplinesc 120 de ani de la ,,săvârşirea întru fiinţă/nefiinţă” a Poetului, iar în 12/25 iulie 100 ani de la naşterea lui Noica, Eminescu fiind pentru filozof ,,omul deplin al culturii româneşti”,un model pedagogic ,,În Eminescu substanţa a devenit subiect, cultura noastră folclorică, cultura lumii întregi…, în sfârşit rostirea noastră românească” (C.Noica, Introducere la miracolul eminescian). Geniul poetului, caietele, manuscrisele, în a căror facsimilare şi publicare vedea o răspundere naţională, poeziile, constituiau pentru Noica „un miracol al culturii româneşti”. Raţiunea acestei fascinaţii s-ar putea să fi fost încercările lui poetice din tinereţe, ataşamentul organic dar şi tematic faţă de spiritul românesc ce-ar sălăşlui în limbă, dar şi influenţa lui Heidegger după care ,,Omul este păstorul fiinţei, iar Limba casa fiinţei…Fiecare limbă este survenirea acelei rostiri esenţiale în care unui popor istoric i se performează felul în care îşi concepe esenţa sa, adică apartenenţa la Istoria lumii” (M. Heidegger, Originea operei de artă). Gândirea, categoriile conceptuale,, se abandonează Fiinţei”, numai poeţii numesc sacrul, căci,,în chip poetic locuieşte omul…”, Hölderlin, în ,,luminişul Fiinţei”, Heidegger. Noica afirmă că fiinţa românească stă în limbă, în gramatica modulaţiilor verbului ,,a fi”, în lexic ,,Cuvintele acestea, care sunt ciripitul nostru de fiecare zi, poartă răspunderea noastră mai adâncă, şi reprezintă adevărul nostru neştiut…, o limbă îţi dezvăluie lumea într-un fel anumit...cuvântul poate purta în el o bogăţie mai mare ca şi conceptul” (C.Noica, Cuvânt împreună despre rostirea filosofică românească). După el limba, vorbirea poeziei populare, limba poetică a lui Eminescu sunt însăşi rostirea filosofică românească. Rostirea devine, la Heidegger, într-un fel,, tăcerea fiinţei” , limba ca vorbire rostind fiinţa ,, luminând şi ascunzând, învăluie” acel,,dangăt al liniştii” Fiinţei. La Eminescu ,,Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă / Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi deie vamă/…/ Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă” (Se bate miezul nopţii),, Limba fiind stăpâna noastră” şi Noica împărtăşeşte ca un crez filosofic spusa poetului.
Filosofia lui Heidegger ca interogare a FIINŢEI este ca o fugă, sau cum spune atât de plastic Noica ca un burghiu ce cu fiecare mişcare progresivă, face o mişcare descendentă, revine, spre abisul fiinţei. Totuşi, la Noica nu vom găsi temele nimicului, angoasei şi morţii, categorii, mituri fundamentale ale spiritului german, de la Jakob Böhme la Heidegger, ci un anumit echilibru şi seninătate specifice spiritului românesc(!). Am putea spune că spiritul german a fost apăsat de insuportabila povară a fiinţei, a nimicului, pe când cel românesc de dulcea povară a firii, o anumită uşurătate a fiinţei, într-o bună ordine şi relaţie cu natura şi cu moartea, cu D-zeu. Şi totuşi spiritul german deşi caută sensurile în metafizic şi transcendent se defineşte prin faustic, civilizaţie, ştiinţă, tehnică, economie, prin voinţă, istorie, stat, război, pe când cel românesc prin precaritatea fiinţei, fără nimic mare în istorie, mereu sub semnul posibilului, de o fi o fi, de n-o fi n-o fi, sau, o fi cumva, ceea ce denotă o atitudine echilibrată, sănătoasă, pe termen scurt, dar lipsă de voinţă istorică,, de afirmare în real! Glosând, Faust face un pact cu Mefisto, un contract totuşi, pe când la român te faci frate cu dracul până treci puntea, căci frate, frate(nefrate), dar brânza-i pe bani, o relativitate a normelor, regulilor, neseriozitate, lipsa contractualităţii ca valoare socială şi morală!!!.În ordine metafizică şi poetică, transfigurarea morţii din Mioriţa, sau atitudinea, senină, stoică, hai să zicem dacică la poet,,De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi, / Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”, sunt mărci ale unei creaţii culturale, dar şi ale unei identităţi conservatore, paseiste, a unei inerţii istorice, de mentalitate,,Şi noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămânem”. De reţinut frecvenţa verbului a fi, a formei atemporale e, de prezent continuu, a lui noi, definitoriu pentru comunitate, pentru români, şi pentru o viziune organică asupra lumii, prezentă la Noica, Blaga şi Eliade, şi sub forma unui creştinism cosmic (păgân!). Am putea spune că Heidegger şi Noica sunt seduşi de metaforă la care se „închină” ca Parsifal în faţa crucii!
Mitul cosmogonic, matrice a lumii şi creaţiei după Eliade, are ca variantă în manuscris ,, În început fiinţa n-a stat nici nefiinţa / Ci totul era lipsit de viaţă şi voinţă/…/ Nu s-ascundea nimic şi totul era ascuns/ Pătruns de sine însuşi era cel nepătruns”. Dar parcă sună mai poetic,, La început, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă…/ Când nu se ascundea nimic, deşi totul era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns, /Fu prăpastie? Genune? Fu potop întins de apă?...,”şi ,,umbra celor nefăcute nu-nceta a se desface /…stăpânea eterna pace/…/Dar deodat-un punct se mişcă…cel dintâi şi singur. Iată-l / Cum din haos face mumă, iar el devine Tatăl…” Haosul germinativ şi neantul, paradigma gândirii cosmogonice, au în câmpul lor, punctul, unda, lumina, raza , Noica văzând în ele câmpurile fiinţei, respectiv trecerea de la în, individualul, la a fi întru, deci un ,, spor de fiinţă”, ,,roiuri luminoase… atrase în viaţă de un dor nemărginit”, prepoziţia întru ca operator ontologic, deschizând spre universal, spre fiinţă, fiind o ,,limitaţie ce nu limitează”.
Filozoful interpretează poezia lui Eminescu nu atât prin Schopenhauer, Vede, Buddhism, cu vacuitatea cosmică şi lumea ca iluzie, văl, maya, ci prin propriul model ontologic, în textura viziunii sentimentului românesc al fiinţei. Astfel apriorismul lui Kant devine în traducerea poetului ,, Reprezentaţia e ca un ghem absolut şi dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul-şi experienţa…Din nefericire atât torsul cât şi fuiorul ţin întruna”. Prin această imagine cosmogonică timpul şi spaţiul ,,condiţiile de posibilitate ce sunt în capul nostru”, vor marca ideea lumii ca vis, ,,vis al morţi-eterne e viaţa lumii- întregi”, simţindu-se influenţe buddhiste, dar poate şi a lui Fichte, Eul îşi creează Non-eul, lumea, dar şi mai apăsat a lui Schopenhauer cu Lumea ca voinţă şi reprezentare. Lumea ca vis este un arhetip ce trece din gnosticism prin alchimie în romantism… Numai că aceste influenţe sunt recreate poetic şi par mai expresive şi ,,mai originale” ca originalul ,,Trecutul când n-am fost, viitorul când n-o fi existat ele, nu, fiindcă eu nu exist, sufletul lumii, eu. Fără eu nu există timp,…,nu există D-zeu, fără ochi nu există lumină, fără auz cântec,ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e D-zeu”. Timpul are ca orizonturi ieri, azi, mâine, dar ,,Viitorul şi trecutul/Sunt a filei două feţe”, domină eterna pace, sau ,,Unda ce-şi mână trecutu-n viitor”. De reţinut ipostazele gramaticale şi temporale a verbului ,,a fi”, ale firii, ale fiinţei. Modelul nu e timpul liniar, Cronos ,,ce vecinic treieră”, ci cercul, roata, mandală a filosofiilor indiene, veşnica reîntoarcere a lui Nietzsche. ,,Se ştie că sistemul universului e o roată…” în manuscrise sau,. versul ,,Vremea trece, vremea vine”. Astfel ,,Vezi roata istoriei întorcând spiţele ei”, în Memento mori, sau „ Din chaos Doamne am apărut/ Şi m-aş întoarce-n chaos”, Luceafărul, dar ,,uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată”. Noica va privilegia nu timpul rotitor, nu iluzia metafizică şi poetică a identicului, prezentă la Eminescu,, aceeaşi/acelaşi (om), ci timpul rostitor, al înfăptuirii, creaţiei, al devenirii întru fiinţă ,, Rostirea filosofică românească pune în joc următoarele şase situaţii ale fiinţei: n-a fost să fie, era să fie, va fi fiind, ar fi să fie, este să fie, a fost să fie”( C. Noica, Sentimentul românesc al fiinţei). Eminescu poet al absolutului, va privilegia fiinţa cu complementele temporale, clipa, eternitatea, Noica devenirea întru fiinţă, cu rost! Sentimentul melancolic al infinitului este la poet dorul, eros cosmologic şi poetic, un existenţial, printr-un dor nemărginit sunt chemate la viaţă lumile, taina vieţii ,,Dorinţi nemărginite plantând într-un atom”( Înger şi demon).,,Doruri vii şi patimi multe/ Ca şi flori în poarta vieţii,/Bat la porţile gândirii/ Toate cer intrarea-n lume, / Cer veşmintele vorbirii.”( Criticilor mei) sau ,,Mai am un singur dor: / / În liniştea serii /Să mă lăsaţi să mor”. Dorul întruchipează unda cosmologică iniţială, raza ce mai luminează încă, viaţa şi iubirea căci ,,Se sărută dor cu dor/…Până mor”, ce ne duce la Sărutul lui Brâncuşi ce reprezintă începutul şi sfârşitul dragostei ! O limbă literară, rafinată, în care metaforele auditive: cornul ce răsună, clopotul de aramă, vuietul mării şi vântului, legănatul codrului şi valurilor, dau muzicalitate de melos popular, iar prin jocul prefixelor şi sufixelor devin expresia vie a unui dor neostoit şi suflet nemângâiet. În Sărmanul Dionis. Dorul ne duce spre sinele lărgit, sentiment oceanic la Eminescu, integrare organică la filozof, căci individualul trebuie să fie un holomer, să reprezinte şi să cuprindă, întregul, cultura, naţiunea, umanitatea! Este o contradicţie între dor ce ţine mai mult de subiectiv, de sufletul individual sau colectiv, şi spirit, ce ţine de comunităţi, cultură, istorie, în bună tradiţie germană, hegeliană, Noica fiind pentru spirit, chiar dacă este încapsulat în mod idiomatic într-o limbă,ca cea română!. Eminescu vede lumea ca o picătură de rouă, iar timpul o picătură de vreme, folosind prefixele ne-, in-, pentru infinit, nefinire, nemărginire, infinire, infinitul fiind, cum zice Noica un gând descumpănit, o vorbă nefericită, poetul folosind nemărginirea pentru spaţiu, infinirea pentru timp, nefinirea pentru moarte, dar sensurile sunt figuri poetice şi nu concepte filosofice. Avizat, filozoful vorbeşte de infinitul rău a lui Hegel, de cel virtual, Aristotel, Leibniz, de cel actual, Cantor, mulţimile infinite ale numerelor şi nu numai. Infinirea e blândă ,, eu mă pierd în infinitatea sufletului,… în ce infinire de timp clipa de bucurie”( Sărmanul Dionis). Infinirea blândă o întâlnim şi la Brâncuşi, Coloana infinită, pe când nefinirea este mai potrivită pentru lumea microcosmosului,, în ce nefinire microscopică s-ar pierde milioane de infuzorii”, ducând mai degrabă spre moarte,,Şi bătrâna moarte toarce/ Gândul ei la nefinit” Şi totuşi, dorul nemărginit cheamă la viaţă sau la extincţia fiinţei, la Nirvana. C.Noica, spirit speculativ şi hermeneut rafinat, crede că poetul are afinităţi cu intuiţiile şi arhetipurile metafizice, unele ezoterice, ţinând de alchimie şi gnosticism, ca enigma vieţii, Archaeus ,,Ei bine-priveşte viaţa ca o comedie- cine-o aranjează priveşte omul ca o maşină, cine-o ţine?…Şi-apoi nu uita că hârtia era decor-cine-o zugrăveşte…Ce era el un nimic, o posibilitate,...Schema cursului naturii este un cerc de forme…Aceste umbre stau pe loc ca o urzeală, ca ideea unei fiinţe sub care undele râului , etern altele, formează o bătătură,…un Ahasver a formelor lumii…”. Noica însuşi dorea să scrie un tratat despre arhei(!) şi vedea în ei ,,existenţe fără realitate, fără subzistenţă…”, sau cum se întreba Eminescu ,, Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regizor a cărui existenţă nu o putem explica” , enigma vieţii, căci „ În fiecare om se încearcă spiritul universului, se opinteşte din nou, ca o rază din aceeaşi apă...un salt spre ceruri”. La Goethe şi Blaga demonicul are rolul de principiu creator, Eminescu este poate sub influenţa lui Schopenhauer ,,Această putere de a trăi (poate fi comparată cu o coardă situată deasupra teatrului de marionete, constituit din lumea oamenilor (voinţa), Dacă într-o zi coarda ar slăbi, manechinul s-ar prăbuşi”(Lumea ca voinţă şi reprezentare). Constantin Barbu în Eminescu, Poezie şi nihilism, accentuează nihilismul cosmologic buddhist al operei eminesciene şi arată că pentru poet omul este un ens metaphysicum ,,Oamenii din toate fac icoană şi simbol/Numesc sunt, frumos, şi bine ce nimic nu însemnează”,pe cadavrul trist şi gol!!!. Noica preferând ,,Ciudat izvod e omul pe-a vremii ţesătură,… în veci acelaşi”,în toată omenirea în veci aceeaşi haină, o natură umană metafizică, mereu aceeaşi, sau, cum rosteşte poetul,, A pus în tine Domnul nemargini de gândire”, căci prin fiecare om o lume-şi face-ncercarea, chiar dacă poetul zice că D-zeu a greşit cu el la adiţiunea fiinţei! Noica este sub influenţa lui Eminescu, în care ,,el regăseşte” temele sale filozofice, fără ca poetul să-i fie un simplu pandant, ci o bună „ilustrare” a modelului său ontologic, Devenirea întru devenire/ Devenirea întru fiinţă, Individualul cu determinaţiile sale/Generalul cu determinaţiile lui. Luceafărul ,reuşita supremă a poeziei româneşti, este trama spiritului românesc, de a prinde sau nu fiinţă, la fel ca Tinereţe fără bătrâneţe. Hyperion este lumea fiinţei, o natură generală, Cătălina reprezintă individualul, lumea devenirii ,,Ea îl privea cu un surâs /El tremura-n oglindă”, fiecare căutându-şi determinaţiile, generalul vrând să prindă fiinţă ,,În timp ce Faust cerea o esenţă, eroul lui Eminescu vrea existenţă”( Sentimentul românesc al fiinţei), sau în terminologia epistemologiei actuale vrea să se instanţieze! Cătălina, individualul către Hyperion: ,,Şi viaţa-mi luminează/… Deşi vorbeşti cu înţeles /Eu nu te pot pricepe/…/Vrei poate-n faptă să arăţi/Dreptate şi tărie”, ca apoi să spună ,,Norocu-mi luminează!”.Luceafărul îi răspunde cu orbirea de el, de fiinţă goală ,,Ce-ţi pasă ţie chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul”. Luceafărul, Geniul, poartă în el generalul la care vrea să ridice lumea individualului, a lui Cătălin, lumea contingenţei şi norocului, a devenirii întru devenire, dar n-a fost să fie!...,,Lumea necesităţii şi lumea contingenţei nu s-au întâlnit. Dar s-au căutat…Nefericirea geniului este de ordin ontologic şi ea. Căci geniul ştie de fiinţă, în timp ce omul de rând nu ştie. Lumea ar trebui să prindă fiinţă, prin geniu, dar rămâne una a contingenţei”(Sentimentul românesc al fiinţei), Aşa şi cu spiritul românesc, rămâne în devenirea întru devenire, trebuie mereu să o ia de la capăt, de la început, şi „ratează mereu devenirea întru fiinţă” sincronizarea cu Europa, cu universalul! În Şase maladii ale spiritului contemporan filozoful arată că spiritul românesc suferă mai mult sau mai puţin de catholită, todetită, horetită, ahoretie, atodetie, la noi un excesiv spirit critic şi disociativ,,punând accentul mai degrabă pe comentariul vieţii decât pe viaţă,” şi plăcerea ,,de face teorii în gol”, dar mai ales suferă de acatholie ,, refuzul generalului”, fapt ce se vede în dor ,,ca aspiraţie spre ceva nelămurit”. Dorul poate fi şi sentimentul neputinţei noastre, ,,românii n-au scris decât o pagină modestă de istorie” consideră Noica, şi Cioran şi mai şi, neantul valah, dar s-ar putea ca această relaţie cu posibilul, să dea acel rest de fiinţă necesar civilizaţiei occidentale, sensul nu poate fi în acumularea de idei, tehnică, bunuri, ci în ceva dincolo de ele, filozofia fiind chemată,, să pună ordine, idei, în lucruri, în lume, să-i dea un rost” iar ,,poporul nostru păstrează câteva deschideri, …o bună întâlnire cu fiinţa prin a fi întru care coboară universalul în lumea prepoziţiei”. Într-adevăr putem fi de acord cu Noica (şi cu poetul!),,Ceea ce izbeşte la român-o vedem- e măsura…Culorile artei noastre populare sunt stinse, …spaţiul înterior în echilibru, elanul nostru niciodată excesiv- măsura noastră şi bunul nostru simţ par nestricate” , dulci iluzii, mituri de specific naţional, căci azi lipsa de măsură, vulgaritatea, prostul gust, domină spaţiul public şi de multe ori şi spaţiul interior, media românească, exact pe dos!
Cultura europeană, deşi cu maladiile identificate de filozof,, este prin natura ei creatoare”, dar fiinţa noastră tradiţională s-a destrămat şi mai avea-vom noi românii cu limba noastră viitor, sau identitatea şi limba noastră vor dispărea (!), cum s-au întrebat atât de îngrijoraţi de destinul nostru, Blaga şi Noica aflaţi poate sub influenţa astrului Eminescu ,,ce ne mai ţine încă laolaltă”. ,, E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei”!, Memento mori, ne duce cu gândul la Nietzsche şi Spengler, dar stăm poate sub fascinaţia metafizică a versului „ Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit...”,cultura putând fi, cum zice filozoful, o încremenire de visuri, fără de care însă nu putem dăinui! E adevărat cu condiţia ca visul să nu se substituie realităţii. Dorul, visul, sunt transfigurări ale realităţii, sentimente, atitudini, trăiri, sublimări şi forme de compensaţie a unui tragism existenţial, ele ne pot lumina viaţa, dar nu ne pot scuti de acţiune, de faptă, căci la început a fost fapta, Goethe. Pentru a ne împlini, pentru a fi avem nevoie atât de real, de lucruri, cât şi de sensurile lor, de posibil, altfel ne paşte nihilismul sau iluzoriul unei culturi false.
Vasile Al. Rus - Colegiul Naţional "Unirea", Tg.Mureş

duminică, 21 decembrie 2008

Silvia Negruţiu -Cultură şi Civilizaţie Românească, Editura Universităţii Petru Maior, 2008

După Valorificarea folclorului în învăţământul primar, Silvia Negruţiu vine cu un curs opţional, răspunzând în acest mod unei cerinţe curriculare şi unui imperativ testamentar, atât de actual, înrădăcinarea copiilor în tradiţie, tradiţie ce constituie un background existenţial şi axiologic necesar pentru echilibrul şi identitatea individuală şi colectivă. Învăţătoarea valorifică experienţa de peste 30 de ani cu elevii din ciclul primar, dar şi preocupările de cercetare etnografică a satului Şerbeni, toposul copilăriei, în conceperea unui manual cu valenţe educaţionale, informative şi formative, cu un design iconografic şi didactic reuşit. Imaginea copiilor îmbrăcaţi în costume tradiţionale adunaţi în jurul bradului, pomul vieţii, înăuntrul unei coroane de spice de grâu, pe un fond verde cu flori albe, de pe coperta cărţii, este arhetipul ritualic al situării în mit. Nu putem să nu-l invocăm pe Blaga ,, eternitatea s-a născut la sat,…, satul românesc este un cosmos suficient sieşi”, pe Eliade care afirmă că ritualul este nu numai iniţiere, ci şi ascensiune din spaţiul şi timpul profan în cel sacru, ce ne face contemporani cu naşterea lumii, regenerându-ne astfel fiinţa în condiţiile terorii Istoriei
Manualul are tot ce trebuie, o programă orientativă cu obiective, competenţe, activităţi, resurse, strategii de realizare şi evaluare, în funcţie de care elaborează o planificare calendaristică unităţilor de învăţare. Conţinuturile sunt structurate pe ciclul natural şi religios al obştii săteşti, aratul şi recoltatul, munca în clacă şi şezătorile, codificarea şi oglinda lor, colindul, legendele, cântecul popular, folclorul.
Cursul de Cultură şi civilizaţie românească are un incipit original, o chemare, o invitaţie a copiilor de a intra şi naviga, pe site-ul www.tradiţie.ro , de a urmări o poveste. De fapt de a pătrunde prin internet, prin virtual, în spaţiul şi timpul mitic, imaginar al povestirii, de a călători în trecut, la origini, şi de acolo în situaţia şcolară, cu scenarii, activităţi, lecţii, în care se asimilează şi valorizează prin jocuri şi creaţii proprii datinile, obiceiurile, dansurile şi cântecele tradiţionale. Excursia în sat este A fost odată ca niciodată…, unde copii văd şi participă, în timp real, la munca în clacă, la şezători, unde cunosc comunitatea, aud ghicitori şi cimilituri, la care ei trebuie să adauge altele de pe internet, din reviste şi culegeri, dobândind abilităţi de cercetători şi competenţe de informare şi judecată logică prin dezlegarea lor. Secerişul, deojdeocatul fasolei sau desfăcutul de cucuruzi, constituie un bun prilej de a cunoaşte activităţile specifice satului, solidaritatea organică ce se realizează prin munca în echipă şi şezători, cu legendele, cântecele şi poveştile despre întâmplări din lumea satului. Silvia Negruţiu propune activităţi aplicative, studiul de caz, lucrul în echipă, executarea de colaje sau învăţarea de către copii a modului cum se fac aţa de scăluş, mărţişoarele, sau cum se vopsesc ouăle de Paşti. Elevii dobândesc nu numai informaţii, ci îşi formează deprinderi practice, competenţe de comunicare şi socializare, de activitate în grup, de auto şi interevaluare a produselor proprii, a valorii lor expresive, forme şi culori, formându-şi gustul estetic pentru tradiţie şi frumos. La şezători văd personaje arhetipice, eroi din lumea satului, înţelepţi, povestitori, cântăreţi, învaţă ritualul turcii, colinde şi obiceiuri, care la vârsta lor magică se imprimă ca o lumină ce le va însoţi şi bucura toată viaţa. Prin colindat, Umblatu' cu Chiralesa, Colindatu' cu aţa în scăluş, Pluguşoru', copii îşi intră în rol, trăiesc ritualul, sărbătorile, câştigă bani, îşi dezvoltă aptitudinile şi competenţele muzicale. După prezentarea obiceiurilor de către învăţătoare,urmează vizitele la ţară, la muzeul etnografic, iar ca temă copii trebuie să realizeze schiţe, desene colorate ale obiectelor, costumelor şi motivelor de artă populară.
Unităţile de învăţare încep cu povestea scrisă, spusă într-o limbă frumoasă, uşor arhaică, cu o scriitură plastică şi muzicală, după care sunt sarcinile de învăţare, îndemnuri, teme, totul în itemi simpli, adecvaţi vârstei, fiecare scenariu didactic fiind oglindit în imagini frumos colorate, în care sunt prezenţi actorii, oameni din lumea satului, elevii şcolii, ei înşişi, uneori şi părinţii. Prin Dragobete şi Mărţişor (ce frumoasă e povestea mărţişorului) se cultivă iubirea şi prietenia, elevii dobândesc însă şi deprinderi practice de confecţionare a mărţişorului. De la Şezătorea populară se trece la şezătoarea literară în care elevii prezintă creaţiile proprii, textele sunt citite şi apreciate critic, răspunzând în ambele cazuri nevoii de exprimare, afirmare şi confirmare a sătenilor şi elevilor. Sângiorziul cu Strigatul peste sat se reflectă în Catalogul vorbitor, dar şi în jocul de rol a elevilor care se grupează pe două laturi opuse şi-şi dau replici critice. Oule roşii de Sfintele Paşti , legendele obiceiului, marchează sângele nevinovat şi Învierea lui a Hristos. Activitatea de vopsire a ouălor este structurată pe secvenţe, acte şi procedee iar la sfârşit copii, în timp ce dăruiesc ouă, cântă HRISTOS A ÎNVIAT. Pogăniciu' devine matrice pentru competiţia dintre elevi, iar Cununa grâului, dramatizare şi serbare, mesajul hărniciei şi distincţiei prin muncă şi învăţătură, având valenţe de model moral şi pedagogic. Emblematici sunt ,,Colacii” din flori de Sânziene, pe care îi fac şi copii. ,, Eram convinsă, atunci că fac parte din poveste: şapte oameni, şapte colaci, şaptezecişişapte - numărul casei…”, mărturiseşte autoarea, obiceiul având valoare de simbol şi iniţiere în magic şi sacru.
Manualul are o scriitură de limbă românească frumoasă, o ţinută grafică deosebită, cu un Glosar de expresii mai puţin folosite, îmbinând în mod didactic, cuvântul cu imaginea, jocul cu muzica, manualitatea cu expresivitatea. Se spune că e nevoie de comprehensiune în cercetarea folclorului, comprehensiunea presupune simpatie cu obiceiul cultural, aşa cum au arătat hermeneuţi ca Dilthey, Heidegger şi Eliade. Intenţionalitatea şi demersul autoarei nu au nimic ostentativ, nimic fundamentalist, ci grija responsabilă de ai situa pe elevi şi pe români în matricea lor spirituală, dătătoare de echilibru şi energie într-o lume tot mai globalizată şi globalizantă, contradictorie prin aculturaţia şi relativismul culturilor şi valorilor , prin ritmul năucitor , în care individul şi grupurile îşi găsesc cu greu identitatea şi sensul vieţii.

Prof. Rus Vasile
Colegiul Naţional Unirea – Târgu Mureş
Un nou mod de a privi şi scrie despre literatură - Ultimele zile din viaţa literaturii de Alexandru Matei, Ed. Cartea românească, 2008

Alexandru Matei abordează literatura franceză actuală ca pe un fenomen social total, ca pe un precipitat mental cu ingrediente poetice, filosofice, sociologice şi ideologice, dar şi ca marcă de consum în concurenţă cu societatea spectacolului, fenomenologia imaginilor şi a virtualului. De la început ne surprinde prin background-ul filosofic şi dubla perspectivă, simte din interior spiritul literaturii franceze actuale, i-a citit în original pe autori, şi din exterior, cu ochiul subiectului critic pune în paranteze atitudinea simpatetică, plină de afinităţi şi idiosincrazii, cu obiectul consumat, cercetat. Autorul îşi justifică demersul, conceptul şi stilul de analiză şi interpretare, la începutul cărţii şi la începutul fiecărui capitol, printr-o terminologie ce ţine de filosofie, ideologii şi mode literare, dar şi de noile limbaje, informatic, soft/hard, gastronomic, fast-food, limbajul violenţei, trash, sau cel erotic, peep-show…, cuvintele fiind hipersemne, etichete, mărci ce ţin de marketingul produsului. Fiind tânăr, el vrea să arate că ştie mult şi ştie ce spune, utilizează uneori abuziv expresii ca paradigmă (Kuhn), epistemă, epohé şi reducţie fenomenologică, subiect, identitate, enunţ, semnificaţ/semnificant, ideal-type (idealtip-Weber). Foloseşte termeni ce ţin de o analiză mai gramaticală, de lingvistică, semantică şi stilistică, ca homodiegetic, chiasm, analepsă, antimetabolă, antifrastic etc. În fine, tot ce ţine de teoria şi practica literară, scriitură, stil, naraţiune, eul narator, de la autorul omniscient la personajul narator, spaţiul şi timpul povestirii, tehnici narative, este analizat pe autor, texte, ce ţin de autoficţionalism, minimalism sau naturalism. Mi se par pertinente şi valabile aprecierile referitoare la canon şi postmodernism. Primul, a sucombat istoric prin dispariţia obiectului, cel de-al doilea a fost un simplu post, şi nimic mai mult, dar câtă literatură parazită a produs inclusiv pe malul Dâmboviţei! De altfel, el mărturiseşte cum student fiind, şi-a dat seama că postmordenismul anglo-saxon şi cel francez vorbeau limbi diferite, cel francez fiind mai degrabă de hiper şi antimodernitate, şi, lipsit de paradigmă, postomdernismul nu a fost o teorie transculturală. Filosofii ce-au marcat spaţiul cultural francez ca Foucault, Derrida, Deleuze, Baudrillard, Barthes, nume mai noi ca Jean Marie Gleize, Lipovetsky, Luc Ferry, Antoine Compagnon constituie referenţiali critici, de idei şi limbaj, de autoritate. Spiritul francez nu mai are claritatea şi rigoarea cogito-ului cartezian, are însă verva stilistică, şi asta în ciuda psihanalizei şi structuralismului care i-au îmbolnăvit fiinţa, gândirea şi stilul, cam eseistic, verbalistic, uneori de salată, schizoidic, vorbind despre nimic. Alexandru Matei, deşi are ceva din felul francezilor de a vorbi pentru a impresiona, deşi controlează mental şi semantic ideile, scriitura, stilul său când discursiv, când expresiv, are totuşi coerenţă şi transparenţă. El îşi întemeiază filosofic judecata, analiza ideilor, pe privirea fenomenologică a lui Husserl - ,,mergeţi drept la lucruri”, epohé –ul vizează ,,lucrurile în ele însele”, ,,stilul este privirea absolută, a vedea lucrurile în absoluteitatea lor”, iar sinele autorului, personajele operelor ,,se spun, se arată”, accentul se pune la noi scriitori ,,nu pe enunţ, ci pe enunţare”, pe expresie şi nu pe reprezentare. Literatura nu ne mai oglindeşte un dincolo, ci consacră moartea transcendenţei şi demetaforizarea literaturii ,,metafora dezinvestită este recuperată ca semn, are loc introducerea transcendenţei, în imanenţă”. Proza franceză actuală, cea valoroasă, nu mai este o oglindă a realităţii, limbajul s-a rupt de referenţialitatea ontologică căci ,,exploatează denotativul şi. recuperează conotativul, ca semn”. Literatura nu mai este o ,,oglindă plimbată de-a lungul unui drum”, postmodernismul a făcut din ea o grămadă de cioburi şi urmându-l pe Quignard, autorul afirmă că: ,,în romanul francez de azi, imaginea societăţii occidentale trimite la o altă imagine: exces şi simulacru. Excesul este al semnelor-mărci publicitare, cuvinte, …, iar simulacrul al gesturilor şi relaţiilor interumane-interesate, mimetice, uneori disperate”.
Avem două regimuri de vizibilitate: în primul ,,literatura e literatură numai dacă se ocupă de experienţa literară,în cel de-al doilea, literatura ca spectacol, superficială, ,,teritoriu narcisic sau trivial”, pentru consum, scrisă împotriva romanului, sau literatura e literatură în măsura în care este antiliteratură, rupând cu convenţiile…Cine altul ilustrează mai bine ca Houellebecq, cu Particule elementare şi Platforma, sloganul hedonismului consumerist: ,,Fiţi abjecţi şi veţi fi adevăraţi”. Multă lume vede în literatura acestui autor, pornografie, exhibiţionism, voyeurism, Alexandru Matei îl consideră însă unul dintre cei mai autentici şi valoroşi scriitori, pe care i-a dat Franţa după Céline. Houellebecq face mişto din psihanaliză, din scriitură, din corectitudinea politică, vede omul în mod naturalist, ca Zola, scrie ,,o carte (cărţi) care, prin scenele sexuale explicite, poate substitui peep-show-ul”, limbajul său ,,tinde spre transparenţa clinică,este limpede, senzaţional, epidermic, având ubicuitatea obscenului…” Paginile abundă de sex, eşanjism, sodomie, de toate perversităţile posibile, provocându-te, scârbindu-te, scandalizându-te, dar realizezi că destinul personajelor este tragic, deoarece ele caută iubirea şi inocenţa într-o lume cloacă, mesajul lui Houellebecq fiind paradoxal: ,,dintr-un ocean pestilenţial suntem chemaţi la puritate”. Dincolo de abuzul de bunuri şi sex, de plăcere, este violenţa, depresia şi sinuciderea, sexul şi iubirea nu merg împreună, (Posibilitatea unei insule), criza omului şi ideologiilor, mitul unei noi um anităţi prin clonare agravează datele antropologice ale speciei umane. În acest individualism absolut lumea a devenit ,,o grădină zoologică soft, unde concurenţa sexuală decide totul…” Ce bine spus! Alexandru Matei are nu numai ochi şi miros, dar şi discurs, şi concept, face mereu analize şi referiri la climatul şi peisajul cultural românesc, cu obiectivitate şi pertinenţă, fără băşcălie eseistică şi fără parti-pri-uri, ceea ce-i urban şi onorabil pentru un intelectual. În Franţa s-a făcut mult caz de autenticitate, un transcendental, cum spune tânărul critic ce-o defineşte ca fiind ,,adecvarea dintre enunţare şi ceea ce se presupune că trăieşte subiectul”. Literatura nu mai reprezintă metonimic lumea, nici subiectul modern, ci ,,autenticul, personajul, carnea romanului îşi exhibă identitatea, dacă o are, avem o proză vorbită a trupului, spaţiul privat invadează spaţiu public”, cel public fiind o prelungire a celui privat. Noii libertini sunt existenţialişti fără cauză: ,,vor să epateze, scriind cu sinceritate, şi Frédéric Beigbeder, tradus şi la noi(…)ştie că stupizenia se vinde, cea ,, a umorului vlăguit, cool, a trăirii periculoase în jocuri de computer, a sexului light şi a ţigărilor light”. R. Jauffret, anarhistul ,,scrie cu perversitate despre perversiune, scrierea–i act vital, egal ca valoare cu actul sexual sau cu cel mistic”. Ei cultivă o cruzime afişată, cruzime ce ,,este una din formele de scandal, de exploatare a frontierelor pe care umanul le are cu animalul ”, consecinţă firească a civilizaţiei şi ştiinţei ce demitizează lumea, o dezvrăjesc, iar omul proclamat de modernitate subiect cu liber-arbitru se înrădăcinează în legile vieţii, în biologic şi nu în valori. Noua paradigmă, autoficţiunea, demitizează romanul, introduce un pact nominal prin care ,,scriitorul se autoexpune, dar nu ca bildung,el este gol, este doar la suprafaţă, euri spectralizate, agonizante, locuitoare ale unor cadavre, voci înşelătoare, teratologice, homunculoide, isterice, paranoice invadează textele literare”. Autoficţiunea este ,,o naraţiune la persoana I care se prezintă drept fictivă, dar autorul apare cu propriul nume”, afirmă Marie Darrieussecq. În Bebeluşul, ea spune: ,,nu am nevoie de nici un material real pentru a scrie această carte evidentă…E suficient să-mi imaginez, să mă las cuprinsă de fluxul gândurilor, al ficţiunii”, începe cu o autobiografie şi, continuă cu un roman la persoana . Autoficţiunea este un mijloc de personalizare prin care ,, scrii ca să fii, ca să ştii că eşti”. Alexandru identifică în aceste autoficţiuni deschise pierderea verticalei, a ierarhiei, dorinţa se realizează nu pe verticală, ci pe orizontală, s-a dus transcendenţa. Ana Garreta în Sfynx pune problema identităţii subiectului modern, eul văzut de sine, de fapt nici eul nu ştie cine este, mărcile de identitate , cele de gen spre exemplu, sunt semnificanţi, sau ,,te văd în oglindă”, cum spune un personaj al autoarei, ilustrând volatilitatea şi criza de identitate, atât de acută la individul liber care, căutându-se cu disperare pe sine, nu mai ştie cine este, sau se derealizează în sex, în biologic. Autoficţiunile apolinice, spre deosebire de cele deschise, nu exhibă trupul, sexul, ci tematizează memoria , păstrătoare a identităţii, şi sunt citate aici Camille Laurens, femeia îndrăgostită, Lorette Nobecourt, femeia revoluţie. Problema identăţii este atât de critică în societatea de masă, de consum, în liberalismul sexual total, încât dincolo/dincoace de consum, sex, etnie nu mai este nimic, parafrazând-ul pe Foucault: „Nu noi trăim, ci sexul trăieşte prin noi”. De fapt după ce ce Foucault a consacrat moartea omului din perspectivă structuralistă (gândirea şi limba, prin structurile lor, gândesc şi vorbesc prin individ), Derrida a deconstruit fiinţa, rămânând doar onticul, lucrul, societatea de consum şi internetul îl globalizează, şi ,,în ciuda identităţii de celălalt, identitatea umană este mai ştearsă ca oricând”, consideră în mod corect autorul acestei cărţi având reale calităţi de teoretician al ideilor. Autoficţionaliştii îl inventează pe om, personajul, naratorul, se spune, şi, cu cât mai multă existenţă, cu atât mai puţină esenţă, cred, în contrapunct cu Toma de Aquino, iar limbajul doar se semnifică pe sine şi nu lucrl, literatura este autoscopică, autoreferenţială şi autoreflexevitatea riscă să devină autofricţiune, cum bine remarcă autorul. . Analiza minimalismului mi se pare cea mai aplicată, nu atât prin teoria programului cât prin explicarea genezei lui, identificarea minimaliştilor, atât de diferiţi, a formelor de minimalism, forte şi soft, a etichetelor: gradul zero a scriiturii( găselniţa lui Barthes) sau literatură de apartament. Într-un limbaj de istoric literar pozitivist el surprinde originalitatea lui Beckett: cultul pentru lucru, ubicuitatea realului, ,,subvertirea poveştii, personaje cu gesturi circumstanţiale, cu sens prin ricoşeu”. Minuitiştii, după editura ce i-a publicat, Minuit, se disting prin economicitate, număr redus de personaje şi de pagini, onomastică derizorie, naraţiune zădărnicită: ,,scriitura cu fraze paratactice şi lineare, fir narativ exasperant, creşterea distanţei dintre narator şi autor, focalizarea pe detalii insignifiante, spaţii mari, ceea ce se spune se poate întâmpla oriunde, un fel de spaţii virtuale, iar timpul este absorbit în prezent”. Textele lor mustesc de umor, parodie, nonsens, mimând vidul, Lipovetsky, şi ,,plictisul, angoasa debilă şi nu angoasa forte a lui Heidegger , face posibil lucrul, finitudinea”. J. Echenoz cu Lacul este reprezentativ , original prin epohé-ul ce îl practică, eroii săi antieroi privesc cu aceeaşi răceală cognitivă musca, erou fenomenologic la minimalişti, gâtul, părul şi piciorul iubitei, piesele de mobilier, ca un ego transcendental în fotoliu ce constituie prin jocul noetic-noematic lucrurile, situaţiile. Toposul muştei, apartamentului, temperaturii de 20 de grade, sugerează poetica cotidianului, indiferenţa ca stil, singurătatea şi deriziunea, naratorul, un om ce se joacă la calculator şi care, când se plictiseşte, se ridică şi pleacă… Sunt analizaţi, pe texte, Toussaint, cu Melancolia lui Zidane, Patrick Deville ce în Femeia perfectă reprezintă prin metonimie o lume săracă, în care ,,cresc exponenţial posibilile, iar timpul devine orar aflat în stadiu de bruion”, Antoine Volodine care ,,alternează registrele discursive, vocile, fără unitate narativă, lipseşte aparent autorul,…, totul se acumulează într-un cazan infernal pe punctul de a exploda, şi în Mici îngeri ,,converteşte scurte piese muzicale în fugi agonice”. În fine, minimalismul soft ,,sentimental, poetic…la Eric Holder, cinismul şi flegma dispar, se infiltrează lumini lirice pe coridoarele fiinţei”.
Studiul lui Matei Alexandru are o densitate aproape redundantă de autori, idei, termeni, opere, îşi blindează sentinţele, judecăţile de valoare cu argumente, cu autori tari de idei filosofice, sociologice, analizând literatura şi din perspectiva societăţii de consum, a concurenţei cu vizualul, multimedia, încercarea disperată a literaturii de a fi live, deci nu literatură (în sens clasic). De apreciat comparaţiile pe care le face autorul cu ecoul acestor paradigme în mediul românesc, şi profeţia, literatura devine ,,o probă de dosar antropologic”, dar şi nota în care încheie cartea cu ,,condoleanţe pentru teoria literaturii…,poetică, poietică, stilistică, semiotică literară”. El nu practică sofismul atacului la personă, sofism atât de utilizat la noi, ci vizează idei şi atitudini apelând la registre, metode şi teorii diferite de interpretare, fără să le absolutizeze. Deşi cuvântul este o simplă etichetă a imaginii şi omul de azi trăieşte mai mult în virtual, el rămâne totuşi un animal vorbitor, gândirea nu poate fi fără cuvânt, şi se scrie bine literatură respectând mai mult sau mai puţin convenţiile ce ţin de autor omniscient, poveste, naraţiune, metanaraţiune, subiect, intrigă, personaje, metaforă, chiar dacă uneori deocheată, la noi şi aiurea. E drept, limbajul s-a pervertit sub impactul informaticii, consumului, dezinhibării sexului, în comunicare contează imaginea, limbajul kinetic , telefonia mobilă şi internetul, că omul şi-a pierdut sensibilitatea pentru mit şi metaforă, dar literatura ca scriitură a fiinţei umane, ca ocurenţă în textul lumii nu-şi dă duhul. Consider interesante ideile autorului privind ruperea convenţiilor clasice, moartea spiritului naţional ca substanţă şi marcă a literaturilor, dislocarea autorului, naratorului, spaţiului şi timpului , invazia de sex, violenţă şi zgomot în textul literar, dar producţiile literare de acest gen ele pot fi şi simptome ale unei crize, simplu ersatz, nu literatură. Eu consider că noile paradigme, sunt teorii parohiale, de nişă, şi aşa cum geometria lui Euclid, mecanica lui Newton rămân sisteme de referinţă în ciuda revoluţiilor produse de geometriile neeuclidiene, teoria relativităţii şi mecanica cuantică, tot aşa, păstrând diferenţele de univers de discurs şi epistemă, convenţiile clasice ce au marcat spaţiul literaturii se vor menţine. Regulile odată instituite condiţionează funcţionarea şi evoluţia universului numit Literatură, cu toate că există pericolul de extincţie în fluxurile de consum ale civilizaţiei actuale. Şi totuşi cartea, autorul cu sentinţe uneori atât de riscante şi controversate, n-a mişcat revistele literare, aşa cum cred că merita, deşi reprezintă o cotitură în maniera de a scrie şi a vorbi despre literatură!

Rus Al. Vasile

joi, 27 decembrie 2007

Salman Rushdie - Ultimul suspin al maurului

Am terminat de citit o carte genială ,,Ultimul suspin al maurului” , de SALMAN RUSHDIE, având ca laitmotiv ,,mama INDIA” ce-şi caută identitatea pe un background de hinduism, cu o mulţime de zei, de fiinţe, vaca, elefantul, şopârla,...,curve, hoţi, eroi, regi, pictori, scriitori, oameni de afaceri, mafioţi, trecând la lupta de eliberare cu Ghandi, Nehru, Indira Ghandi reduşi la viciile lor mărunte. Cartea este un carnaval de culturi, religii, ce pornesc din Spania ultimului maur cu o cohortă de evrei, musulmani, creştini, spanioli, portughezi, englezi, ce vor să modeleze o naţiune. Scriitorul surprinde şi influenţele marxiste, dezvoltarea capitalismului indian, computerizarea şi talmeş-balmeşul de ideologii şi războaie în care vinovaţi sunt ceilalţi. Realul este ascuns, societăţile sunt augmentări stratificate de culturi, pattern-uri sexuale, credinţe, iar oamenii sunt creaturi compozite, identităţi multiple, ce-şi caută şi-şi asumă printr-o linie, printr-un gest, printr-un tablou una din identităţi, ciocnindu-se şi jupuindu-le pe celelalte, timpul istoric şi timpul ontogenezei personalităţii, cel subiectiv fiind ,,viol”, şi încrucişare, ,, melting pot” de culturi .Rushdie are forţă epică, stil baroc, ba postmodern, ba oriental în genul celor ,,O MIE ŞI UNA DE NOPŢI”, are un organ filosofic pantagruelic, perfect adecvat relativismului cultural şi transformării culturii în informaţie, în bani, reuşită socială, actorie politică, sex, violenţă ce-ţi relevă abisul căderii la,,Madona cu un sân dezgolit, fără prunc, dar cu corp, uneori de şopârlă, arhetipul mamei naturi izvor de atât de violenţă, crimă şi sânge, dar şi de iubire. Oamenii se amestecă, comunică, dar sunt sclavii eredităţii biologice şi culturale, nu se pot elibera de blestemul părinţilor şi istoriei, de LANŢUL KARMEI. Or RUSHDIE vrea să scape individul de acest ,,gunoi cultural şi istoric”, căci omul îşi caută viitorul în trecut. Experienţa, inteligenţa, ştiinţa şi tehnica sunt, se pare, faruri oarbe, şi, luând viaţa de la început, rescriind Istoria, am face aceleaşi şi la fel de multe erori. Toate logicile, istoriile şi lumile posibile sunt ,,ECHIVALENTE”, dar fără cunoaşterea lor nu am dobândi, descifrând trecutul, conştiinţa de SINE. Paradoxal, oamenii caută mai mult explicaţii şi justificări în trecut, decât proiecte de viitor.
Tablourile AUROREI sunt suprapuneri de lumi contrare, de peisaje marine şi dealuri, de scene cosmice şi mitologice cu animale vorace, eroi şi ,,cioturi de oameni”, colaje de culturi, istorii, momente istorice sau acte de iubire hiperbolizate şi alegorizate în arhetipuri poliedrice ,,Această mare, acest deal,..., grădini suspendate, grădini acvatice,...,turnuri de pază dar şi turnuri ale tăcerii. Locul unde lumile se ciocnesc, curg una într-alta, apoi dispar,..., un univers, o dimensiune, o ţară, un vis, lovindu-se de altele sau ajungând dedesubtul sau deasupra lor. Poţi să-i spui PALIMPSTINA ,,De fapt toate personajele sunt ca miturile, ca scriiturile, tablouri pictate peste tablouri, PLIMPSESTE de euri aculturate” şi, dacă răzuieşti bine dai straturi de identitate, şi, la ,,urmă”, ,,identitatea secretă, păgână, sau poate animalică”. Autorul, scriitor sau pictor, nu face decât să traseze o linie, un contur, o graniţă uneori rigidă, alteori fluctuantă sau permeabilă, ordinea lumii fiind relativă căci lumile sunt plurale şi echivalente. Căutarea identităţii este acută într-o lume axată pe computer, mâncare, sex şi bani. De aceea parcurgerea în sens invers a istoriilor biografice, sau a celor culturale este o iluzie multiculturală pe care RUSHDIE o pastişează cu înţelegere dar şi cu ironie, căci la capătul căutării,dacă există, la origini găseşti obsesia sexuală a sânului matern din tabloul Aurorei. Madona cu sânul dezgolit, fără prunc, sub Călăreţul cu lacrimi „fără lacrimi”, simbolizează că YOGOIBY, maurul, evreul, ,,diformul” o caută pe CHIMENE, de fapt identitatea prin IUBIRE, dar vai, nu poate spune decât ,,Eu sunt cel ce sunt, la naiba cu rădăcinile..., Numele Domnului se dovedi şi al nostru. Sunt, sunt..., ISTORIA, CULTURA, DIFERENŢELE şi IDEOLOGIILE AU TOATE LA BAZĂ ADULTER, CRIMĂ, SÂNGE şi acesta este preţul înrădăcinării identităţii culturale în ,,cloaca biologică” ce viermuieşte succesiunile şi amestecurile de civilizaţii. La capătul căutării de sine AUTORUL constată: căutăm păsările prezentului, poate ale viitorului, în cuiburile de ieri „dar pe lespezi scrie ODIHNEASCĂ-SE ÎN PACE, şi întinzându-mă pe ele aştept, asemeni celor adormiţi, SĂ NE TREZIM ÎNTRO LUME MAI BUNĂ”.

marți, 25 decembrie 2007

Salman Rushdie - PĂMÂNTUL DE SUB TĂLPILE EI

SALMAN RUSHDIE cu „PĂMÂNTUL DE SUB TĂLPILE EI” mă „prinde” căci „există un puternic conflict între fantezia numită Acasă şi fantezia numită Departe”...că toate graniţele vor cădea în faţa vrăjitoriei muzicii. Vei trece dincolo, dincolo de peticul tău de iarbă, dincolo de familie şi de clan...peste câmpurile mintale ale tabuurilor, până când vei ajunge la ultima poartă, şi cea mai oprită dintre toate porţile. Unde sângele îţi cântă în urechi NICI SĂ NU-ŢI TREACĂ PRIN MINTE. Dar îţi...străbaţi graniţa finală, şi poate că... LA GRANIŢA EPIDERMEI. La graniţa epidermei nu există câini de pază...La graniţa epidermei unde totul e vrajă. Unde sfârşesc eu şi începi tu. Unde lunec din tabu în tabu. Lasă orice speranţă şi pătrunde. Sufletul mi-l nimiceşte...dar ...la graniţa epidermei străjuiesc câini nebuni... Câini care te sfâşie dacă nu ştii să-i îmbuni. Tu nu poţi ieşi, eu nu pot intra. De cum ai început, ai şi sfârşit Sau sufletul ţi-e nimicit. La graniţa epidermei drumul e străjuit”. Chiar nu putem trece dincolo de sine, nu putem şti ce gândesc alte minţi, comunicarea dintre culturi etnice este imposibilă iar, individualizarea şi identitatea, duc la solipsism. RUSHDIE are geniu şi o lumină , o prismă ce transfigurează, reflectă ţi refractă, toate arhetipurile şi simbolurile, toate umbrele monadelor inconştientelor etnice, UNDERGROUNDUL şi BACKGROUNDUL lor. Preţul individualizării omului să fie SCHIZOFRENIA COMUNICĂRII. Nu am citit niciun scriitor ce să surprindă atât de bine problema cognitivă şi psihologică a intercunoaşterii şi intercomunicării EURILOR şi culturilor etnice, rasiale. Filosofic, modelul lui LEIBNIZ, Universul, o pluralitate de monade între care există o armonie prestabilită, MULTICULTURALISMUL, ori, LUMEA VIEŢII, EGALITATEA ONTOLOGICĂ A EURILOR CE CONSTITUIE LUMEA, comunicarea lor, la HUSSERL, hai să fim „la modă” INTERCULTURALITATEA
Din nou S. RUSHDIE cu, poate cea mai bună carte „Pământul de sub tălpile ei” în care dedublarea, dualitatea, metamorfoza personajelor şi valorilor, multiplicare planurilor, suprapunerea şi intersectarea lor, un du-te-vino de la evenimentele şi situaţiile cotidiene la mituri şi simboluri indiene, iraniene, greceşti într-o aculturaţie nebună, carnală, barocă de carnaval în care eul auctorial este când proteic, când un balaur cu mai multe capete având simţurile vii căci există la el o bucurie a vederii fotografice şi picturale, a sunetului şi a mirosului, o sinergie a simţurilor şi a culturilor. Civilizaţia este UNIVERSUL ÎNSUŞI cu BING-BANGUL şi metrica lui, culturile fiind ,,LINII DE UNIVERS” aflate când în limitare şi coliziune, când în comunicare şi armonie căci MUZICA este esenţa LUMII, FIINŢA însăşi, dar şi „SUNETUL IUBIRII”. Culturile, religiile ne dau identitate, ne individualizează dar ele sunt şi epiderma care ne limitează şi separă, ne spală creierul şi ne „îndoctrinează”. De aceea eul narator, personajele, numele lor, multiplicarea lor se face după principiul „fratelui geamăn” şi al „diadei”, astfel lui ORMUS îi place muzica, este numai muzică „ROCK’N ROLL” dar şi AMESTECUL TUTUROR STILURILOR, care dau expresie protestelor, angoaselor, puseurilor de iubire şi nevoii de identitate şi de sens, de iubire şi înţelegere a tinerilor, a oamenilor, pe când RAI este dominat de vizual, de fotografie, de „momentul morţii”. ORMUS ESTE stânca iar VINA este IUBIREA, când empatetică şi pură, când erotomană şi exhibiţionistă, oricum ea este principiul dinamic, contradicţia, anamorfoza dar şi MUZA lui ORMUS, prin muzică şi iubire EA este LIBERTATEA. „Când te rupi şi te îndepărtezi de nava-mamă”, când desprinzi lanţul când luneci afară din hartă,...eşti liber să acţionezi!Să duci o viaţă pe care nimeni nu-ţi spune cum să o trăieşti sau şi de ce. O VIAŢĂ ÎN CARE NIMENI NU-ŢI ORDONĂ SĂ MORI PENTRU EI, SAU PENTRU Dumnezeu, o viaţă în care nimeni nu vine să te înhaţe pentru că ai încălcat o vreo lege, ... sau faci parte din cei, din raţiuni ascunse ţie, INTERZIŞI. RUSHDIE crede că „acasă” a devenit un concept vag, religiile spală mai mult creierul, iar înaintea lor oamenii au inventat metafora şi mitul pentru a exprima necunoscutul Ormus, asemeni lui Orfeu, coboară în moarte clinică, respectiv în comă, pentru a o salva pe Vina ce prin numele ei reprezintă „criza” imaginaţiei, a creativităţii, şi, printr-un ,,du-te vino” face trecerea de la OCCIDENT la ORIENT, iar cele trei morţi ale ei reprezintă nodurile metamorfozei imaginaţiei într-o lume ce nu „e ciclică, nu e eternă şi imuabilă, ci se transformă neîncetat şi ireversibil, ...cântecele tale sunt planetele tale. Trăieşte pe ele, dar nu ţi le face cămin. Cântă împotriva morţii. ,,Între melancolia înrădăcinării şi „donhuanismul” globalizării şi schimbării, între „misterul” Asiei, al Orientului, şi „sesamul” Americii există „actul iubirii, naşterea unui copil, contemplarea marii arte, prezenţa morţii, şi ascultarea vocii umane înălţate în cântec”. Autorul se vrea un când un fotograf un „voyeurist”, cînd un personaj din povestirile sale „când trubadurul INDIEI, al Orientului sau cel al tuturor dezrădăcinaţilor, al spiritului dionisiac al lumii în care orice lucru trece în contrariul său, negrul e frumos, din alb-negru ţâşnesc culorile, totul e stilul, nu există substanţă „frontierele sunt pe cale de dizolvare...fiecare dintre noi are o existenţă alternativă, iar drumurile nu duc nicăieri. NU mai depinde de tine, nu mai poţi distinge între bine şi rău, alegerea e imposibilă, coşmarul s-a adeverit...Pământul rock’n roll dansează, muzica lui te anihilează”, când viscerală, când spirituală, dar „mesajul, deşi nihilist, ambalajul e pătrunzător, excită tineretul” ...urlete de lupi. Fanii posedaţi de demonul muzicii îşi sfâşie hainele, şi unii pe alţii „fetele călăresc pe umerii iubiţilor,..., şi se produce fojgăială şi gâfâială ţi scurgere de bale şi multe grohăieli porcine. POATE ne pierdem controlul asupra umanităţii noastre,....Când în cele din urmă ,ce o să ne împiedice să ne transformăm în şacali, DANSAŢI AZI PE MUZICĂ, VINE CUTREMURUL, ...PE TOŢI NE VA ÎNGHIŢII”. RUSHIDE are toate simţurile vii, simte voluptuos, miroase ideile, ismele ideologice „teoriile, culturile pe care le topeşte într-un creuzet cu ajutorul imaginaţiei ce are propria ei lege, joc de oglinzi ovale şi dreptunghice ce se reflectă una în alta..., joc de imagini video, iluzii, evenimentele diacronice devenind sincronice, istoriile alternative universuri paralele, moartea o metaforă, imaginile o impresie de real, universul un circ de lumini şi imagini. MULTIMEDIA creează TRANSCENDENTALUL, ZEII sunt înlocuiţi de vipuriştii V.T.O., verticalitatea trupului tânăr, noua RELIGIE a plăcerii şi violenţei, a excitaţiei şi voyeurismului , ORMUS fiind un CONCEPT ANIMATRONIC, un mit mediatic. VINA, cu morţile şi metamorfozele ei când iubitoare, când exhibiţionistă, cu o mie una de feţe reprezintă IUBIREA, pe care ORMUS, alias ORFEU vrea să o salveze prin MUZICĂ, el fratele geamăn al lui RUSHDIE dar care nu înţelege că VINA reprezintă nu misterul morţii ci misterul VIEŢII „Ormus alunecă tot mai adânc în hăul fără fund, nu în abisul VINEI ci în abisul lui personal. Nu poate crede în întinarea VINEI...Vede în închipuire cadavrul ei cape o făclie scânteietoare, nemânjită de nimic”, DRAGOSTEA LUI O iluminează. O caută bâjbâind în bezna nopţii. „În fond muzica deşi metalizată, creolizată, babilonizată este PUNTEA dintre lumi , iar RAI, rai însemnă muzică, rai este sunetul nedumnezeiesc, interzis, al bucuriei”. Stă în puterea scriitorului, a lui RUSHIDE să creeze lumi, să le introducă una în alta, să le mixeze cum vrea, dar pentru a înţelege lumea, opera, pe noi înşine, trebuie să ieşim din cadru. Astfel fiecare om e povestea ce se spune despre el, imaginea video, DVD-ul, CD-ROM-ul sau blog-ul său. Cu telecomanda omul are senzaţia că este nu doar un iluzionist, ci însăşi, D-ZEU, un D-ZEU ce-şi caută DISPERAT identitatea. Creaţia este o fractură în real, realul este lupul, iar formele noastre plutitoare se topesc în neant „IMAGINEA video începe să se deterioreze...Imaginea saltă, se distorsionează, sunetul pârâie, ţiuie....Pe bandă se produce o schimbare”. În locul ei apare imaginea unei păpuşi aşezate pe un scaun, ţinând în poală o oglindă rotundă în care se reflectă o oglindă dreptunghiulară, în care se reflectă o altă păpuşă „...scriitorul, creatorul fiind fotograful şi cântăreţul alter-ego-ului fiecăruia dintre noi, autorul unei lumi în oglindă o iluzie ce ne transfigurează realitatea, ba chiar ne creează o altă realitate pentru ca înţelegerea de sine să fie posibilă. Deci, un nou metafizician al lumii, singurul de altfel”.

CONSTANTIN NOICA - un filozof căzut în uitare

La 4 decembrie 1987 a intrat în nefiinţă la Păltiniş ultimul mohican al metafizicii spiritului românesc, cu iluzia că ,,devenirea întru fiinţă” va fi însemnând contribuţia sa în filozofie:,,În întru am concentrat, divinul, românescul, speculaţia, experienţa mea de viaţă şi nebunia mea”(Noica,Jurnal de idei). Spiritul metafizic stă între ,,Totul curge”, a lui Heraclit, şi ,,Fiinţa este mereu identică cu sine”, a lui Parmenide. Astfel la Platon, Binele ca Idee este ,,Fiinţă mai presus de fiinţă” , mereu identic cu sine, iar la Hegel ,,existenţa este devenire” sau, la Nietzsche, ,,mereu se face şi se desface inelul fiinţei”. Tratatul său ,,Devenirea întru fiinţă”, prin operatorul filozofic <întru>, vrea să le ,,împace”, înlocuind schema triadică hegeliană ,,teză-antiteză-sinteză” (fiinţă-esenţă-concept, Idee-Natură-Spirit) cu ,,temă-antitemă-teză-temă”, astfel că avem un cerc dialectic:,,Fiinţa se dezminte în devenire, dar se reface în devenirea întru fiinţă”; ceea ce pui este la urmă şi ,,devenirea întru fiinţă” devine iar temă, modelul său ontologic având ca modele ontice ,,închiderea care se deschide”şi ,,limitaţia ce nu limiteză”, un sistem dialectic ce se vrea orientat şi progresiv. Noica prezervă cercul din ontologia lui Hegel şi din ,,veşnica reîntoarcere” a lui Nietzsche, dar şi din hermeneutica fiinţei a lui Heidegger. În locul contradicţiei hegeliene, contradicţia unilaterală căci ,,nu fiinţa contrazice devenirea, ci devenirea contrazice fiinţa”. ,,Devenirea întru devenire” este oarbă, dar ,,Filosofia urmăreşte ,,devenirea întru fiinţă”…Ea începe cu omul doar pentru că ,,devenirea întru fiinţă” se iveşte prin el…Prin om filosofia gândeşte umanul dincolo de el”.Sunt închideri ontologice ce blochează ca etnocentrismul, totalitarismul, paranoia, şi ,,închideri ce se deschid” ca ,,închiderea într-o idee şi deschiderea în hermeneutică, închiderea gândului asupră-şi ca idee, deschiderea prin spirit,închiderea oamenilor în comunităţi, deschiderea în istorie”.În ,,Trei introduceri la devenirea întru fiinţă”, Noica consideră că ,,Timpul se iveşte dintr-o situaţie”,el este coextensiv fiinţei şi lucrurilor şi nu un cadru de sine stătător. Timpul real este ireversibil pe când cel logic se poate desfăşura, în amândouă sensurile, primul e rotitor, mecanic, cel de-al doilea e timp rostitor:,,Rotitor e sufletul, rostitor e spiritul….Rotitor e destinul femeii, revenind la aceleaşi sensuri, rostitor e destinul bărbatului, încercând să aducă o devenire întru fiinţă, în devenirea întru devenire a lumii”. Avem în discursul lui Noica gravitatea şi încărcătura barocă, uşor scolastică prin terminologie dar excesivă prin expresie, proprie limbajului hegelian şi stilul oral şi ludic întâlnit la Nietzsche, dar şi în melosul limbii şi folclorului românesc.
De la Hegel pe care l-a povestit atât de frumos în ,,Povestiri despre om”, arătând că este traductibil şi inteligibil în limba română, a preluat schema ,,universal-general-particular” care la el devine general-determinaţii-individual”, respectiv,G.-D-I. În spirit hegelian el preferă ,,determinaţiile” categoriilor, definind raţiunea, conştiinţa ,,devenirii întru fiinţă”. Pe acest model ontologic Noica stabileşte precarităţile ontologice ale fiinţei, omului şi culturii, crezând că filozofia trebuie să fie o ,,medicina mundi” în răspăr cu cei care văd în ea
,,un abuz semantic”, ,,o boală a limbajului”, ca neopozitiviştii şi Wittgenstein. În ,,Şase maladii ale spiritului contemporan” identifică sase tipuri de maladii culturale: catholită, absenţa G. ,,fac ce-mi place”, Don Juan; todetită, lipseşte I.; horetită, absenţa determinaţiilor, Faust, Luceafărul; ahoretie, determinaţiile I. se convertesc la G. , absurdul din ,,Aşteptându-l pe Godot”; atodetie, maladie a lucidităţii, G. îşi suspendă D., ex. Hegel, Kant, Platon; acatholie, refuzul generalului, cultura devine informaţie ,,sunet şi lumină”, civilizaţie, contează faptele, stimulii, plăcerea, deci asistăm la,,moartea transcendenţei”. Noica este un filozof al culturii cu simţul limbilor clasice, traducător din greacă, Platon, dar şi a celor moderne, franceză şi germană care-i permit tipologii,desigur discutabile, totuşi înscriind-se pe linia contribuţiilor lui Spengler, Blaga, Toynbee. El face parte din categoria acelor filozofi a căror gând nu poate fi redat decât prin propria lor limbă, ca Heidegger, Nietzsche, aristocraţi ai spiritului, maeştri ai limbii, hermeneuţi. Noica are proprietatea semantică,etimologică dar şi poetică a fiecărei expresii, claritatea spiritului cartezian, speculaţia celui hegelian, oralitatea şi muzicalitatea poetică a stilului eminescian.
Noica spunea că filosofia cere şi nebunie, şi s-a apucat să ,,reabiliteze” logica filosofică, cea ontologică, după Aristotel şi Hegel, într-o vreme în care logica s-a degrevat de ontologie, de conţinut, devenind, logică formală, matematică: calculul propoziţional, logica predicatelor, logică modală, fiind un „Don Quijote”, permiţându-şi să fie uşor,,ridicol” afirmând: ,,Riscul teribil al culturii europene de-a confunda exactitatea cu adevărul” (Jurnal de idei). Unii au văzut în această aserţiune un pericol pentru o cultură ca a noastră ce amestecă criteriile şi nu străluceşte prin reguli şi precizie, alţii, în mod pertinent arată că în logică adevărul unei propoziţii, a unui sistem axiomatic nu rămâne numai la validitate, la aspectul sintactic, ci se realizează prin interpretarea materială, semantică. Există la Noica ca şi la Platon un complex faţă de matematică şi, în consecinţă, privilegiază Ideea, filosofia, dar se poate accepta că exactitatea ţine de ştiinţă, pe când adevărul de interpretare, de metalimbajul ei. În ,,Scrisori despre logica lui Hermes” şi nu numai, filozoful român opune logicii lui Ares, a extensivului , unde sub un concept sau simbol omul este o simplă variabilă, un element statistic, logica lui Hermes, în care individul este un element, un holomer ce poartă în sine, reprezintă întregul: ,,…logica lui Ares era cea a războiului, logica lui Hermes ar fi cea a interpretării”. Astfel individul devine ins,o oglindă a întregii umanităţi ,Socrate reprezintă spiritul filozofic, individualul, nu este decât o condensare de generaluri. Celula prin genele sale prefigurează în sine întregul organism, monada lui Leibniz, întregul Univers, imaginea holografică, obiectul real, tridimensional. În propoziţia ,, Petru este elev”, Petru poartă în sine întreg predicatul. Matematica reduce totul la cantitate, pe când, în logica filosofică unitatea este calitativă ca în ,,teoria mulţimilor secunde” unde avem ,,mulţimea mulţimilor cu un singur element” în care partea este egală cu întregul:„O limbă poartă cu ea întregul Logos, chiar dacă nu e universală. Viaţa se exprimă în fiecare individ al unei specii, chiar dacă individul nu este viaţa”. Noica vrea nu o logică a conjuncţiei, ci una a prepoziţiei <întru> ce arată caracterul orientat al devenirii ce înseamnă şi < în> şi < în spre> , rostul ontologic al lucrurilor.
El a văzut în limba română, în gramatica, lexicul şi stilistica ei o filozofie, iar verbul prin abstractul verbal poartă în sine ,,universalitatea concretă” iar prin ,,rostire” se acoperă echivocul fecund al lui,,logos”. Modulaţiile fiinţei puse în joc de ,,rostirea filozofică românească” sunt: neîmpliniri de real, n-a fost să fie; o tentativă de real, era să fie, ce ţine de lipsa unor condiţii de ordin particular; va fi fiind, modul prezumtiv; ar fi să fie, este să fie, a fost să fie ,,o absolutizare de real”, ele exprimând nu numai necesarul şi realul, ci însăşi lumea posibilităţilor logice şi ontologice (Sentimentul românesc al fiinţei). Dacă ,,fire” exprima ceva între ins şi fiinţă, rost, rostire se referă la sens, tâlc ,,noimă,vorbire, rânduială,ordine,rostirea omului şi rostul lucrurilor”.Capacitatea limbii române de a rosti “chipul fiinţei” este sub influenţa lui Heidegger care credea că filozofii „răstignesc fiinţa pe lemnul conceptului”, numai poeţii pot rosti prin metafore „dangătul liniştii fiinţei”. De altfel, prepoziţia <întru> are un iz religios, arhaic, „întru Cel de SUS” sau, la Blaga ,,existenţa întru mister şi revelarea lui”., <întru> şi <> dau câmpuri lexicale şi permit jocuri stilistice ce fac ,,cât un sistem filosofic”. Modelul ontologic la români este, după el, Luceafărul lui Eminescu unde Hyperion este fiinţa, generalul, iar Cătălina individualul unei lumi a ,,devenirii întru devenire”. Cele două realităţi încearcă să-şi dea determinaţii, să se întâlnească „ Ea îl privea cu un surâs/El tremura-n oglindă”, se caută, dar fiecare cu legea lui, cu determinaţiile proprii. Încă o dată spiritul românesc ratează fiinţa, rostul, rămânând sub semnul contingenţei şi nenorocului. „Există în viziunea aceasta românească o dulce continuitate între fiinţă şi spirit….o curioasă sete de armonie care…paradoxal se rupe” (Pagini despre sufletul românesc). Filozoful român crede că românii au scris o pagină modestă în cultura universală şi mereu o iau de la capăt în tentativa de a se sincroniza cu culturile occidentului.
Noica credea că este posibilă Filozofia printr-o pedagogie a unui grup de tineri de elită la care el să le fie antrenor pe când în Germania „a învins untul”!!! Filozof de vocaţie cu ascendenţe boiereşti, aromâne, poate greceşti, a vrut să facă posibilă filozofia şi-n limba română, având o scriitură filozofică cum rar se mai întâlneşte în operele filozofilor, luându-l ca model pe Eminescu ,,omul deplin al culturii româneşti”. El s-a întrebat ca Blaga şi Eliade dacă poporul şi limba română vor dăinui, ceea ce este atât de actual!!! Multe dintre cărţile sale poartă cuvântul românesc în titlu, a pedalat poate excesiv pe specificul naţional şi peste toate astea, în tinereţe a simpatizat cu legionarii: ,,Sunt de faţă” care i-au atras interpretări şi acuzaţii de naţionalism. Printre alţii, Claude Karnoouh vede în el şi Blaga ,,metafizicenii naţiunii etnice” şi A. Laignel Lavastine ,,Filozofie şi naţionalism - Paradoxul Noica”crede că opera sa poate fi citită atât ca o critică a raţiunii modernităţii, cât şi ca o exaltare a naţionalismului. Nu intru în supoziţiile acestor autori dar, coroborând naţionalismul lui Ceauşescu cu cel legionar, ”li s-a pus pata” şi operează cu o grilă ideologică resentimentară. Pentru mine, Noica a reprezentat FILOZOFUL prin excelenţă, pentru mulţi era un reper spiritual într-un sistem totalitar ce a violat ISTORIA noastră, a deformat limba şi ne-a marcat gândirea. Astăzi lumea s-a schimbat radical, oglinda spiritului s-a spart, bunurile, banii şi consumul ca surse ale plăcerii reprezintă singurele „valori” ce ne mai motivează, iar multimedia ne face să trăim, mai degrabă, în virtual decât în real, imaginile şi sunetele făcând superfluuă iluzia sensului transcendent a omului şi lumii. Limba s-a desacralizat, cuvântul ,,a murit, este un simplu semn”, iar plăcerea şi drepturile omului sunt noile filozofeme. Noi, românii vrem cu orice preţ să scăpăm de trecut, de istorie, într-o amnezie colectivă şi spirit inchizitorial, punem pe seama lor frustrările şi eşecurile noastre, individuale şi colective. Noica numai arareori, şi pentru puţini, constituie un model exemplar, original de gândire şi filozofie, de limbă românească, o lecţie de identitate şi universalitate creatoare.

Rus A. Vasile